La Sud stau cei arși de soare, de vânturi și de răgaz. De preget. De șovăială. De tihnă. De amânare. Acolo, își are sălașul oligarhia contemplației tolănite. Nobilimea dogorită de răsuflarea lui Dyonisos. Aristocrația kiefului de unde începe Isarlîkul. Numai acolo se dau cursuri gratuite de ataraxie pe înțelesul tuturor și pricepută de fiecare în parte. Un lucru e în afara oricărei îndoieli: mai jos de paralela 45, oamenii, îngerii, conceptele, convingerile și rușinile se calcinează și se preschimbă. Orice prejudecată e scufundată în baia de înțelepciune heliomarină cu săruri hedoniste, totul este la liber (inclusiv arbitrul!!), iar viața împreună cu agrementele sale e, bineînțeles, mai elastică decât masticul. De ce? Pentru simplul motiv că totul este croit după tipare, prestabilite și, bineînțeles nerespectate, înainte cu mii de ani.
La Nord, se schimbă kalimera. Acolo sălășluiesc, printre legende întunecate și de-a valma în frig, înghețați bocnă și înconjurați de pâcle, de brazi și de zdrențe de întuneric, celți cu druizi, vikingi cu normanzi, franci cu saxoni, batavi cu laponi, heruli cu alemani. Și alte seminții, în general bărboase, blonde, clorotice, veșnic încruntate, forțoase, pistruiate, serioase, viteziste și vitejiste, conștiincioase, harnice și devreme acasă după fiecare luptă. Practic, cu un program de viață și conflagrații ordonat, aliniat și perfect regulamentar. Ei au tot timpul ceva de făcut – un război, o casă, o ambarcațiune. Au mereu ceva de reparat – un acoperiș, o vâslă, un paloș. Iar, în timpul rămas între aceste munci, sunt preocupați de filozofie adâncă, de muzică genială și de pictură în clar-obscur. Dar caracteristica lor principală constă în faptul că nu acceptă mixări sau remixări civilizaționale. Nu se amestecă în nici un fel de proporție (nici măcar întâmplătoare!) cu cei din Sud.
Pictorul Ioan Iacob este prin excelență un cetățean al Nordului. Atunci însă când, din felurite pricini coboară în Sud, personajul acesta înalt, un pic herculean, politicos, atent pe unde calcă, elegant și robace ca o froilă-n casă, se transformă enorm. Devine vorbăreț, contestatagiu, îl încearcă amânările dibace, se precupețește, negociază viclean și își întinde intervalul ca pe un gumilastic, se lasă cu bună știință copleșit de dulceața moale a mierii topite în cuvântul lingușire (înmuiat în sonorități parcă otomane!) și poartă cu sine în permanență un zâmbet strălucitor-concesiv, ce ascunde liniștea. Bref, are aparența unui nobil de la oraș, dichisit și spilcuit, aflat la control pe moșia sa de la miazăzi, unde lucrurile nu sunt chiar în ordine. Adică, arendașul e lacom cu dările, vechilul are accese de cruzime, iar supușii cam dosesc o parte din recoltă.
Una dintre pricinile coborârii în Sud a lui Iacob este și aceea de a ne uimi și de a ne bucura cu picturile sale. Recenta expoziție de la Muzeul de Artă din Ploiești, intitulată astuțios Tête-à-Tête, a reprezentat, din mai multe puncte de vedere, o premieră. Totul a depins, firește, de poziționare.
Mai întâi, artistul a avut un tête-à-tête cu urbea lui nenea Iancu, în cadrul căruia a vrut să-i ia pulsul, știind poate că orașul n-a mai avut demult o expoziție de o asemenea anvergură. Apoi, a fost un tête-à-tête cu el însuși: nu, nu Kramer contra Kramer, nici vorbă, ci Iacob față-n față cu Iacob. O convorbire șoptită a lui Iacob cu el însuși sau cu îngerul său (ce este Iacob și ce vrea el?). Și, în fine, un tête-à-tête al artistului nostru cu unul dintre titanii picturii universale: Don Diego Rodríguez de Silva y Velázquez, între nașterile cărora se insinuează fix 355 de ani.
De ce Velázquez? Pentru că – mi-a mărturisit prietenul Ioan – a fost dintotdeauna vrăjit de infantele și meninele din tablourile spaniolului. Când a părăsit țara – avea 21 de ani și doar bănuia că o să ajungă artist – drumul lui cu mașina a trecut prin Viena. Acolo, la Kunsthistorische Museum (KHM), a rătăcit ore întregi printre pânzele marilor maeștri, dar s-a oprit, ca sub o vrajă, în fața tablourilor cu infantele și meninele de la curtea lui Filip al IV-lea al Spaniei, pictate dumnezeiește de Velázquez. Minute întregi, a rămas încremenit, cu ochii ațintiți spre chipurile lor, spre privirile lor, spre splendoarea costumației lor strălucitor-imperiale sau spre trucurile de perspectivă ale pictorului curții Spaniei. Și de atunci, ca într-un ritual secret, numai al lui, nu există drum în care, ajungând la Viena, Ioan Iacob să nu găsească răgazul să intre în KHM și să se prosterneze, pur și simplu în fața tablourilor lui Velázquez. Simte că e ceva magic acolo, ceva supranatural care-l atrage ca un magnet. Și, de fiecare dată, după ce abia se dezlipește cu privirea de pânza Maestrului, își promite în gând că va reveni.
Mi-a spus că, mai târziu, a încercat de multe ori să picteze un ciclu de tablouri cu infante și menine, ca niște ecouri din Velázquez. Pentru că Iacob – aflat la vârsta deplinei sale maturități, când profilul său particular, siguranța uluitoare a artei sale personale și stilul său original au devenit inconfundabile – voia nu să copieze, nu să pastișeze, nu să reproducă, nu să imite, ci să interpreteze, să sublimeze, să esențializeze, să tâlcuiască în felul său viziunea spaniolului. Dar, de fiecare dată, simțea că lipsește ceva. Un palpit, o vibrație, o înfiorare, un frison. Era nemulțumit. Ceva nu rezona. Ceva nu consona. I se părea că ecoul se rupe la mijloc… Și, drept urmare, a abandonat proiectul.
Până când, anul acesta, și-a propus, așa, netam-nesam, ca, pentru expoziția de la Ploiești, să reia „cazul Velázquez”. Iar, de astă dată, i-a mers. Din prima, a realizat că avea acum pe pânză exact imaginea distilată pe care și-a dorit-o. Era la curtea lui Filip al IV-lea. Însă era, de fapt, la „curtea” lui, la curtea lui Iacob. Privirea lui era cea care se afla acum acolo, nu cea a Maestrului. Era o victorie fulminantă. Ceva ca un fel de expurgare a unei neputințe continue, a unui eșec repetat. Ca o exorcizare a unui soi de blestem.
Și a lucrat la el la atelier, la Düsseldorf, în încăperea aceea spațioasă, cu ferestre înalte și pereți albi, din Kölnerstrasse 41c, timp de șase luni. Neîntrerupt.
Când, la mijlocul lunii mai, a început, în fața Muzeului de Artă din Ploiești, să scoată din VAN-ul său lucrările așezate acolo cu o temeinicie și o ordine tipic germane (toată lumea s-a mirat cum de au putut încăpea acolo peste 70 de tablouri !) și să le instaleze în sălile dedicate expoziției, am rămas puțin zis uluit. Ci fără glas. Fără suflare. Iar, când le-a așezat pe simeze, efectul a fost spectaculos. Metamorfozase în lumină o splendidă obsesie. Plenară. Impecabilă.
Infanta Margarita Maria de Austria părăsise pe furiș curtea tatălui său și se adăpostise în clădirea barocă din capătul Bulevardului Independenței din Ploiești. Era – ce coincidență! – independentă, și ea. Căci devenise, de fapt, o altă infantă. Cu toate că Iacob i-a păstrat impresia, maniera imperială, fastul veșmântului, eleganța curtenitoare, strălucirea și atitudinea de poupée de marțipan, ce împodobește în imaginație tortul copilăriei fiecăruia dintre noi, totuși…
…Iar aici, descoperim tușa indelebilă a pictorului nostru (à propos, este numit mereu „pictor româno-german”; are însă oroare de o astfel de formulare mezaliantă și, de aceea, vrea să i se spună simplu: „artist german de origine română”!). Aici, cum spuneam, se află marca sa originală. Certificatul lui de manieră. Știm deja de multă vreme că toate peisajele, toate portretele lui Ioan Iacob, obiectele, naturile statice, toate se încarcă – pe lângă o policromie volatilă – și de o evanescență a contururilor, de un leșin parcă al formei, de o topire discretă a dimensiunilor într-un fondue aproape insesizabil. Astfel că, privind florile, casele, copacii, blidele cu mere, draperiile sau chipurile lui Iacob, avem mereu impresia că ochii ni se împăienjenesc, că trăsăturile a ceea ce vedem – adică, marginile – toate dispar. Și un blur parcă ne acoperă privirea. Cu toate acestea, descoperim însă că ne e bine, că este vorba de o imprecizie odihnitoare, relaxantă, nepotrivnică și nedăunătoare. Ba chiar excitantă. Un fel de extaz al vederii. Liniștit, calm, nezgomotos. De aici, cred eu că vine căldura tablourilor lui Ioan Iacob, din această ambiguizare a marginii, din estomparea finitudinii; dar și, în același timp, din obscurizarea deliberată a conținutului coloristic. Altfel spus, în locul formei apăsate, el pune ștersul, iar, în locul pastei violente, el preferă vagul. În loc de furtună, zefir. În loc de strigăt, șoaptă.
Infantei și apoi, meninelor pe care le înfățișează (e un nonsens aici, o să vedeți de ce!) Ioan Iacob nu le dă față. Deci, de fapt, ele nu sunt înfățișate. Chipul lor este doar un oval inconsistent – sigur, de culoarea feței – ca un corp opac inedit. Năstrușnic însă doar aparent, fiindcă, la o privire atentă, ne dăm seama că nici nu avem nevoie de chipul infantei Margarita Maria de Austria. De adevăratul ei chip, bucălat, cu privirea drăgălașă de păpușă îndreptată către părinții săi, regele Filip al IV-lea și regina Mariana, ghiciți că doar se uită la ea, aflați lângă noi (dar pe care Velázquez, printr-un artificiu catoptric, îi revelează totuși pe fundalul tabloului… vorbim de celebrul Las Meninas din 1656!). Și nu ne deranjează că, în locul chipului ei, avem doar o pată gălbuie. Infanta a trecut în contul lui Ioan Iacob!
Și mai e un ultim motiv pentru acel titlu al expoziției, ușor extravagant: Tête-à-Tête. E vorba de o așezare, o idee aproape funambulescă prevăzută de artist. Două pânze uriașe, reprezentând o infantă și o menină, de dimensiuni ceva de 2x3m fiecare, au fost răsturnate la 90 de grade și expuse așa. Cap în cap. Dar nu perfect aliniate una cu alta, ci un pic defazate. Mai sus infanta, iar mai jos, menina. Ca într-un dialog invizibil. Ca într-un – de astă dată, la modul cel mai concret cu putință – tête-à-tête. Sau, dacă vreți, ca o ființă himerică și oximoronică – himera lui Iacob dedusă din Velázquez – un fel de anti-balaur, adică grațios, gingaș și copilăros, cu două capete, două trupuri, două poziții, două înțelesuri.
E posibil ca în acest tête-à-tête năbădăios și bizar să stea, de fapt, cheia întregii expoziții a lui Ioan Iacob, ce a fascinat timp de trei săptămâni publicul ploieștean iubitor de artă.
Artistul din Nord a coborât la Sud. Cu treabă. Și cu folos.