Într-un articol publicat în Jurnalul Național, din 2007, Gheorghe Grigurcu reținea la Ion Vartic, „acest cărturar temeinic” și „strălucit eseist” (cu o scriitură marcată de un „subiacent lirism melancolic”), puternica atracție către teatru. Criticul subliniază o trăsătură esențială a demersului propus de Ion Vartic în volumul său de debut (Spectacol interior, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977): orice act de creație își asumă, până la un punct, condiția teatralității, orice creator fiind „un fel de comediant sublimat”. Observația lui Gheorghe Grigurcu nu este contrazisă, puțin mai târziu, de Nicolae Manolescu, criticul remarcând faptul că Ion Vartic „definește operele în proză ori poezie, personajele și pe autorii lor, prin comparație cu dramatis personae”. Revenind, „spectacolul interior” pe care îl are în vedere eseistul este în ultimă instanță o caracteristică definitorie a textului literar, în măsura în care autorul „se joacă”, propunând o atitudine pe măsură față de real.
La Mihail Săulescu, Ion Vartic descoperă reminiscențe ibseniene, „credința obsesivă a lui Ibsen și a personajelor sale în operă ca produs privilegiat al colaborării dintre creator și inspiratoarea sa”. O înclinație spre spectacol și spre teatral este prezentă la Vasile Pârvan, care lui G. Călinescu îi apărea ca un Brand „cu haina neagră încheiată auster până sus”. Pompiliu Constantinescu îl numea un Edkal „-retras în podul casei, a vânat idei”. Spectacolul interior sesizat de Ion Vartic rezultă nu din ceea ce s-a considerat perspectiva mistică a operei istoricului (în fond el nu este un „predicator mistic”, ci un intelectual distanțat de realitate precum orice autor); la Vasile Pârvan nu se poate vorbi de o „identificare a creatorului cu problemele evocate”. Mai mult, scrie convingător Ion Vartic, încercarea sa „de a reînvia într-o manieră stilizată vechi civilizații dispărute ni-l dezvăluie ca pe un alexandrin în sens înalt”. Acest spectacol sesizat de Ion Vartic ține în ultimă instanță la Vasile Pârvan de capacitatea de exprimare (înscenare) a tot ce înseamnă „trăire” și tensiune existențială, și când mă refer la înscenare am în vedere obiectivarea trăirilor, care, altfel, ar conta din cu totul altă perspectivă: „Ca într-un joc de oglinzi, în confesiunea aceasta cu caracter generic, drama existențială se reflectă în estetica sa, după cum în estetică se presimte neliniștea spirituală a memorialistului”.
Parodia ca autentic spectacol este prezentă la un Ion Minulescu. Nu „sinceritatea” contează în ultimă instanță la autorul Romanțelor pentru mai târziu, ci „sensibilitatea sa specific rococo, dezvăluind o mare vocație a sociabilității, impudoare artistică, plăcere colocvială (…) hedonism, înclinație imprevizibilă către poantă și vorba de duh”. Până la urmă, este într-adevăr vorba de „moda poetică” creată de Minulescu, modă prin care, într-adevăr „spectaculos”, poetul a trădat într-un fel opțiunea sa pentru estetica simbolistă.
În situația lui Ilarie Voronca, realitatea imediată este atent și detașat rescrisă cu un remarcabil simț al spectacolului, poetul fiind atent la „orgiastica proliferare a viziunilor, iscate parcă de o febră a imaginarului”(s.n.). Tot ceea ce ar putea trece drept „descriere” (celebra descriere a pieței) nu este una mimetică, ci, în primul rând, de o „percepție bizară, hoffmanescă, a vegetalului, sugestiv în ambiguitatea lui, peste care planează o atmosferă neguroasă (efecte neașteptate au în context «amurgește» sau «se înnoptează»)”. Spectacolul „interior”, greu perceptibil pentru un ochi neavizat, este asigurat de o „predilectă cufundare într-un imaginar vaporos, înmiresmat, cu irizări feminine și sonuri adânci de harpe, o insinuare vrăjită în muzica lui de oglinzi incerte”.
Un scriitor precum Emanoil Bucuța (al cărui roman, Fuga lui Șefki, este socotit „în mod unanim drept capodopera scriitorului) este recitit de Ion Vartic urmărindu-l „între viață și ritual” și evidențiind în special „modalitatea ritualică a teatrului” din scrierile autorului.
Există la Ion Vartic un veritabil spectacol al propriului text remarcat de altfel de Nicolae Manolescu. În menționata Istorie critică a literaturii române, criticul scrie că „există în eseuri și un spectacol așa-zis bibliografic, al comentariilor anterioare, care contribuie la o captivantă mise-en-scene a textului propriu, regizat cu grijă, viu, plin de ritm, cultivând surpriza și suspansul, amânând deznodământul, într-un cuvânt la un curat aspect teatral” (s.n.).
Scriind despre Mihail Săulescu, un „Büchner român”, Ion Vartic prezintă conștiincios opiniile unor critici literari, impresia fiind că asistăm la derularea unor „evenimente” previzibile, cu personaje deja cunoscute, prinse într-un dialog și o structură dramatică ce nu par să ofere mari surprize unui „spectator” dornic de neprevăzut. Sunt aduși în scenă Ion Trivale, care sesiza la Mihail Săulescu „apucături dramatice”, un E. Lovinescu („Sumbră temă, admirabil aleasă, atmosferă realizată…”), G. Călinescu (pentru care Săptămâna luminată este o dramă copleșită de „ceață sinistră, plină de sugestii”), este pomenit I. Negoițescu, își fac apariția în scena textului Dumitru Micu ori Constantin Ciopraga, pentru a-și spune replicile mai mult sau mai puțin semnificative. Ion Vartic dovedește, până la un punct, că are într-adevăr „răbdare” (Nicolae Manolescu reținea răbdarea și nerăbdarea eseistului), o răbdare „care contribuie la întreținerea unei atmosfere de seriozitate, a unui aer studios (uneori pedant) care prepară condițiile optime ale demonstrației critice”. Este în ultimă instanță „expozițiunea” spectacolului critic promis, pe care Ion Vartic îl pregătește atent, de tot serios, fără ca spectatorul nepregătit să se gândească la „farsa” pe care o pune la cale autorul. Textul lui Ion Vartic devine într-adevăr un spațiu al ludicului, fiindcă eseistul se joacă la modul superior, profund și grav, pregătind inteligent un deznodământ cu totul neașteptat. Este un deznodământ care trimite spre un alt spectacol, al unui eu critic ce-și face simțită prezența, ca o voce care, fără o intenție subliniat polemică, tulbură imaginea scriitorului abordat, de cele mai multe ori reconsiderându-i, prin lectura ce poartă amprenta personalității eseistului, un profil ce părea definitiv fixat și acceptat. În acest caz, trebuie să-i dăm încă o dată dreptate lui Nicolae Manolescu atunci când vorbește la Ion Vartic de un „detectivism al semnificațiilor”.
Volumul Modelul și oglinda mi se pare emblematic pentru acest spectacol admirabil care este eseul lui Ion Vartic, ce are în atenție, nu întâmplător, tocmai scriitori foarte cunoscuți, despre care se părea că nu se mai poate spune absolut nimic surprinzător.
Pentru spectacolul de gală al lui Ion Vartic se pot alege absolut toate textele din volumul menționat, publicat în 1982, la „Cartea Românească”. Mă voi referi la eseul Domnul Belikov și nenea Anghelache, ce are ca obiect un cunoscut text al lui Caragiale, despre care, după a mea știință, s-a scris destul de mult până în prezent, cunoscuta narațiune Inspecțiune.
Spectacolul începe într-o atmosferă calmă, autorul însuși lăsând impresia că, resemnat, recurge la un studiu cuminte și doct, care, nu-i așa, se cuvine să transcrie cât se poate de conștiincios opiniile altor critici, mai mult, într-o cumințenie suspectă, să le menționeze la subsolul textului, după toate cerințele redactării unui text. Titlul articolului nu este însă deloc liniștitor, cu atât mottoul, surprinzător la un autor acceptat ca un comic (scriitorul a atras atenția că, dimpotrivă, el nu este un comic, ci un liric, cu toate implicațiile de profunzime ale conceptului), motto care anticipează, ca un fior, „explozia” demersului hermeneutic.
Pe cine citează, așadar, aici, Ion Vartic? Cu o metodică răbdare și o subtilă generozitate, eseistul îi amintește pe Silvian Iosifescu, Valeriu Cristea, Mircea Tomuș, Paul Zarifopol (nu se putea altfel!), Șerban Cioculescu,
G. Călinescu și alții.
După ce, suspect de conștiincios, și-a îndeplinit obligațiile, transcriind opinii pe care nu le comentează, eseistul își face intrarea în scenă, declanșând o intrigă ce taie răsuflarea cititorului devenit spectator, aflat pe punctul să ațipească. Dosarul părea complet, dar el se cere de fapt revizuit: „Iată de ce cazul insolitului casier merită să fie revizuit; aceasta însă introducându-l într-o altă serie, într-o viață paralelă cu domnul Belikov. (Datorită criticului, iar, în particular, comparatistului – care, asemeni chimistului din goetheenele Afinități elective, e un fel de «artist al îmbinării», un Einungskunstler – operele, descojite de belferești considerente istorice, se caută și se întâlnesc într-o viață paralelă, care le dă o formă comună nouă, neașteptată și paradoxală.)”.
Redeschiderea (spectaculoasă) a „cazului” lui nenea Anghelache este posibilă prin deosebita capacitate a eseistului de a reține și de a reconsidera detalii (care au scăpat altora ori au fost interpretate prea puțin convingător), printr-o close reading, ce asigură demersului hermeneutic / derulării spectacolului finalul cu totul așteptat. Așadar, ca să rămân la eseul despre textul lui Caragiale, Ion Vartic reține în Inspecțiune, printre altele, „semnalele anticipativ-thanatice, întâlnite în cale de amicii care îl caută pe nenea Anghelache: astfel, Eliza, sora casierului «apare ca o icoană albă cu mâinile încrucișate pe piept» iar Mitică, ultimul amic care l-a mai văzut pe nenea Anghelache, «e alb ca varul, cu umbre albastre; mâna-i asemenea albă, ca și cum pe sub piele n-ar mai curge un pic de sânge»”, detalii ce trimit la ideea că, spre deosebire de Belikov, casierul Anghelache scapă de teroarea „transcendentului”, prin simbolica sinucidere.
Iată cum arată finalul spectacolului de gală (scenariul și regia Ion Vartic): „Pentru ambii eroi, refugiul specific e cel al congelării hibernale, adică al morții. Belikov are, în fine, întipărită pe față o expresie veselă, «ca și cum s-ar fi bucurat că nimerise, în sfârșit, într-o carapace din care nu avea să mai iasă niciodată». La fel, «sătul de căldurile vieții», nenea Anghelache, agitatul și schimonositul de furie, stă «cuminte», destins și ușurat. Acolo, în «răcorosul otel», trebuie să ni-l închipuim pe Anghelache zâmbind fericit”.
În anul 2004, Ion Vartic publica la Biblioteca Apostrof din Cluj-Napoca volumul Bulgakov și secretul lui Koroviev. Interpretare figurală la Maestrul și Margareta. Există și în acest amplu eseu un veritabil spectacol hermeneutic, din care decupez secvența admirabilă a simbolismului cifrelor în narațiunea prozatorului rus. Cartea, scrie Ion Vartic, „are 32 de capitole, plus un epilog, deci 33, cifră mistică, semnalând vârsta lui Christos în vremea Patimilor. Tot așa, 32 în simbolismul esoteric înseamnă 3+2, număr cristic, căci cinci sunt rănile lui Isus răstignit, iar crucea însăși e un semn pentagramatic”.
Dar, să zicem, cifra 75? Spectacolul lui Ion Vartic este molipsitor. După cunoscutul dicționar de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, cifra șapte „corespunde celor șapte zile ale săptămânii, celor șapte planete, celor șapte trepte ale desăvârșirii…”. Pentru un P.E. Santangelo, șapte este „numărul fermității, venerabil prin creație, simbol al existenței lui Dumnezeu pentru că este independent; și, dat fiind că îi corespunde 3 și 4, reprezintă prin primul Trinitatea, iar prin cel de al doilea universalitatea lucrurilor” (apud Solas Boncompagni, Lumea simbolurilor. Numere, litere și figuri geometrice, București, Humanitas, 2005 p.90).
Dacă alăturăm semnificațiilor cifrei șapte (expresie a creatului, a desăvârșitului, dincolo de care se află altceva, necunoscutul) pe cele ale cifrei cinci, admirabil prezentate de Ion Vartic în amintitul volum, 75 este cifra ce transcrie realitatea desăvârșită, cu reflexe profund mistice.