Ne bazăm pe o axiomă. Dacă se spune că orice artist își construiește exact lumea pe care o visează (și pe care o merită, la urma urmelor!), atunci avem sentimentul că nu vom greși cu nimic afirmând apăsat că universul imaginat de DAIANA SAVOPOL (cu argumente extrem de adecvate și de priincioase) este aidoma ei. Aidoma ei ca Om, ca Femeie, ca Artist.
Daiana Savopol este un sculptor-modelator cu master (îndrumător Aurel Vlad), după ce însă a terminat secția de pictură de la Universitatea de Arte din București, clasa Alex. Rădvan. Mai remarcăm că, așa cum am mai întâlnit destule cazuri de suceală (dar acesta este unul cu consecințe faste!), ea a urmat cursurile universitare la o vârstă la care congeneri de-ai ei urcau deja culmile celebrității, spre clasicizare-n zbor! Tema aceasta a clasicizării premature a unora dintre artiștii noștri – care, din grabă, lipsă de măsură sau orgoliu stupid, se văd deja prea devreme așezați pe un jilț academic, într-o atitudine de augustă magnificență – este tot atât de vastă ca și prostia, de pildă… Dar nu insistăm. Ci revenim!
După prima sa expoziție, de anul trecut, de la Galeria Curtea Veche, intitulată Sanctuar XXX-L, unde a experimentat un model personal de epică în cheie erotică, artista este la a doua tentativă de a-și impune o tonalitate originală în corul de voci – nu de puține ori, cacofonice – din plastica românească. Iar această nouă încercare, de la Palatul Mogoșoaia, cred că i-a reușit pe deplin. Mai ales prin faptul că acolo s-a concretizat apariția unor vedenii feminine uriașe, în mărime naturală, plămădite din papier-mâché și botezate Zurle, ce vor deveni simboluri accentuate ale unei forme concrete de concupiscență epicureică, însă decentă.
Cu această expoziție, intitulată chiar așa, Zurlele, Ghețăria Palatului a fost transformată într-un teritoriu provocator și senzual-electrizant, amintind parcă de „râpa Uvedenrode” a lui Ion Barbu, un fel de Olimp al voluptății (La râpa Uvedenrode/ Ce multe gasteropode!/ Suprasexuale/ Supramuzicale;// Gasteropozi!/ Mult limpezi rapsozi,/ Moduri de ode/ Ceruri eșarfă/ Antene în harfă;// Uvedenrode/ Peste mode și timp/ Olimp!…)
Femeile rubiconde și fantaste ale Daianei Savopol ies de sub posibila decriptare grăbită de pe obscena uneori lubrică a vieții și intră într-o paradigmă semantică nonconformistă și originală, igienică și lipsită de ipocrizii pudibonde sau de crize corectitudinale. Artista nu poate fi bănuită de sibaritism declasat sau de un hedonism în tușe groase, căci, în spatele masivității diforme a acestor personaje bizare, se ascund esențele rafinate ale unui Eros delicat și volatil, candid și fragil. Trebuie doar exfoliate cu grijă învelișurile semantice ce pornesc de la suprafață.
Zurlele sunt exprimări ale unei mitologii personale a artistei, poate chiar reprezentări gemene ale tutelarei Mama Geea, zeița Pământului, aceea care a zămislit această lume. De altfel, întreaga amenajare a spațiului expozițional hiper-erotizat a fost sinonimă cu o analiză îndrăzneață asupra matricei, ca depozit aluzionar încărcat cu energiile unui libido năprasnic. Ori ca metaforă a sămânței, văzută ca un roi de fluturi fecundanți (poate chiar aceiași fluturi resimțiți și în plexul solar, la clipa de extaz maxim).
Adăugăm apoi, încă alte trei observații.
Descifrăm, mai întâi, o bucurie expansivă în toate ipostazele (doar aluzive, rețineți!) în care sunt surprinse personajele, un fel de ardoare petulantă din partea artistei de a dezvălui fața corectă a unei realități virtuale, pe care o pune la adăpost de mentalitățile și prejudecățile puritaniste cu care civilizația își jugulează, în ultima vreme, pornirile naturale.
Abordarea acestei teme foarte periculoase – fiindcă, dacă nu e ținută în frâu, ea poate să alunece lesne în vulgar și trivial – a fost făcută și cu un pic de ironie. Cu un dram de sare și piper. Adică, un fel de a trimite întreaga explorațiune în zona unei picanterii acceptabile și amuzante. De pildă, e aproape burlescă febrilitatea tuturor acelor miniaturi feminine care urcă, precum insectele, pe frunzele mari ale Florii-Bărbat, spre a ajunge cât mai degrabă în caliciul desfătător, în care se află pistilul mult dorit.
Și, nu în ultimul rând, aș susține găselnița de culoare. Căci da, deși toate personajele au pielea albă a prafului de hârtie (exceptând două Zurle din papier-mâché rugoasă, dând aparența pietrei), ici-colo apare culoarea albastră. Fluturii gracili sunt din sârmă albastră, eșarfele care acoperă „rușinile” sunt de mătase albastră, petalele Florilor Bărbat și Femeie sunt albastre, la fel cum erau şi nenumăratele șiraguri de solzi albaștri înșirați pe ață, care cădeau din tavan, ca un fel de cortină ce trebuia dată la o parte, spre a intra în universul magic al lor, al Zurlelor. Albastrul este culoarea poftei liniștite, a dorinței domoale, a meditației, a libertății, a serenității, a senzualului în stare pură, a încrederii, a onestității și a loialității. Albastrul înseamnă marea, cerul, pacea, oaza, calmul, relaxarea (ați observat, cred, că agențiile de turism își prezintă ofertele și logo-urile pentru vacanță doar pe fond albastru?!).
În fine, într-o ultimă vibrație asociativă, răscolitoarele Zurle imaginate de Daiana Savopol par a fi eoni desprinși din plasa incandescentă a oniricului erotic, acela care înfășoară cu firele sale lipicioase orice femeie, transformând-o într-un cocon de jind și de alean.