Maeștrii sociologiei literaturii spun că orice autor are în minte, atunci când își scrie textele, conștient sau intuitiv, un cititor ideal căruia i se adresează. Ceva mai tehnic, Robert Escarpit acorda instanței critice rolul de mediator între un emițător (autorul unui text literar) și destinatarul său (cititorii), într-un act de comunicare activ în ambele sensuri (cititorul formează gustul cititorilor, feedback-ul primit de la cititori îl poate influența pe autor la scrierea viitoarelor sale cărți). La pagina 188 a cărții sale, Căderile în realitate ale criticului, Mircea V. Ciobanu scrie: „Or, critica pentru asta e făcută: să atenționeze, să sugereze, să enerveze, să provoace. Să pună pe gânduri, indiferent câtă dreptate are. Să dea de înțeles scriitorului că de pe câmpul de lectură (s.a.) lucrurile se văd puțin altfel decât de pe Olimp”. Iată o precizare esențială, fără de care o anumită specificitate a scrisului criticului de la Chișinău ar fi fost mult mai dificil de intuit. Cel puțin, pentru mine. Ca și mine (mă dau ca exemplu, pentru că mă cunosc!), Mircea V. Ciobanu își respectă rolul de mediator între autor și cititor, atribuit de Robert Escarpit criticului literar. Atâta doar că, în vreme ce eu stau cu fața spre cititor, căruia încerc să-i arăt dacă o carte merită sau nu să fie cumpărată și citită, cu argumentele de rigoare, el stă cu fața spre autor, pentru a-l atenționa, a-i sugera, a-l enerva, a-l provoca, a-l pune pe gânduri. Mie, autorul cărții îmi este complet indiferent, numele său este un simplu detaliu pe copertă („vom critica cartea, iar nu persoana”, cum spuneau cei de la Dacia literară), la el este elementul central, ca o provocare la duel, pe care, presupun, toată suflarea literară o așteaptă cu sufletul la gură, se fac pronosticuri, se produc drame, se destramă prietenii. Eu abordez creația de la o anumită înălțime, încerc să esențializez, să funcționez ca un fel de gps care să-i deschidă cititorului calea spre „marile obiective” ale operei despre care scriu, el trebuie să o ia de la firul ierbii, să-și sufoce observațiile în citate, pentru că fiecare afirmație de-a lui trebuie dovedită, ca în fața unei instanțe, în perspectiva foarte probabilă a unei eventuale polemici cu autorul. Dacă nu ne-am fi apucat să scriem despre cărți, eu ar fi trebuit să mă fac ghid, iar Mircea V. Ciobanu judecător sau procuror. Așa, ne-am trezit amândoi exact în același punct al schemei lui Escarpit,
dar stând spate în spate, ca dueliștii sau, mai bine, precum muşchetarii, să nu jubileze prea devreme veleitarii literaturii.
Dincolo de vocația de critic literar, dar derivând oarecum din ea este opera lui Mircea V. Ciobanu, de arhitect al integrării literaturii de limba română din Basarabia, în marea literatură română. Iar calea aleasă de el, pe care o invocă și în comentariile critice, ori de câte ori se ivește ocazia, este realizarea de antologii care să probeze compatibilități și diferențe tematice și stilistice, să familiarizeze cu nume, să provoace o foame de lectură. Este una mult mai sigură și mai cinstită (pentru că este direct verificabilă) decât scrierea unor savante (și mereu contestabile) studii de istorie literară. A probat-o cu excelentele antologii pe specii literare, pe care le-a realizat la editura Știința din Chișinău.
Volumul Căderile în realitate ale criticului este o antologie a textelor lui Mircea V. Ciobanu (presupun), considerate de autor reprezentative pentru creația sa în diversele compartimente ale criticii literare. De altfel, „capitolele” sale grupează textele în funcție de genurile și formele literare ale scrierilor la care se referă: Cronici și istorii (despre ediții critice), … prin vene suc de rodii (despre poezie), Prozatori și critici (despre proză), Istoria prin prisma culturii (despre non-ficțiune) și Addenda. Triptic: Poezia aproximativă (în care sunt incluse reflecții despre poeziile devenite texte de muzică, epigrame și poezia patriotică).
Faptul că majoritatea comentariilor critice ale lui Mircea V. Ciobanu se referă la autori din Republica Moldova are avantaje și dezavantaje pentru cititorul de la București. Avantajul evident este faptul că va găsi confirmări sau/și obiecții concrete la autorii pe care îi cunoaște deja din antologiile publicate (multe, cum spuneam, chiar sub coordonarea lui Mircea V. Ciobanu), din cărțile publicate la editurile din țară sau din presa literară de la noi. Dezavantajul provine din faptul că unele nume sunt complet necunoscute, puțini sunt cei susceptibili să fi citit unele volume, pe care recenzentul le abordează ca și cum ar fi în fața unui public avizat. Or, pentru cineva care nu a citit niciodată vreun rând din autorul respectiv, este plictisitor și inutil să înțeleagă semnificația părții (cuprinse într-un citat dintr-un poem sau o bucată de proză) dintr-un întreg despre care nu are idee cum arată. Criticul i se adresează autorului, cu eleganță de spadasin, îi arată punctele vulnerabile ale operei, punctual, pe fragmente concrete, dar, pentru cititorul care nu cunoaște nici autorul, nici opera la care se referă, acest exercițiu este perfect inutil.
Când referințele sunt clare și cititorul cunoaște terenul disputei, spectacolul oferit de Mircea V. Ciobanu este impresionant. Un autor destul de popular și la București cu ceva ani în urmă, Vasile Ernu, nu este doar executat public, ci, mai mult decât atât, este umilit. Intrat cu el în arenă, Mircea V. Ciobanu arată precum Zorro, în luptă cu un supraponderal. Cu zâmbetul lățit pe figură, dintr-o mișcare scurtă, îi aruncă sabia din mână, face bezele doamnelor din tribune, îi mai trage câte un picior în fund, iar la sfâșit îi taie bretelele de la pantaloni și îl lasă în chiloți, spre amuzamentul copios al publicului. Chiar dacă nu este rostit ca atare, cuvântul „impostor”, la adresa autorului cărții Născut în URSS, plutește în aer. Toată demonstrația este fără cusur, ar merita citată in extenso, dar mă voi opri doar la finalul glorios: „Vasile Ernu dă în noua sa carte un fel de dicționar de termeni banditești (rusești). Vreau să ofer și eu niște achiziții lexicografice sovietice, grăitoare pentru «strategiile» și «discursul» lui V.E.: «șarlatan»; «șuler» (escroc) sau «haltura» (= lucru de cârpeală). Iar ca să restabilim în drepturi un cuvânt care în limba română are o altă nuanță decât în argoul bandiților sovietici: eu am impresia că Vasile Ernu ne are (sic!) (uneori) de fraieri.” Rareori mi-a fost dat să citesc un asemenea text de demolare a unui autor de oarecare notorietate. Nu știu dacă pe Vasile Ernu l-a enervat sau l-a pus pe gânduri (cum spera criticul să fie rostul textelor sale), această demascare a, să-i spunem blând, pe urmele lui Mircea V. Ciobanu, „șarlataniei” sale, dar nu am cunoștință ca el să fi oferit vreo replică memorabilă. La felul în care este organizată demonstrația (citate din Ernu și arătarea cu degetul a incorectitudinii), nici nu îmi imaginez ce s-ar putea răspunde.
Dacă în cazul lui Vasile Ernu a scris un articol întreg pentru a demonstra că împăratul e gol, pe alții îi expediază sumar, din patru-cinci rânduri. Iată verdictul, pe repede înainte, în cazul lui Nicolae Spătaru: „Nicolae Spătaru, de când e director de programe la USM e prezent, cu treabă sau fără, în toate antologiile apărute cu concursul Uniunii Scriitorilor. Inclusiv în cele traduse în alte limbi. E bine să mai facă pauze.”
La polul opus, se află scriitorii pe care îi consideră valabili artistic (Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun, Aureliu Busuioc, Eugen Lungu, Vladimir Beșleagă etc.), dar nici aceștia nu sunt acceptați pe nemestecate și criticul nu se sfiește să le pună în evidență vulnerabilitățile, atunci când ele se ivesc. Foarte interesant mi s-a părut eseul despre Serafim Saka, un om cu o etică intelectuală și artistică specială. Realmente citind comentariile lui Mircea V. Ciobanu simt că mi-ar plăcea să-i citesc cărțile și interviurile lui Serafim Saka.
Dacă ar fi să-i găsesc un corespondent pe partea noastră de Prut, l-aș asemăna pe Mircea V. Ciobanu cu Cornel Regman. Au în comun spiritul de spadasin, dar și tentația comparatismului, permanenta raportare la alte literaturi (în cazul lui Mircea V. Ciobanu, pe lângă cea occidentală, și la cea rusă, sovietică, dar nu numai, mult mai departe de cărțile din rândul întâi, fapt ce îi conferă o poziție privilegiată în înțelegerea literaturii din Basarabia, legată prin multe fire tematice și stilistice de acea zonă a lumii), dar și obiceiul de a trece în revistă, atunci când analizează o carte, punctele de vedere ale criticilor importanți care s-au pronunțat în legătură cu autorul în cauză. Evident, la ambii critici, raportarea poate fi și polemică, dar important este că ea există, în multe dintre cazuri. Pe de altă parte, stilul dezinhibat, mereu lucid, cu accente ludice sau, când contextul o cere, chiar sarcastic, trimite cu gândul la Al. Cistelecan. Firește, trimiterea se referă la comentariile asupra unor volume de versuri. De altfel, o carte a lui Al. Cistelecan este comentată chiar între paginile acestei antologii critice.
Paradoxal, deși tentația lui Mircea V. Ciobanu este aceea de a sta cu fața către autori atunci când își scrie cronicile și de a le oferi acestora niște sugestii de creative writing, comentariile sale critice sunt, pentru cititorii de la noi o excelentă cale de a desluși specificitatea literaturii de dincolo de Prut și de a-i cunoaște pe scriitorii ei reprezentativi.
Mircea V. Ciobanu este un excelent critic literar!
Mircea V. Ciobanu, Căderile în realitate ale criticului,
Editura Junimea, Iași, 2018, 290 pag.