Casa înaltă, cu larg fronton triunghiular, sprijinit pe dalbe coloane de templu elen nu purta încă nicio inscripție comemorativă, dar mai păstra, parcă, ceva din alura statuar aristocratică a doamnei Magnolia Eudoxiu Popescu, din vremurile sale de glorie, când, în lungi rochii albe din voal dantelat și în eterice aurore bizantine înrămate-n uimirile mele, ieșea la plimbare pe faleza Cazinoului, seara, înainte de asfințitul soarelui. În timp ce scria în gând vreun roman, care, tradus la Paris, prin cine știe ce miraculoasă urzeală a sorții, avea să-i aducă nu doar vreo oarecare faimă legendară de scriitor european, dar și condamnarea la deplină aneantizare în proaspăt sovietizata Republică Populară Română. Ai cărei inocenți proletari naționalizați sau colectivizați cu bâta, pistolul și cărticica se cuvenea să fie drastic feriți de orice veninoasă ispită a unei ideologii dușmănoase, adânc și parșiv cuibărită prin sufletele noastre, de valahi incurabil turciți. De altfel, chiar și mai înainte de a i se crucifica ușile, prin bulumaci de salcâm puși în dublu X și fixați în zdravene scoabe metalice, casa aceasta suplă, solidă și solemnă ca un templu neogrec părea tot nelocuită, deoarece grecoaica, dușman dovedit al poporului muncitor – atunci când nu-și punea pe hârtie fantasmele sale evazioniste, în vreo cameră de taină scufundată pe undeva, prin hardughia labirintului său imprevizibil – își găsea totuși vreun urdiniș ascuns prin plasa de iederă, din dosul umed al zidurilor și ieșea la fel de alb-translucidă, ca să privească ore-n șir marea noastră tot mai verde-ofilită, de pe banca din piatră cioplită, de sub vechiul Far Genovez, pe prova granitică a peninsulei tomitane. Acolo de unde și Poetul exilat de odinioară trebuie să-și fi așteptat, în lungi după-amiezi frământate de valuri, semnul august al iertării. Acum, ce-o fi fost în capul ei, în clipele sale de melancolică singurătate, în care lumina agoniza dincolo de plopi și salcâmi, mulți ar fi vrut să știe și să pună disciplinat, la dosar, deși eu cred că Doamna își fredona iară și iară în minte, concerte de Bach, plimbându-și prin saloane fanate fel și fel de domnițe despletite prin somn, după cum am aflat citind, mult mai târziu.
Eu nu știam pe-atunci, cine-i Doamna în Alb, dar, de la o vreme, nu ratam niciodată momentul feeric, când misterioasa vecină se strecura imprevizibil și unduios prin umbra celor șapte trepte gigantice de sub coloane, privind întotdeauna în jos, ca să nu-și calce poalele franjurate-ale rochiei sale de ceremonii princiare, pe care cred că o spăla și-o usca noapte de noapte, pe umerașe metalice pitite în dosul ferestrelor numai puțin întredeschise și atent camuflate. Dar și așa, strecurat prin glicina de ambele părți, eu tot îi ghiceam chipul rotund de fetiță eternă, care-mi aducea aminte mereu de surâzătoarele zâne cu bucle blonde, veșnic suave și zâmbitoare, din filmele lui Charlot. Filme pe care le vedeam și revedeam la un îndepărtat cinema de mahala, cutremurat din toate încheieturile de hohotele copiilor, înghesuiți acolo, de pretutindeni, dar, mai ales, de pe la noi, de pe ulicioarele înfrunzite și înțelenite, de la Trei Papuci.
Numai că Doamna aceasta a noastră, Prințesa elenă, când ajungea pe trotuar, își recăpăta dintr-odată pasul solemn și alura sa aristocratică înnăscută, ca și cum ar fi sărit brusc într-o altă vârstă, iar mie mi se părea că până și aerul salmastru-al falezei i se deschide cu porți succesive într-un fel de galerii și de-arcade eterice, plutitoare-împrejur, ca un fel de auroră siderală a trupului său, în exil pe pământ.
Și uite că nici n-aș putea să-mi dau seama astăzi, cum de simțisem deja că lumea ei nu e și-a noastră, dar acesta era simțământul fără nume, de-atunci, când, după război, nici nu mai trăiam în timpul măsurat cu calendare și ceasuri, dar nici nu părăseam vreodată parcul cu arțari și castani dinspre mare, unde bunicul meu, fiind grădinar și-orice altceva, multă vreme, pe-acolo, primise învoiala verbală a fostului atașat, de a rămâne singur stăpân peste cabana cu pridvor de salcâm auriu din colțul cel mai îndepărtat al superbului refugiu de verdeață și liniște care aparținuse vreo jumătate de veac consulatului italian. Aflat chiar aici, la nord de bulevardul Elisabeta, între plopi, unde nimeni nu deranja pe nimeni și unde totul ar fi putut rămâne la fel, până la victoria dialectic-inevitabilă a proletariatului internațional, a cărei searbădă jelanie cu oropsiții vieții o îngânam aproape zilnic la ceea ce mai rămăsese din școala noastră, de la răscruci.
De-aceea, nici nu înțelesesem când și cum împlinisem deja cincisprezece ani, ceea ce ar fi putut să explice și interesul meu irepresibil pentru dalbul mister feminin de peste drum, care-și plimba în amurg nu numai superbele sale mătăsuri voalate, dar și un trup de o grație feminină celestă, amintind prin eleganță și stil de aparițiile cinematografice ale prințesei de Monaco, deși, pe afișele pe furiș dezlipite de mine în vremea marelui bombardament, se mai numea încă Grace Kelly, așa cum avea să rămână mereu, pentru cei mai mulți dintre noi, bieții adolescenți rebegiți, ai sfârșitului de război planetar.
Reordonând puțin faptele, cam tot pe-atunci, începuse să ne dea târcoale pe la grilajul porții și maistrul mecanic Gică Mariean care, sugrumat într-o salopetă albastră, cu însemnele portuare, îi arătase bunicului împuternicirea de a verifica și întreține permanent instalațiile electrice, precum și centrala termică a consulatului, în perspectiva vreunei viitoare reconcilieri internaționale, prevestind astfel, mult invocata pace mondială, cu posmagii și cu marmelada ei cea de toate zilele. „Haida de, căcănar de-ăla, de la Ochiu și Timpanu”, murmurase fioros tata-mare, după ce meșterul se îndepărtase grăbit, ca să inspecteze împrejurimile.
Acum, ce drac de mecanic o mai fi fost și-acela, nu puteam eu să știu, căci mai mult ședea rezemat pe coate într-un pavilion din baghete împletite, prăvălit șovăielnic înspre strada pustie, dar temeinic țesut în iederă și frunzișuri conspirative, ca și cum i-ar fi fost pregătit într-adins. Astfel, dimineața, când eu îmi luam locul pe scăunelul din dreapta porții, ca să văd dacă mișcă ceva în casa de dincolo, apărea și maistrul Gică, de pe undeva, dinspre paraginile prăbușite ale falezei, traversând aproape nevăzut grădina cu castani, ca să-și ia locul la peretele cu iederă, unde, probabil, își desfăcea mai întâi pachetul cu gogoși sferice, de cantină și caietul său flocos, de elev repetent. Oricum, caietul acela mă intriga cel mai mult – să fie lumea atât de înghesuită cu scriitori, adică, încât până și meșterul Gică să fi simțit nevoia să-și redacteze tot sub camuflaj, ca noi toți, panseurile și memoriile sale secrete. Chestia e, că strecurându-mă într-o seară, târziu, în pavilionul cocoșat sub iederă, am descoperit la lumina lanternei, că maculatorul acela, strecurat sub farfuria fără gogoși de pe masă, era de fapt un misterios și aparent inutil jurnal cotidian, de observație, cu referire numai și numai la ceea ce-ar fi putut să miște sau să se întâmple (nu se-întâmpla mai nimic!) dincolo de drum, la castel. Ca exemplu: Un individ de București, destul de bine îmbrăcat se ivește dinspre cazarme și se holbează îndelung la casa M., de parcă-ar vrea să o zugrăvească. Pare vreun dirijor sau pianist ceva, căci de sub pălărie, i se încrețesc pe umeri niște inele sure de păr îmbătrânit în dezordine. Când, după două minute, să zicem, începe să-și târască galoșii înspre Otel d’Anglîter, ies nevăzut din bârlog și mă iau cam niznai după el, dar cu băiatu-ăla tembel, pe urmele noastre, pesemne…
He, he, băiatu’ tembel eram chiar eu, care, după ce-așteptasem toată ziua, ca să-mi admir din nou preafrumoasa minervă, o urmărisem tot mai îndeaproape, până la spulberata vilă Kogălniceanu, din care, după bombardamentele americane, mai rămăseseră doar câteva trepte din bazalt jupuit și-o jumătate de arțar preistoric, cu lăstari încă vii. De-acolo îi puteam zări, din profil, alura de prințesă captivă, cu fața trist aplecată pe-o palmă și încordarea cu care scruta împrejurimile adulmecând parcă primejdii pe care eu nici nu le bănuiam, din moment ce nici n-aveam cum să știu pe-atunci, unde începe și cum se termină filmul. Încă o dramă a inimilor pe nedrept sfâșiate, probabil, după cum erau cele mai multe.
Dar totul dura doar până pe la șapte, așa, când difuzoarele cât găleata suspendate-n stâlpii de pe faleză își începeau odele răcnite și cântecele revoluționare despre lupta pentru pace și nesfârșitele ploi cu plăcinte ale comunismului triumfător, dar când, până și lăstunii fumurii, de sub maluri își părăseau în freamăt galeriile labirintice, din colosul de calcar, ca să se împrăștie departe, prin cețuri, pe dunga nevăzută dintre noapte și zi.
Câteodată, când ultima lumină a soarelui părea să se-întoarcă numai o clipă peste oglinzile sfărâmate-ale mării, mă strecuram ocolind dintre ruinele mele și potriveam în așa fel, încât să-i ies în cale ca din întâmplare, așa, prin dreptul Leului de Piatră de pe-același trotuar. Și, Doamne, de-aproape, chiar mi-amintea de înmiresmatele magnolii stelare, care se deschideau primăvară de primăvară, cu de la sine putere, în grădinița abandonată și-învălmășită de vânt, din dosul fostei biserici grecești, unde, proliferând din semințele lor zburătoare pe vânturi, își găsiseră cuibul și vreo câțiva dintre migdalii călători ai Hellespontului.
Se-apropia plutitor, numai auroră și mireasmă, ca și cum ar fi descins chiar atunci de undeva, de dincolo de valuri, dar și de dincolo de veacuri, cumva. Trebuie să fi avut o vârstă venerabilă deja, mă gândesc eu acum. Cu toate că n-am îndrăznit niciodată să o privesc drept în față, de-aproape, iar mai târziu, când i-am văzut fotografia, într-un manual de română, pentru clasa a XII-a (portretul acela atent retușat, în care mai semăna totuși cu Mary Pickford), n-am încercat nici uimire, și nici emoție, ca în fața unui chip din mulțime: „Nu e ea, domnule, mi-am spus ostenit. Asta nu-i Magnolia noastră, nici în trup, nici în spirit și nici măcar în plutirea ei înaltă, de-aurore-întrupate, întrucât aceea s-a îngropat definitiv în piramida sa din cărămidă englezească și calcar cretacic, de pe un șters orizont al nemărginirii. Păi, Magnolia noastră avea o lumină numai a ei, pe care cred că n-am mai întrezărit-o decât întâmplător, prin filmele foarte vechi, când vreo făptură coliliu fulgurantă de-acolo, suferind migălos frizată, își ascundea ultima lăcrămioară de sidef translucid în strălucirea de-argint volatil, a ferestrei”.
Până-într-o seară când, fulgerat de presimțiri fără nume, după retragerea furișată a maistrului Gică, m-am strecurat din nou în pavilionul său camuflat din coasta de vest a grădinii, unde deschizându-i caietul la ultima însemnare, am citit tulburat de o înfrigurată înțelegere târzie: Azi, la plimbarea de seară și la popasul său pe lespedea de piatră de sub far, s-a apropiat de ea un individ cam burghez îmbrăcat, cu costum piperat, cu cravată înfoiată și pălărie cât roata de tren. S-a sprijinit pe balustradă, pe aproape și cred că au discutat o vreme prin șoapte, adică fără să se privească și fără gesturi descifrabile. Ar trebui, așadar, identificat urgent individul și cred că, sub un pretext oarecare, ar trebui îndepărtat Nepotul curios, care la prima umbră-a nopții s-a ivit iar dintre ruinele sale, ieșindu-i ca din întâmplare-n față, dinspre Leul cioplit. Sânt iarăși sigur că n-au schimbat înscrisuri sau alte obiecte, dar de șoptit ar fi putut să-i șoptească orice, neauzit de mine.
– Prăpădenie, a zis bunicul, când i-am povestit faza cu caietul maistrului. Păi, ăsta-i vreunul dintre satanele-alea îmbrăcate în haine de om ale lui Scaraoschi Nicolschi, cu care cel mai bine ar fi să n-ai niciodată de-a face!
De aceea, speriat cum nu l-am mai văzut niciodată, a și început să pună la burduf niște haine și ceva lucrușoare, iar a doua zi, mai înainte de primenirea luminii, a tocmit un căruțaș bulgar, din obor, care, urmând drumurile mereu schimbătoare de pe buza de nisipuri a mării, ne-a și dus, danga-langa, la o baracă acoperită cu stuf, de sub înaltele maluri din calcar friabil ale Capului Midia, pe unde mai prinsesem noi guvizi și-altădată, în vremuri ceva mai senine: „Hai, spusese el înspre zori, că eu nu mai am de la cine cere concediu, cam de multișor, iar la școala voastră, e ca la pomana turcului, fără pomelnic cu cine vine sau pleacă, adică.”
Asta se întâmpla pe la mijlocul lui mai, cred, când marea fierbea toată noaptea pe țărmuri, dar ziua se așeza cuminte în fața unui soare-lalea cam la fel de cuminte. Așa că, jumătate din zi, adunam scoici ciudate pe poteca îngustă din buza valurilor sau dezgropam din nisip fel și fel de obiecte mărunte aduse de hulă, din cine știe ce porturi îndepărtate, în vreme ce bunicul prindea pește pe fostul dig militar, de la sud sau cutreiera stânele de deasupra malurilor abrupte și rău devastate în trepte prăvălatice de prăbușirile repetate ale straturilor de pământ nisipos, dintre stânci. Îmi lipseau doar filmele mele săptămânale, în alb-negru și plimbările zilnice ale Doamnei. Dar numai după vreo douăzeci de zile, așa, bunicul, pornind înainte de prima geană a soarelui, a îndrăznit să cerceteze ce mai era pe la noi, prin oraș.
„Apăi, sănătate să fie, că belelele curg de la sine, mi-a spus el gâfâind, la întoarcere, iar când ține dracu cu săracu, dintr-o bubă-i umple capu… Alelei, măi băiete, ne-au turnat ciolovecii un pluton de milițieni înarmați chiar în poartă și-un ditamai tancul rusesc doar oleacă mai curat decât porcul, la Cocoana, sub geamuri. Și difuzoare, și lozinci, și secere cu ciocane-înstelate pretutindeni, măi gușă, că, cică, e haraiman mare-n Afric-aia a lu’ alde Ciombe Lumumba, precum și niscai repetate bătăi de buci, dinspre Tito. Așa că pregătește-ți cârligele, mincioagele și vreo trei rânduri de piele, că vom mai sta vreo lună-două pe-aici, după cum mi se pare cel mai înțelept, deocamdată.
Și astfel, am mai stat vreo trei ani pe-acolo, căci aveam peștele, de sub diguri, scoică și garizi, ceva lapte și brânză de la ciobani, iar pâine ne-aducea un flăcău de pe la Gargalâc, care se-ascundea-n fosta stație betoane, ca să n-ajungă și el, vinovat-nevinovat, pe vreunul dintre nenumeroasele șantiere sclavagiste ale României socialiste, după cum se-întâmplase cu mai tot leatul său, căci pe vremea aceea, populația României se-împărțea în doar trei categorii: a) cei care-și ispășeau nesupunerea prin lagăre sau pușcării, b) cei care-abia se eliberaseră de pe-acolo și c) aceia care tocmai se pregăteau să pornească înfierați, înspre ocnele-acelea.
Și astfel, am hălăduit noi pe granița îngustă dintre mare și cer, până când într-o dimineață, mai înainte de încoronarea siderală a primului soare, așa, am auzit cum în scrâșnet și lărmălău de motoare cât casa, tancurile rusești pitite prin adăposturile lor fortificate, din jurul fostei baterii Mircea. Se pregăteau, probabil, ca să mai elibereze pe vreun blestemat norod neajutorat, după metodele lor selectiv moștenite din rău în mai rău, de la Atilla, biciul Domnului sau de pe la Gingis-han, anatema Mamonei, după cum îi alinta tata-mare, închinându-se larg înspre mare și scuipându-și în sân.
„Taci că-i bine, a zis moș Petru, când, pe la prânz, s-a întors val-vârtej, de sus, de pe maluri, unde fugise într-un suflet de îndată ce-auzise manevrele apocaliptice ale tovarășilor noștri eliberatori: Să nu-ți vină să crezi, până nu vezi, dar s-a îndurat Nichipercea – ăl bătrân să-i cheme pe toți înapoi pe la colhozurile și-arpacașurile lor, că destul ne-au mâncat oaia din mers, pâinea din sân și cocoșul direct de pe gard, ca Pazvante Șaitan Halimbașa, acela, fratele lor veșnic nesătul din pustia pustietăților lumii. Chestia-aia veche cu: primiți-mă și pe mine-în casă, până când vă găsiți voi, alta. Haidaaa-de, bre tavariși, că nu v-am poftit noi la pomană. Haidaaa-de!”.
Totul în duruit de motoare și de fierătănii scrâșnite-n durere, ca să nu mai vorbim, deocamdată, despre simunul de praf până-n cer, cu nesfârșitele sale vântoase-învârtejite de fum și cu nourii săi de colb neclintit de pe coaja podișului, încă de la cavalcadele-n cruntă prăpădenie nimicitoare pe-aici, ale fratelui lor și mai flămând-însetat, Alaric vizigotul.
Dar abia la Constanța, găzduiți mai întâi, foarte prudent, în casa unui prieten tătar din Anadalchioi, am aflat că trupele rusești de ocupație chiar părăseau țara, retrăgându-se în mare halimai către întreprinderile lor pentru jupuit copaci din Gulag sau înspre cine știe ce noi bătălii pentru pace, cu turcii, azerii, calmâcii, japonezii, congolezii, campucii, balamucii, găgăuții și orice alte lighioane care se deplasează în două picioare pe deasupra pământului, indiferent de rasă, culoare sau Dumnezeu.
Astfel, după ce, înfășat în tunică bălțată, de camuflaj și cu frunze-împletite pe creștet, bunicul a cercetat de vreo trei ori parcul nostru de deasupra genunei, ne-am întors înfrigurați încă, pe la casa nostra d’Italia, unde cheia ne aștepta neatinsă, se pare, în firida ei cât palma, dintre doi ștremelegi ai pridvorului. Dar eu am cercetat mai întâi vizuina cocoșată, a meșterului Mariean, pe unde nu mai trecuse nimeni cam de multișor, judecând după țesăturile-n voaluri ale păianjenilor și după lințoliul de praf al podelelor sparte. Peste drum, casa cu coloane, cufundată în umbră și singurătate părea mai mult un mausoleu regal, căzut în dizgrație. Sumbră și-înghesuită cumva într-o plasă de plante urcătoare care-și pierduseră de mult farmecul și caracterul lor ornamental. Iedera verde-petrol de odinioară se împletise acum în niște vânjoase otgoane gudronate care urmăreau în chenar, ramele exterioare ale fațadei, precum și conturul ascuns al unor reliefuri de mult îmblânzite ce delimitau peretele monumental, în patru file migălos tipărite ale unui misterios volum medieval, in octavo. Mai ales că o altă plantă agățătoare, sinuos cuneiformă ca o împletitură de sârme ghimpate invadase în rânduri caligrafic aliniate fiecare dintre cele patru file imaginare, imitând oarecum un imemorial text de scriptorium.
Abia mai târziu, însă când reflexele de-arginturi vechi ale mării se proiectau crepuscular pe dosul frunzelor de plop, de dincolo de faleza-îngrădită – pe deplin convins că nimeni altcineva nu supraveghea strada – am îndrăznit să o traversez oarecum căscăund și să mă strecor într-o dungă, dincolo, în grădinile Doamnei, devastate de vremuri, înnegrite, zdrențuite, devorate și rău îngenunchiate pe aracii șoldii. Atunci, am băgat de seamă că cineva aruncase peste stâlpii care crucificau intrarea principală un fel de plasă de camuflaj cu crenguțe din sârme și cu frunze din cartoane putrede: „Opaaa, rușinea porcului!”, mi-am zis sprijinindu-mă într-un deget, de peretele orb, care ruginiu și sticlit altădată, devenise fumuriu și bălțat ca o vulpe tăvălită-n cenușă, deoarece fiecare cărămidă englezească de altădată, glazed brick-red, se transformase într-un fel de tăbliță sumeriană de-argilă decolorată la foc și-încondeiată în zbârciuri, liniuțe și țepi. Mâncată de o prăpădenie ascunsă, roasă, sfărâmată, plesnită, zdrobită și rău degradată de-o suferință secretă a pietrei, toată zidirea aceea părea să fie ținută-împreună, doar de țesătura și îmbrățișarea vegetală a întunecatelor funii de iederă și de alte liane țepoase, venite pe alizee nocturne, din insulele îndepărtate ale unor mări și oceane de dincolo de muntele învolburat boreal al orizontului.
„Alo, șpionu’ goangelor, mi-a spus bunicul seara, la masă, să nu te mai prinz că dai târcoale prin vecini, că cin’ se joacă cu dracu’ va da, negreșit, și peste tac-su, iar tu habar n-ai în ce morișcă ți-ai vârât tărtăcuța și-în ce soi de vârtelniță ne-ai vârât pe-amândoi deodată! Ochi ai, minte ce-ți mai trebuie, carevasăzică!”
Părea cu adevărat îngrozit de îndrăznelile mele, după atâtea ferite ocolișuri precaute și-i tremura vocea ca o coardă mult prea întinsă deasupra, în golul de cavernă-al odăii. Adevărul e că întârziasem exagerat de mult, pe acolo, ocolind de vreo trei ori clădirea, ca să înțeleg că orice ieșire posibilă fusese zidită sau baricadată mai mult sau mai puțin discret, căci fuseseră oblonite-n scoabe sau cuie metalice până și ferestrele din spate, de la parter. Iar asta putea să însemne: fie că Doamna se retrăsese deprimată, pe undeva pe-aiurea, după ce-și luase toate măsurile de siguranță; fie că, pur și simplu, fusese zidită de vie în camera sa de taină, pe undeva, pe la capătul vreunui coridor faraonic al piramidei. Și, cum ideea asta sinistră nu-mi mai ieșise nici o clipită din minte, noaptea, răsucindu-mă orb între așternuturi, îmi adusesem aminte că pe sub casele din zona aceasta a peninsulei se împletea o imprevizibilă rețea de galerii, coridoare și hrube subterane, săpate din vremuri tomitane, constantiniene și otomane, ca apeducte, adăposturi, refugii sau ca înguste drumuri de evacuare, în caz de asediu prelungit fără speranță. Cunoscându-le bine încă din prima copilărie, când ne jucam îndelung pe acolo, bănuiam că vreo câteva dintre ele ar fi trebuit să se fi strecurat în vreun fel, și prin beciurile casei cu coloane.
Astfel, rătăcind ore-n șir prin grotele-acelea, uneori în genunchi sau pe coate, la lumina unui felinar afumat, am reușit într-o joi, pe la amiază, cred, să pătrund în castel, printr-o trapă ascunsă-n podeaua uriașei încăperi de la intrare, aproape goală, confuză și plină de ecouri acum. Lipseau doar clavirul bacovian și posibilele coroane de plumb. Așa că, la îngânarea confuz vesperală care se cernea prin perdelele gri-violet, mi-am început cercetările mult prea mult amânate de la cea dintâi odaie a primului cat; o încăpere la fel de pustie, dar cu podeaua îmbrăcată pe jumătate în largi coli albastre de camuflaj, închipuind o potecă suspendată în gol, înspre masa simplă de brad geluit, pe care mă aștepta o singură coală fumurie, de scris, pe care cineva, Doamna, desigur, caligrafiase la un răgaz oarecare, cu drepte majuscule de epitaf antic, doar: O, CE FRUMOS AR FI PUTUT SĂ FIE!
Dar în sertarul din placaj sonor de dedesubt, uitat de cine știe când, se ofilea în tăcere un manuscris de peste o sută de file intitulat cu majuscule DRUMUL ASCUNS și caligrafiat cu același scris de cardiogramă fibrilantă, care-mi amintea de scrisul cuneiform și-ascuțit al plantelor exotice, de pe fațadă.
Ca într-un joc al sorții, l-am deschis totuși, la-întâmplare și-am recitit murmurând o frază care, uluitor, părea scrisă chiar în dimineața aceea, din moment ce freamătul ei îngânat de pereți mai stăruia în odaie ca freamătul de ghioc, al mării: În pavilionul particular, cu camere mari și zadarnice și cu mobile fără întrebuințare, Leonora rătăcea fără rost și se adăpostea în camera ei la fel de pustie ca și viața ei de acum… I se ura complet de sine înseși; nu citea, nu lucra, nu gândea, era singură și nu mai avea nici măcar distracția de a fi pândită și urmărită pretutindeni, mereu foarte atentă la corseturi și bucle, dar, mai ales, la freamătul încă viu al rochiei sale princiare, pe lespezile granitice ale falezei.
Dar numai după ce am îngânat încă o dată și încă o dată fraza aceasta, am avut senzația irepresibilă că ea a fost scrisă special pentru mine, cu numai câteva ceasuri mai devreme, căutându-mi ochii prin hățișul din tufe-împletite, al gardului de peste drum.
N-am avut chiar atunci răgazul să cuget la toate acestea, deoarece seara, la întoarcerea mea acasă, mi-am găsit boarfele înghesuite într-o față de plapumă, precum și papornițele bătrânului aliniate-n pridvor. Cărăușul bulgar a sosit însă tot dis-de-dimineață și-am plecat iar pe rouă, înspre cabana noastră de sub Capul Midia, care se dovedise îndeajuns de ocrotitoare la prima încercare: „Alelei, a bolborosit moș Petru, la plecare, cine-a zis că-i mai lesne de călugărit motanu’, decât găliganu’, ăla bine-a zis. Ține minte!”
Pe urmă, valurile mării, valurile vieții și valurile, valurile, valurile. Astfel încât, la întoarcerea mea târzie, pe ulița de la Trei Papuci, silueta alb-princiară a Doamnei părea definitiv rătăcită printre cearșafurile de cețuri succesive ale rătăcirilor mele bezmetice.
Mirosea a dezgheț și-a primăvară nouă, iar pescărușii veșnic flămânzi ai golfului viscoleau, chiuind ca niște copii în vacanță, pe deasupra Consulatului italian, prin grădinile căruia, tata-mare, abia revenit la îndeletniciri mai vechi, tocmai punea niște stavrizi decupați, pe grătarele sale fumigene: „Opaaa, ai sosit taman la fix, ca să vezi și tu, cum ți se-încoronează prințesa. Ia, fii numai atent, la cum li se bate limba-n gură, ca limba de clopot!”
Totuși, ceva-ceva se lega în luminițele clipite viclean, ale ochilor săi și-n gestul repetat de-a împunge văzduhul spre vest, cu vătraiul metalic, sfârâind încă prin aerul dens. Deoarece pe strada numită acum Maiakovski, erau parcate mai multe automobile Volga și-un autobuz cu sigla sindicatului portuar SNMC, întâmplare foarte rară prin părțile astea. Mai ales că sub scările granitice de sub porțile larg deschise acum, ale casei cu coloane se înghesuiseră tot felul de plictisite persoane simandicoase, cu aerul unor frizeri sau lăutari de București-Obor, dar ceva mai dichisiți, parcă. Iar pe peretele din dreapta intrării puseseră o placă de marmură fumurie, pe care, încordându-mi privirea, am citit cu oarece deziluzie înlăcrimată: „În această casă a locuit o vreme, scriitoarea MAGNOLIA EUDOXIU POPESCU ale cărei romane au devenit oglinda crepusculară a unei lumi revolute și grav bolnave ideologic.”
Tocmai i se dăduse cuvântul tovarășului Gheorghe Mariean, de la Secția pentru Știință și Cultură a PCR Constanța. Vigilentul nostru maistru al sufletului omenesc Gică – păi, cine altcineva ar fi putut să-i cunoască mai bine rătăcirile, frământările actului creator și concepția sa finală despre lume și viață!?
„Casa aceasta e chiar dovada certă a faptului că doamna Eudoxiu Magnolia a rămas până la capăt, în turnul său de fildeș, departe mereu de idealurile înalte și de lupta triumfătoare a clasei noastre muncitoare”, a bolborosit el, înecat în aplauze.
– Ia, uită-te bine la reptilele-alea, înghesuite la pomană, pe trepte: alde Beniuc, Galan și Deșliu, piei drace!, mi-a șoptit tata-mare, prin pumn.
Pe urmă, s-au împrăștiat toți la fel de sătui, precum veniseră, dar fără nici un cuvânt măcar despre sfârșitul și rămășițele pământești, de la capătul drumului.
În manualul de liceu al nepotului meu, am descoperit doar că: retractilă și abandonată de familie, prozatoarea s-a retras în ultimii ani, pe undeva, prin Nord, unde a și decedat la o dată încă necunoscută, dacă nu va fi trecut cumva granița pe la rudele sale ucrainene, materne; foarte greu de aflat în exodul de populații, de după război. „Pentru mine-i destul de deslușit faptul că a pierit uitată de toți, prin temnițele de beton de la Sighet, iar trupul i-a fost aruncat, la grămadă, în vreo groapă comună, ca să n-o mănânce câinii și pe lume-ailaltă”, a spus bunicul, cu un larg semn al crucii înspre candela noastră, de deasupra intrării.
„Dar ce frumos ar fi putut să fie, mă gândesc eu adesea, despăturind coala atent caligrafiată, pe care-am strecurat-o la piept, atunci când îi cercetasem casa învăluită-n cernerea de umbre ale unui sfârșit previzibil pentru cineva care-ar fi știut pe ce lume trăiește.”
Împăcat măcar cu ideea că eu nici n-apucasem să pricep și nici n-ajunsesem să fac parte din lumea aceea. Fericit, totuși, că nu m-au chemat și pe mine acolo, pe trepte, la granița lor nestatornică dintre sublim și desfigurare. Chiar dacă statornic nefericit, în cele din urmă.