Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797) a fost un om politic, filolog, poet și istoric român din Țara Românească, aparținător al unei vechi familii. Este considerat precursor al limbii române culte, pe care a folosit-o atât în lucrările sale filologice și istorice, cât și în poeziile pe care le-a scris. Erudit și poliglot, Ienăchiță Văcărescu știa: slava veche, greaca veche și modernă, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana.
Important dregător domnesc – mare comis (1760), mare clucer în timpul domnitorului Alecu Ghica (1766-1768), mare vistier al lui Al. Ipsilanti (1774-1782), caimacam și, apoi, spătar sub Nicolae Caragea (1782-1783), vistier sub Mihai Şuțu (1783-1786) și Al. Moruzi (1786-1790) și iarăși, spătar, tot sub Al. Moruzi (1793-1796) – boierul Ienăchiță Văcărescu a îndeplinit și misiuni diplomatice peste hotare, cu precădere la Constantinopol, fiind perceput. de aceea, ca om politic și istoric cu tendințe filoturce. A intrat nu de puține ori în „coliziune” cu domnitorii fanarioți (în special, Al. Moruzi, Nicolae Mavrogheni), cărora le-a imputat jefuirea sălbatică a țării, precum și rapoartele financiare duble către Înalta Poartă. Iată de ce, de teama pârii la Constantinopol, domnitorul Nicolae Mavrogheni l-a surghiunit la Nicopole (1788), de unde, mai târziu, a fost iarăși exilat, mai departe, în insula Rhodos.
Este autorul celei dintâi gramatici românești, Observații sau Băgări de seamă asupra regulelor și orânduelelor gramaticii românești adunate și alcătuite acum întâiu de dumnealui Ianache Văcărescul(…), tipărită la Râmnic, în tiparnița Episcopului Filaret, în anul 1787. În cuprinsul ei, găsim, pe lângă descrierea diverselor categorii gramaticale, și un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale.
Despre opera sa poetică, redusă ca dimensiuni și predominant erotică, se poate spune doar că e scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, folosind însă și unele sugestii folclorice.
Lucrarea sa fundamentală în istorie rămâne Istoria othomanicească (1788-1794) (titlul complet e: Istorie a prea puternicilor înpărați otho-mani, adunată și alcătuită pă scurt dă dumnealui Ianache Văcărescul, dicheofilax (n.n. drept apărător) a Bisericii cei Mari și a Răsăritului și spătar al Valahiei, începându-se în vremea prea puternicului înpărat sultan Abdul Hamid I, la văleatul hâgiret 1202 și mântuitoriu 1788 în Nicopoli a Bulgariei și s-a săvârșit în zilele prea puternicului înpărat sultan Selim 3, la văleatul 1794 și 1208, în luna lui şevali <=octomvrie>). Scrisă de un copist, se pare, ea a fost tipărită abia în 1863, de către Alexandru Papiu Ilarian. Ienăchiță Văcărescu este, astfel, al doilea român, după Dimitrie Cantemir, care scrie o istorie a Imperiului Otoman.
Citatul care urmează, extras din Istoria Othomanicească, dezvăluie nu doar o fină observație sau savuroase tușe de ironie, ci și o premoniție tulburătoare:
„Exista un ighemonicon în toate. De la amăgelnicele tocmeale până la nesosința morții, nespovedit, „spovedania, adecă uluitura păcatelor” și fără lumânare.
În serai, dușmanii puterii erau urmăriți cu funia de mătase și sugușați blând, cu milosârdie, fără vorbe multe, fără gâlcevi și învălușaguri, fără mozavirii (n.n. uneltiri pizmașe). Cum a făcut Mehmet al III-lea (1595-1603), cum stă însemnat în İslam Ansiklopedisi, ucigându-și prevăzător cei nouăsprezece frățiori, ca să nu-l jupoaie de putere.
Astăzi, puternicii zilei, în taifale, se aleargă bezmetici, cu iataganele scoase, ocărându-se cu imputăciuni şi fără ipolipsis (n.n. stimă, considerație), deșteptând poporul din tihna chitirii sale.” /s.n./