Uneori, soarta este cu unii oameni prea aspră. În schimb, cu alţii, prea concesivă. E o axiomă pe cât de adevărată, pe atât de dureroasă, căreia n-avem cum a-i găsi pricină. Însă tot ea, ursita, trebuie să recunoaştem că lucrează compensatoriu. Când şi când, se mai târguieşte şi pune de la ea la cântarul vieţii unuia, într-o veselie – cum se spune – cu o lăcomie şi o sminteală inexplicabile. De pildă, ipotecând abraş un strop de eternitate, se hotărăşte şi celui mai scurt în trăire îi scoate din cămara ei nevăzută de mintea omenească şi-i dăruieşte nenumărate plocoane şi prinosuri, nepreţuite haruri, minunăţii de eresuri, nestemate de vrednicii (într-un loc, la schimb însă cu amabile şi blamabile lâncezeli, în alt loc!), alături de ghirlande de virtuţi, ba chiar şi un pic, doar un prăfai, de geniu. Aşa încât, acela ajunge de se crede un om norocos. Şi, drept urmare, consumă imens, trăieşte intens şi trudnic, cu combustii istovitoare şi închipuindu-şi că ursitoarele dansează pe umerii vieţii lui, ca nişte sânziene aducătoare de bucurie în belşug. Fără să aibă însă vreo clipă habar că totul, dar absolut totul este programat pe termen scurt. Afurisit de scurt. Blestemat de scurt. „Gata!… Închidem!” – apare deodată scris pe ghişeul cu Oferte de Bunăvoinţă şi Extaz. Şi chiar se închide de-adevăratelea. Karmele sunt pulverizate, feng-shui-ul e suspendat pe termen nelimitat, zen-ul este aruncat la gunoi, chakrele se astupă cu osârdie criminală, lumina din ochi scade implacabil, iar, într-o clipă, capugiii soartei strâng şnurul de mătase şi strigă: „Mazîl!”.
Cu Vivi Anghel nu doar că acelaşi destin mi-a hărăzit prietenia lui strânsă în caliciul unei tinereţi ce, din păcate – da, din multe păcate! – nu se va mai întoarce niciodată, dar am avut şansa să intrăm în acelaşi timp, amândoi, de mână, în templul sacru al Literelor. Exact acum 44 de ani (iată cum coincidenţele ne fac să alunecăm încet în mistica aritmomaniei!).
Între prima fotogramă a întâlnirii noastre (la cursul introductiv, momentul emoţionant din viaţa oricărui student), când m-am nimerit lângă un flăcău frumos, bine făcut, cu o coamă leonină şi cu fruntea înaltă, cu doi ochi verzi strălucitori şi cu un zâmbet ce parcă sta mereu să explodeze într-un râs molipsitor, mai târziu, se vorbea în şoaptă despre el că era un poet aproape consacrat, fiindcă îi apăruseră câteva poezii în Luceafărul…deci, între acel primum movens al unui prilej ce va declanşa sărbătoarea unei prietenii superbe, între momentul acela şi ultima imagine, întipărită cu fierul roşu, a noastră (realmente ultima!), de pe culoarul Spitalului Municipal – eu ducându-l de braţ, el târându-şi picioarele, căci de-abia mai mergea, ţinându-şi o sondă cu mâna dreaptă şi spunând: „Dacă scap şi de chestia… asta, e bine, nu mai am nimic!” – deci, între aceste două imagini s-au scurs exact 25 de ani. Un interval, o viaţă de om, în care s-a petrecut miracolul unui univers unic. O cosmogonie particulară ce se încheia cu târşâitul picioarelor pe linoleumul verde al unui spital. Peste câteva luni, Vivi Anghel, poetul bolnav de eternitate se va fi îndreptat către Dincolo. Într-adevăr, nu mai avea nimic.
În ciuda tuturor obstacolelor (distanţă, obiceiuri, familie, necazuri) puse cu parşivenie de aceeaşi soartă în faţa căreia ne extaziaserăm vreme de un sfert de veac, frăţietatea noastră a rezistat. Şi ştiam că el continua să scrie (câteodată, când ne vedeam, încheiam întâlnirea cu licori nepricinoase, desfătându-mă cu versuri, pe care, din păcate, odată cu trecerea timpului, le simţeam tot mai stinse, pierzându-şi strălucirea şi vigoarea de odinioară). Aveam să aflu însă că trupul lui nu mai avea limită şi se blocase într-un soi de dorinţă de autodistrugere, pe care nu mi-o puteam explica. Decât poate prin drama unui dascăl şi poet briliant, înecat însă în mediocritatea devastatoare a unui târg de provincie, din care nu mai putea ieşi. Sânzienele de pe umerii săi nu mai purtau acum pe cap marama sărbătorească, ci un nevăzut văl negru, simbolul unui lung şir de cătrăneli, ce i-au preschimbat restul vieţii într-un calvar.
Adevărul este că se petrecuse cu el o tragedie interioară, un seism dureros, un cataclism neaşteptat. Fibra lui de ţăran zdravăn, aspru, ţeapăn, maiestuos, puternic şi robace, cu privirea limpede, vizionară, cu chipul ars de şfichiuirea prafului şi a soarelui de câmpie, cu sufletul deschis spre toate anotimpurile vieţii, cu o morală şi o cuminţenie impecabile, de o sensibilitate aproape imberbă şi palpitând perfect, aproape behavioristic, la stimulii organului visării, ei bine, fibra aceea plesnise. Rezistenţa la torsiunea vieţii era zero. Trupul lui apolinic a clacat intempestiv, surpându-se în hăul suferinţei. Durerea lui că nu se mai putea întoarce în Ithaca sa, în spaţiul ce-l zămislise şi pe care aproape că-l declama, de fiecare dată cu o mândrie polifonică. Satul Pătroaia, de lângă Găeşti, însemna pentru el un spaţiu apotropaic, din care ieşise doar un pic, cu gând de strălucire. Brusc, însă poetul a pierdut totul. Poate fiindcă nu ştiuse a împrileji momentele de graţie cu forţa de reacţie rapidă în faţa oportunităţii. E semn că stau de veghe în trupul nimănui – sună un vers al lui, premonitoriu parcă.
Poemele lui, risipite pe niciunde, au fost strânse de el – probabil ultimul gest de retro- şi introspecţie – într-un volum ce n-a apucat să vadă lumina tiparului. Şi căruia îi dăduse şi titlu: Legea Tangentei. Abia acum, prin râvna minunată şi strădaniile unui grup de foşti elevi ai săi din Găeşti, reparaţia s-a produs, astfel că avem în faţă lectura miraculoasă a unei poezii excepţionale, ale cărei sonuri nu sunt cu nimic mai prejos decât opera poeţilor optzecişti deja consacraţi. Dacă Vivi Anghel ar fi trăit şi ar fi atins vârsta generaţiei noastre, creaţia sa ar fi fost poate la fel de prolifică precum a congenerilor săi întru poezie. Sau poate că nu. Cazul lui Labiş, alături de altele, ale unor creatori plecaţi din lume prea de timpuriu, poate constitui o perfectă constantă a impredictibilităţii privind chipul şi durata operei oricărui artist.
Volumul Legea Tangentei, dedicat fiicei sale pierdute, Ruxandra, a apărut în luna mai, anul acesta, la editura Bibliotheca din Târgovişte şi cuprinde poeme (păcat că ele nu sunt datate!) grupate în două cicluri, al căror titlu e împrumutat din geometrie: Cercul şi Tangenta.
Vocile poetului sunt încărcate de tonuri grave, de o tristeţe nevindecabilă (departe de versurile sprinţare şi senine din primii lui ani de meşteşug poetic), ce acoperă ca o pâclă tragică întreg universul: În tren, melancolia loveşte mortal un controlor /Conştiincios; clopotele bisericilor se mişcă zadarnic,/ Sunetele rămân cercuri agăţate în pomi;/ Păsările cad pe trotuare şi-şi mângâie gâtul / De asfaltul tremurând ca pielea unui cal / Înainte de mângâiere. Un luptător moare departe / Cu trupul ca un gard văruit de femeia sa / Înainte de Paști. (Scrisoarea de sâmbătă) Finalul poemului e magistral: Doar ţăranii veniţi la oraş / Cu hainele şi ochii duhnind a fân proaspăt / Stau uitaţi la rând să-şi cumpere coase./ Un poştaş trece fluierând pe bicicletă / De parcă ar duce o scrisoare a lui Eminescu / Şi n-ar şti unde.
Poezia de dragoste îl atrage fie spre farmecul unei prozodii de cantilenă: Am auzit de tine, fiinţa mea egală/ Cu libertatea clipei prinsă-ntr-un laţ învins/ De-aceea neputinţa plecării mai înşală/ Pe înecaţii care de ţărm nu s-au desprins. (Am auzit de tine), fie spre imagini suprarealiste: Oraşul luceşte prin gări de cireş/ (…) Un ceferist cu o lopată croşetată / îşi făcea o statuie naturală de ipsos. (De aici). De o graţie şi de o puritate extraordinare mi se pare poemul Melc: Poate mâna ta se ninge şi se tace/ cuvântul greu cărat de melci/ hidos/ va fi o iarnă pură cu viscole sărace/ de când pe mână timpul/ este un melc întors.
Multe dintre cele aproape o sută de poeme sunt memorabile şi dezvăluie un poet matur, secerat însă de un tragism nemilos, chiar dacă descoperim imagini poetice de o prospeţime aproape ingenuă. Iată poemul care încheie volumul, dedicat fiului său, Andrei, „creştinătorul poeziei mele”, copilul pe care eu l-am botezat întru Hristos: Prieteni/ a plouat acasă./ În oraş e vară totdeauna/ Cad bolovani peste miresme fricoase din naştere;/ doar din câmp se aude cerul/ dând poveţe cu pantofi dezumflaţi/ schelălăie de ducă o casă,/ obrajii cutremuraţi de îngeri anchilozaţi îşi fac de cap,/ de cap îşi fac şi zeii morţi în ploaie/ aruncaţi cu lopeţi de argint în troiţe iluzorii,/ arzând de pocnete;/ streşinile dau peste praguri de uimiri/ posibile şi încărunţite./ A plouat acasă. / În şanţuri idoli vegetali/ se aprind ca o haită de lupi, mestecând viori uscate./ Ultimativ,/ cutremurul se revarsă peste cerul vopsit ca un clovn./ Ţineţi mai mult uşile deschise:/ se crapă de ziua cea dintâi/ cu lovituri de ciocan în tâmpla lui Faust./ Se zice că e pace în lipsa lui.
Vivi Anghel ar fi trebuit să fie aici. Tangent la eternitate.