A fost „buzduganul” generației noastre, cel care, prin tot ceea ce a făcut și a scris, a dat de știre că e pe cale să se nască o nouă paradigmă literară. N-aș putea să bag mâna în foc că a fost „părintele” textualismului românesc, dar principalul lui promotor Gheorghe Iova a fost. Începând cu acea grupare (Noii) de la filologia bucureșteană, din care au făcut parte Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Constantin Stan, Sorin Preda, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă (toți dispăruți între timp) și continuînd prin cărțile lui cu titluri aiuritor-flamboaiante (Texte Iova, Sintaxa libertății de a spune, Acțiunea textulă, Bunul simț vizionar, Călare pe mușcătură, De câți oameni e nevoie pentru sfârșitul lumii: pulberi și țăndări ale unor resturi de fragmente ale urmelor pe care le-a lăsat un roman uitat de mai multă vreme); și nu e de mirare că asemenea volume n-au putut să apară decât după căderea dictaturii.
Nu numai în literatură, dar și în ceea ce numim existență, Iova a fost mereu un rebel, un nesupus. După absolvirea facultății, a predat vreo câțiva ani limba franceză, undeva în provincie. Apoi a evoluat în muncitor necalificat la Întreprinderea de Filatură și Finisaje (finisajele – obsesia lui!) și în Centrala Industriei Confecțiilor din București. Să nu vă înșele aceste titulaturi pompoase: e vorba, de fapt, de celebra APACA, unde vajnicele muncitoare de acolo au lansat în 1990 inubliabila lozincă „Nu vrem Kent, nu vrem valută/ Vrem ca Roman să ne…beep!” (E vorba, evident, de Petre Roman, cel care azi, probabil în amintirea acelor vremuri, își cănește părul ca să pară mai tânăr).
Mă leagă multe amintiri de Gheorghe (sau Gelu, cum îi spuneau apropiații). Știu că-i plăceau sarmalele, iar el, știind că mama vine în fiecare toamnă din Maramureș ca să-mi pună varză la murat, mă ruga ca în preajma zilei sale de naștere, prin februarie, să-i trimit o căpățână-două, cu moarea aferentă. Așa că mă întâlneam la ceasul de la Universitate cu Doina, devotata lui soție, care l-a vegheat la căpătâi până în ultimele lui clipe, și-i înmânam prețioasa pungă cu varză murată. Și mă gândesc că poate o să le povestească asta și prietenilor lui (vai, atât de mulți!) așteptând acolo sus, la Cenaclul din Cer.