Glasuri din bolgie, de Sorin Lavric, col. Istoria mentalităților, Ideea Europeană, București, 2018, 256 p.
Suferința și înduhovnicirea prin durere/umilință dau valoare paginilor scrise, scrise de oricine aproape, consideră Sorin Lavric, în măsură incomparabil mai mare decât talentul/iscusința unor scriitori care au avut o viață căldicică, fără a fi însă obligați să treacă prin experiența-limită a detenției politice anticomuniste:
„Aurel State, ofiţer de vânători de munte, de teamă că sub tortură îşi va trăda prietenii, se urcă pe acoperişul închisorii Uranus şi se aruncă pe trotuar de la înălţimea a cinci etaje: se face zob, dar nu moare, fiind cules în pătură şi dus la Văcăreşti. Cele 120 de fracturi depistate de medici nu-i vor împiedica pe judecători să-l condamne la 18 ani de închisoare, pe care îi va face în cârje la Aiud.
Vasile Paraschiv, după ce este bătut şapte zile cu săculeţi de nisip, până ajunge să urineze sânge, de cum scapă se duce acasă şi pune pe hârtie totul, ca nu cumva să uite vreun amănunt destinat posterităţii. Ion Gavrilă-Ogoranu stă ascuns 21 de ani, până în 1976, când, după arestare, securiştii se uită la el ca la urs, neştiind ce să-i facă celui pe care îl vânaseră trei decenii: să-l execute sau să-l supravegheze. În rândul gesturilor memorabile intră şi seninătatea de a veni în întâmpinarea sfârşitului: Titu Jubleanu le ajută pe Maria Ploaie şi Ioana Arnăuţoiu să coboare din ascunzătoarea din grota Râpelor cu Brazi şi, după ce le vede ajungând jos nevătămate, trage în trupele de Securitate şi apoi se sinucide.
Un caz aparte este ilustrat de Florea Olteanu, procuror eliberat din magistratură din motive de insubordonare ideologică, care se hotărăşte să nu asculte de nicio comandă pe care o primeşte în închisoare, sfidând orice coerciţie venită de la gardieni. Refuză să se ridice în picioare la intrarea ofiţerilor în celulă, refuză să iasă la muncă, încalcă orice consemn şi respinge orice ordin. Cu timpul, devine în ochii deţinuţilor un simbol al nesupunerii penitenciare. Considerat un element instigator cu neputinţă de încovoiat, va supravieţui regimului penitenciar şi va depune după 1989 mărturie.”
Foarte citite și influente imediat după 1990 și chiar după 2000, volumele de memorialistică ale lui Cicerone Ionițoiu, Petre Pandrea, Nicolae Stroescu-Șovarna, Florea Olteanu, Radu Mărculescu, Mihai Buracu, Valeriu Gafencu, dr. Nicolae C. Paulescu, Mircea Vulcănescu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Gh. Calciu-Dumitreasa, pr. Dimitrie Bejan, des citatul, în anii din urmă, Florin Pavlovici și altele ale Fundației Academia Civică au avut parte, pe măsura apariției, de cronicile empatice ale lui Sorin Lavric, publicate în România literară, Contemporanul, Luceafărul. Autorul volumului alătură acestor pagini un crochiu, Portretul persectutorului modern (nu-i spunem torționar, cum se spunea pe vremurile când fiziologia victimelor devenise arma curentă a celor din aparatul represiv, acum jocul subtil sau pe față cu psihologia a luat locul fiziologiei).
Persecutorul modern, în viziunea lui Sorin Lavric, are 14 trăsături care îl fac imediat recognoscibil, una fiind crucială în decizia de a alcătui și a publica această carte: „persecutorul e cuprins de frenezie profanatoare când aude de eroi (partizani), de martiri (victimele din închisorile comuniste) sau de sfinţi (figuri duhovniceşti cu atracţie asupra maselor). Aceste figuri sunt capitalul totemic al cărui simbol îl indispune peste măsură. De ce? Fiindcă intuieşte câmpul de forţă simbolică, cu precădere religioasă, ce emană dinspre aceste figuri. Un popor ce-şi întreţine cultul exemplelor de demnitate are o imunitate cu care persecutorii au mult de furcă.”
În același spirit combatant, pentru extinderea capitalului totemic și a punerii de acord cu noile apariții editoriale, volumul mai conține cronici literare la ficțiunile romanești Urma de Adrian Alui Gheorghe (2013) și Punct și de la capăt de Gabriel Chifu (2014).
Martor la istoria României (1872-1960). Jurnal și epistolar, de G. T. Kirileanu, Editura RAO, București, 2017, vol. IV, 504 pagini
Ediția este alcătuită și îngrijită cu acribie de Constantin Bostan, iar primul volum a apărut în 2013, la aceeași editură. În vol. IV se face referire la anii 1921-1922, evenimentul politic emblematic al acestei perioade fiind reprezentat de Serbările Încoronării. Intrat în toamna anului 1905 în slujba Casei Regale, Gh. Teodorescu-Kirileanu a fost un eminent cărturar (absolvent magna cum laude al facultății ieșene de Drept). Cel care-l întâlnea pe Slavici la Academia Română, cel care a fost primul editor al scrierilor politice ale lui Eminescu, a fondat o bibliotecă documentară incluzând cca 30.000 de volume (la Piatra-Neamț), dar mai ales a fost cel care a conceput majoritatea discursurilor publice ale Casei Regale, a fost – tocmai de aceea – crunt lovit în anii venirii la putere ai regimului comunist. Decenii la rând, G. T. Kirileanu era cel la care se apela dacă se dorea „sfatul oamenilor mai încercaţi”, care nu te înșeală niciodată, dar au suficientă verticalitate pentru a spune lucrurilor pe nume. Să vedem cum au fost zilele premergătoare Încoronării:
„ [Din «secetă» se înfiripă Proclamaţia…]
Vineri, 29 sept. 1922.
Azi dimineaţă întâlnesc pe Prinţul Ştirbey care venea de la I. Brătianu.
– Tocmai mă întrebam dacă vei veni azi pe la noi, căci am a-ți da textul unui proiect pentru proclamaţia Regelui la Încoronare. Și-mi întinde 3 foi cu [antetul] „Preşedinţia Consiliului de Miniştri’.
Le iau şi nu zic nimic. Apoi ne îndreptăm spre oficiul Palatului Regal, ca Prinţul Ştirbey să
răspundă la [telegraful] Hugues scrisorii ce i-a adus Principele Carol din partea Reginei. […]
Prinţul Ştirbey recunoaşte că anul trecut era mai bine de se făceau aceste serbări.
Mă întreabă despre proiectul proclamaţiei.
Răspund un singur cuvânt: – Secetă. Pentru asemenea act, ar trebui alte cuvinte şi altă însufleţire…
Şi-ntr-adevăr c-o fi secetă în sufletul meu, dar şi cine a alcătuit acest proiect, tare-i plin de secetă!
Un cuvânt n-a pomenit de Mihai Viteazul şi nici de marii aliaţi [care au ajutat la înfăptuirea Unirii]
nu spune nimic…”
Noaptea Perseidelor, de Carmen Focșa, Editura eLiteratura, București, 2018, 110 pagini
Nu, lumea din vremuri comuniste nu era nici pe departe ternă, iar Carmen Focșa – poetă și prozatoare – aflată la a zecea apariție editorială în ultimii 15 ani, știe să surprindă cu acuitate, în acest roman, psihologia omului care nu face compromisuri. Chiar când e ademenită de oameni de la Securitate. Chiar dacă e conștientă că este clar că nu mai vin americanii, cum nu au venit nici pe vremea părinților și a lui Unchiul, figură a rezistenței anticomuniste și sfătuitor de taină al Ancăi. Alegerile de viață nu sunt simple, până-ntr-atât încât ajungi să-ți refuzi orice dorință (pe care, cine știe, în Noaptea Perseidelor ți-o poți dezvălui măcar ție, dacă ai avea-o, și stelelor căzătoare de pe cer).
Fără să aibă visuri de mărire în carieră, ba dimpotrivă, fără să viseze la povești de dragoste – personajele sunt mai toate feminine, aceasta este opțiunea autoarei – fără să aibă copii, alții decât cei de la internatul unde este pedagog (deși absolvise o facultate, lua salariu pentru o muncă necalificată), fără să lupte pentru recunoașterea meritelor ei literare, ori măcar să calce pe urmele celei care i-a fost mentor la începuturi, Olga Ropcea, Anca te captivează, ca lector, și acesta este meritul lui Carmen Focșa.
Insul de la Securitate iscă în Anca nu frică, nu nevoia de concesie, ci hotărârea de a se ține deoparte cu orice preț: „… Acolo, cu o treaptă mai sus decât femeia de serviciu, se credea pusă la adăpost de asemenea chestii… Sau tocmai asta o făcea vulnerabilă… Insul voise, oare, s-o testeze, în vederea unei viitoare propuneri de colaborare? Acum, ce-i drept, nu-i ceruse vreo semnătură, dar ce însemnase «… poate vom mai sta de vorbă…?!» «Dacă accepţi aşa ceva, nu-ţi mai aparţii, le aparţii…» o prevenise, cândva, Unchiul şi tot atunci Anca îşi promisese că, în caz extrem, dacă va fi constrânsă, şantajată să accepte, va scoate asul din mânecă: simularea unei crize de epilepsie… Ştia că pe un om suferind, care în orice clipă ar putea fi rupt de realitate, nu se poate conta… ”
Strada Lăcustei, de Victoria Milescu, Editura eLiteratura, București, 2017, 126 pagini
În cele mai recente volume de poezie publicate, potrivit spuselor criticului literar Constantin Cubleșan, Victoria Milescu creionează în tușe expresive „o mitologie în centrul căreia se impune poetul, cel care simte și trăiește totul plenar, cu o năvalnică iubire de viață”. Sau, după cum formula Gabriel Dimisianu, referindu-se la volumul Sub steaua câinelui, o „mitologie citadină”.
Dacă moartea este un nou început, atunci este nevoie de un nou mit fondator. Dar unul fuzzy, în care domnește haloul confuziei (titlul unui poem) – definițiile nu sunt rigide, au o marjă maximă de eroare, iar poveștile sunt într-o continuă (pre)schimbare: „nu te speria, e doar o zgârietură viața asta”, „am întâlnit-o în copilărie, intrând brusc/ rupând balamalele florii de soc”, „mi se returnează un geamantan/ care a făcut înconjurul/ pământului fără mine/ tot mai des/ mi se scrie greşit numele/ anul naşterii, anul plecării spre marte…” (chiar așa: „marte” – n.n.). Iată și finalul volumului, căci, după poemul Haloul confuziei, urmează Începutul, apoi Sunet continuu, din care preluăm ultima parte: „de unde să iei un leş/ să-l arunci corbilor înfometaţi de la geam,/ păsărilor rămase pe drumuri/ uneori nu trebuie să faci nimic/ şi ninsoarea să ningă după voia ta/ Un fulg mic ţipă: Vreau acasă, dar cui i pasă (sic!)/ ninsoarea ne acoperă cu o pătură groasă/ versurile vin peste mine/ să mă îngroape de vie…/ ce nebunie, ce dans uluitor/ ce daruri ne trimiţi, Doamne/ acoperind cu alb negrul, caria, putregaiul/ ninge şi nu am răspuns la marile întrebări:/ Ce este viaţa?/ Ce este moartea?/ Ce este iubirea?/ Ce este poezia?/ Ultima întrebare/ mi-a pus-o un poet consacrat, premiat/ nici el nu ştia ce este poezia…” Sau, cum scria Marin Iancu într-o cronică din Tribuna: „Prin lărgirea ariei de contrastre, limbajul aparent comun, familiar, ales în limitele cunoașterii poetice, devine propriu unei poezii însuflețite și susținute într-o poetică unde interogația deține rolul esențial”.