Primul lungmetraj din România filmat cu smartphone-ul a fost lansat în seara de sâmbătă, 6 iulie, la Plaja de Carte din Vama Veche în prezența echipei de actori.
Această știre lansată de un cotidian (azi mai credibil decât ieri), atestă mai degrabă noutatea înregistrării imaginii pe un produs departe de a face parte din panoplia mecanismelor de înregistrare proprii artei cinematografice.
Cum telefonul mobil a fost descoperit chiar pe urmele unor personaje trăitoare cu secole în urmă, cum Leonardo da Vinci a scăpat ocazia de a inventa cinematograful, neavând la dispoziție descoperirile din universul chimiei din secolul al XIX-lea, astăzi noul mod de a face film, fie și cu telefonul, nu ne prea miră, dar nici nu ne umple de entuziasm. De ce?
Pelicula a supraviețuit peste un secol drept depozitara imaginii în condiții optime de vizualizare pentru spectator, beneficiarul operei de artă. În condițiile noilor tehnologii, principalul beneficiar a fost producătorul care putea să-și exporte, cu costuri minime, producția de filme în toată lumea.
Nu mai puțin, „democratizarea” producției de filme (orice posesor de smartphone poate face un film) aduce în discuție problema valorizării produsului cultural. Nu oricine care are un pix este scriitor….
Filmele făcute cu telefonul sunt o noutate de circa zece ani, iar minunăția producției aproape narcisistă, n-a evidențiat decât analfabeți în ale artei a șaptea.
De ce am ales acest subiect pentru rândurile de față?
Pentru că nu orice posesor de pix atinge trăirile lui Nichita Stănescu, nu orice posesor de cameră de filmat (clasică, de amator 8, 9, 5, 16 mm) poate visa să ajungă la performanțele corifeilor filmului.
Miza noutății nu este un argument pentru valoare, după cum, nici victoria tehnologiei nu este un atù pentru conservarea valorilor.
Am asistat, fără reacțiile așteptate din partea autorităților (inclusiv a titularilor din Ministerul Culturii, ocupat abuziv de politicieni fără nicio pregătire), la distrugerea rețelei de cinematografe naționale, inclusiv a celor din capitala țării, închise sub mizerabilul pretext de a fi vulnerabile la un seism puțin probabil a afecta construcțiile de la Scala, Aro, Studio etc.
Totul pentru a fi prezervat monopolul cineplexurilor din mall-uri, unde biletul de cinema este dublat de costurile pentru produsele colaterale, tot atât de dăunătoare sănătății ca și filmele unde sunt consumate. Totul cu concursul primăriilor, totul cu entuziasmul edililor care au desființat cinematografele din peste jumătate din capitalele județelor țării.
Nu m-aș mira dacă aceste rânduri ar avea efect zero.
Unul dintre marii maeștri ai imaginii cinematografice, devenit și autor de film, l-am numit pe Iosif Demian (autorul imaginii la Nunta de piatră și Duhul aurului, la documentarul Apa ca un bivol negru, filme emblematice pentru generația de cineaști a anilor 70, dar și autor al filmelor O lacrimă de fată sau Baloane de curcubeu) afirma nu demult: „Avalanșa aparatelor digitale înzestrate cu abilitatea de a înregistra imagini aidoma camerelor de filmat propovăduiește ideea conform căreia orice posesor al unui astfel de aparat devine cineast, un autor total”. În realitate, filmul (negativul) ca suport al celei de a șaptea arte nu poate fi înlocuit. Digitalizarea imaginii sale nu aduce pe lume o nouă artă a șaptea, ci mai degrabă o cotitură a consumului, un kitsch destinat amăgirii spectatorilor.
Și așa, ne reîntoarcem de unde am plecat. Filmul Vama Veche – fără filtru, lansat la 6 iulie în celebra stațiune de la malul Mării Negre, a avut drept cheltuieli de producție două mii de euro. Iar autorul (Bogdan Fanariu) declara cu oarece emfază înainte de premieră: „Avantajul este că scoți telefonul din buzunar și te apuci să-ți filmezi povestea. Simplu! Acolo sunt farmecul și frumusețea. Și, dacă mai ești și pasionat și îți dorești, chiar poate să iasă un film de calitate”.
Promit să urmăresc cariera acestei opere.