Istoria se rescrie, nu e o noutate. Și nu doar din 1984-ul lui George Orwell. Poate că acolo e modelul, paradigma cum s-ar spune pretențios astăzi. Și-a rescris-o de zor Partidul Comunist Român. 23 august a fost, pe rând, ziua insurecției armate anti nu știu cum și anti nu știu ce, după ce fusese ziua eliberării țării de către glorioasa Armată Roșie. Adevărații eroi ai neamului au fost declarați dușmani ai poporului și întemnițați. Acolo au și murit, iar, în locul unui monument, li s-au hărăzit morminte comune cine știe unde, la o margine de Sighet și de țară. Tocmai lor, care o făcuseră cândva mare!
Dar asta se știe, se comentează de vreo trei decenii și la noi, după ce se comentase la Europa Liberă, care a inspirat multă lume să gândească în parametrii (sic!) adevărului istoric.
Între timp, de când avem voie să spunem ce gândim, unii dintre noi au început să-și dea arama pe față, fără să le treacă măcar prin cap că se întorc la o mentalitate pretins abandonată în favoarea gândirii libere și, mai ales, că asta se vede și din avion. Istoria a început să fie rescrisă, readaptată dorințelor fiecăruia dintre cei care au la îndemână o tribună, cum ar fi un ziar, o emisiune de televiziune sau radio, iar, în ultimii ani, un blog, un facebook, un linkedin și altele de felul ăsta. Unul a vrut să fie șef unde nu era și, după trecerea anilor, când nimeni nu mai controla documentele, declara că de fapt el era acolo unde se visa și unde în realitate era altcineva. Iar presa, grăbită să marcheze cine știe ce deceniu sau dublu deceniu, prelua fake-informația, fără să se mai ducă la documentele care nici n-ar fi fost cine știe ce greu de accesat.
Cândva, la Cluj, a funcționat un cenaclu studențesc numit Echinox, care a și scos o revistă cu acest titlu, dar ce zic eu o revistă, a scos, acest cenaclu vreau să spun, o serie de scriitori azi nu doar stimabili, ci absolut remarcabili. Voi cita numai poeții, Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu (e evident că ordinea e alfabetică, nu?), așa, ca să contrazic, cum pot și eu, opinia disprețuitoare a unui profesor universitar, și critic literar din când în când, despre poezie, la pachet cu cea despre revistele literare, beștelite că o publică, poezia disprețuită pentru că nu se vinde. Mentalitatea negustorească a epocii în floare! Mentorul echinoxiștilor a fost poetul și criticul și profesorul universitar Ion Pop, pe-atunci asistent, azi cu mai mult de un picior în Academia Română. Dar nu despre asta este vorba, ci despre faptul că, dacă-l întrebi pe oricare dintre corifeii primelor serii ale Echinoxului, va recunoaște că acesta le-a ținut spatele, că a fost alături de ei dintr-o poziție deseori dificilă. O generație dintre cele mai lăsate în umbră de altele dimprejurul ei, aceasta, șaptezeci, din care fac parte poeții citați, dar și ceilalți, prozatori, critici, afirmați la Echinox. O generație care mai practica adevărul așa cum îl trăise, lăsând ministerele adevărurilor pentru alții.
Și alții nu s-au dat în lături de la a prelua deloc creator aparenta ficțiune orwelliană. La București, la câțiva ani după Echinox, a funcționat un mai celebru cenaclu de studenți din care au țâșnit cu timpul și cu sprijinul mentorului lor – asistentul pe-atunci Nicolae Manolescu, azi academician – scriitori de clasă, de n-ar fi decât Mircea Cărtărescu și tot ar fi de-ajuns, dar mai sunt și alții, o întreagă falangă literară de neocolit când vorbești despre literatura română de azi. Toată lumea știa asta până nu demult. Că Nicolae Manolescu, tânăr critic în vogă și de a cărui opinie depindea adeseori cariera literară a scriitorilor români din deceniile opt și nouă, a fost mentorul Cenaclului de Luni. Că i-a susținut pe aceștia până când unii au fost preluați de forțe azi mai puternice, măcar financiar dacă nu altfel, că și-a riscat cariera apărându-i atunci când nu urmau linia partidului. Și când o urmau? Niciodată, vezi corabia lui Matei Vișniec, „aceasta nu e o corabie, aceasta e o…” Ei bine, se pare că Nicolae Manolescu nu mai e pe placul unor foști cenacliști de luni, de marți sau de altă zi, poate chiar de sâmbătă, și acum adevărul sau postadevărul spune că, de fapt, Manolescu și-a creat el o carieră datorită lor, că nu are operă (!) și alte bla-bla-uri de acest gen, iar cenacliștii de lunea după masa i-au salvat personalitatea. Adică exact invers de cum a fost. Ce contează, dacă asta îi convine unuia sau altuia? Recunoștința e floare rară în evul nostru, de foc, ce mai? Iată că anii urii, despre care Horia-Roman Patapievici a publicat recent o carte importantă, continuă. Ura îi ia omului capul de pe umeri în mâini, iar mintea este lăsată deoparte, pentru ca gura/pana să poată profera cele mai absurde minciuni.
(Informez pe eventualul cititor că nu mă număr nici printre membrii propriu-ziși ai grupării Echinox, le-am fost doar contemporan și le-am rămas admirator și prieten unora, nici, cu atât mai puțin, printre membrii Cenaclului de Luni, cei care au format osatura faimoasei generații optzeci. Dar, din orice poziție te-ai uita la cele ce se întâmplă, vă asigur că așa se văd lucrurile.)
Oricum, trăim anii minciunii aproape generalizate, când cei care n-o practică riscă mult, riscă totul, credeam că aceasta rămâne în sferele ei preferate, în politică și în afaceri, dar uite că, de-acolo, își strecoară veninul și dincoace, într-un teren ce părea, până nu de mult, mai curat.
Nu deplâng faptul că adevărul se tot rafistolează, de fapt se rescrie și se transformă după voia fiecărui rescriitor, știu că trăim într-o epocă a lipsei de trecut și a lipsei de obraz, așa că, până și minciuna asta gogonată va fi uitată. Unde sunt epocile bele când Zoil mai era invocat, unde bele-epocile când Caion era condamnat? Cum ar zice Eminescu într-un poem nu prea des citat: S-au dus pe veci/Bibamus ex!
Mă întreb numai: oare dacă ar mai trăi Ion Heliade Rădulescu, ar fi el capabil să-și modifice formula și să spună: „rescrieți, băieți, numai rescrieți!”?