„Munca mea constă în a scrie până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa. Eu nu fac romane, nu spun povești, nu pretind să distrez pe cineva, nici să fiu amuzant, nici să fiu interesant; vreau numai ca pietrele să devină mai ușoare ca apa”, spunea António Lobo Antunes în anul 2016. Nu va fi, deci, o surpriză prea mare pentru cititorii săi faptul că romanul pe care scriitorul portughez îl publică în anul următor, 2017, va purta tocmai acest titlu, Até Que as Pedras Se Tornem Mais Leves Que a Água. Cartea a apărut de curând și în limba română, în superba traducere semnată de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan, beneficiind și de o excelentă prefață a lui Dinu Flămând (cel care, în ultimii ani, a tălmăcit la fel de inspirat din creația portughezului și alte texte precum Inima inimii și Pe râurile ce duc…), continuând astfel seria Editurii Humanitas Fiction din care fac parte Bună seara lucrurilor de pe-aici, Arhipelagul insomniei sau Ordinea naturală a lucrurilor.
Considerat de autorul însuși „cel mai bun lucru pe care l-am scris până acum”, numit pe dată de critica literară „un nou roman-catedrală” și suscitând imediat după apariție numeroase interpretări, textul acesta reprezintă o veritabilă aventură intelectuală, câtă vreme acțiunea propriu-zisă e reductibilă la câteva fraze. Un sublocotenent salvează un copil din infernul războiului din Angola, după ce întreaga familie a micuțului fusese torturată și ucisă. Întors în Portugalia, militarul portughez aduce acasă copilul de culoare și-l adoptă, crescându-l la Lisabona, împreună cu soția sa, în ciuda avertismentului primit de la tovarășii de luptă încă din Africa, și care avea în vedere amenințarea în care se va transforma, odată cu trecerea anilor, copilul adus în Europa fără să fie întrebat vreodată ce-și dorește. După mai bine de patru decenii de la cumplitele lupte din Angola, copilul, de-acum devenit bărbat, căsătorit cu o femeie albă care-l disprețuiește, având o familie care nu-l înțelege (inclusiv o soră vitregă albă, care se retrage în muțenie pentru a-și ascunde sau poate tocmai pentru a-și exprima mai bine sentimentele), își va ucide tatăl, cumva ritualic – în momentul în care participă, alături de toată familia sa adoptivă, în casa din nordul Portugaliei, la sacrificarea anuală a porcului – răzbunând, după ani de zile, moartea în chinuri a părinților săi din Africa. Din punctul de vedere al subiectului, nu se întâmplă altceva în acest roman, însă, povestit astfel, textul lui Lobo Antunes e complet distrus, câtă vreme esența sa, la fel ca și a tuturor celorlalte creații ale marelui scriitor portughez, constă în atmosfera hipnotică, în fraza lungă, de-a dreptul barocă și aproape lipsită de semne de punctuație, în capacitatea autorului de a combina, prin intermediul unei uluitoare polifonii și al unui joc al vocilor unic în proza contemporană, trecutul cu prezentul, amintirile reale și cele imaginate, visele și dorințele nemărturisite ale personajelor. Totul plasat în cadrul imposibil de uitat al unei Lisabone descrise cu o pregnanță și cu o intuiție poetică de excepție, legată prin numeroase fire de însângerata Angolă – pe care, însă, scriitorul refuză să o descrie ca atare, evitând cu grijă scenele de război, pentru a o sugera, făcând-o, în acest fel, și mai plină de semnificații.
Tendința de a prezenta, indiferent de subiectul romanelor sale, unul și același spațiu, Portugalia și mai cu seamă Lisabona („unicul topos în care literatura mea se simte cu adevărat acasă”, după cum chiar el a spus nu o dată!) este evidentă încă din scrierile de început ale lui António Lobo Antunes, dacă e să ne gândim, de pildă, între alte exemple posibile, la Sărutul lui Iuda, datând din anul 1979. Fără îndoială, diferențele și nuanțările ulterioare sunt mereu evidente, căci, dacă în primele sale creații capitala apărea ca un oraș încremenit parcă în propriul trecut, din care locuitorii erau incapabili să iasă, purtându-l, parcă, după ei oriunde s-ar fi aflat (antologic fiind cazul protagonistului din Memória de Elefante, care, după ce-și petrece ani de zile în Africa, regăsește Lisabona nu doar exact așa cum o lăsase, la plecare, ci întocmai cum o crease, mental, el însuși, de-a lungul lungilor luni petrecute în Angola, și exact cum, după ce o construise, și-o amintea noapte de noapte), romanele ulterioare ale lui Lobo Antunes aduc și multe elemente de natură a modifica perspectiva. Viziunea sa inițială, considerată de unii exegeți oarecum „distopică”, aduce în prim plan o imagine a Lisabonei esențial diferită de cea prezentă în romanele conaționalului său, José Saramago, căci, la António Lobo Antunes, întreaga lume portugheză – și mai ales spațiul capitalei – pare atinsă de un rău imposibil de eludat și având consecințe foarte greu de depășit, atmosfera creată de autor fiind apropiată de o parte a criticii chiar de onirismul suprarealist, căci senzația pe care protagoniștii romanelor sale o au mai tot timpul este că trăiesc ca în interiorul unei urne funerare, unde sunt mereu trași la fund de amintirile care îi bântuie pe toți, astfel încât prezentul însuși tinde să devină simplă potențialitate, mereu dorită, întotdeauna visată, dar extrem de greu de atins, așa cum se întâmplă și în Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa.
Desigur, dincolo de obsesiva prezență a Lisabonei, António Lobo Antunes încearcă să urmeze în acest roman (dar și să plaseze într-un cadru fundamental portughez!) exemplul strălucit al artei narative a lui William Faulkner. Căci, la fel ca și pentru acesta, în romanele scriitorului portughez nu există scăpare de trecut, planurile temporale se întretaie la tot pasul, structura frazei este uneori de-a dreptul arborescentă pentru a cuprinde deopotrivă acțiunile din prezent și amintirile ori faptele din trecut ale protagoniștilor, tinzând, oarecum, spre o nouă concretizare a duratei bergsoniene, în alt sens decât făcuse acest lucru Marcel Proust sau chiar autorul Zgomotului și furiei. De altfel, Lobo Antunes însuși declara, încă din 1997, că influența faulkneriană este determinantă pentru creațiile sale: „Faulkner mă face să scriu pentru că am mereu tendința de a-l corecta”, situație pe care Harold Bloom ar fi pus-o, desigur, sub semnul încercării de a anula, cel puțin la nivel textual, tirania timpului. Nu întâmplător, pentru autorul romanului de față, Lisabona se transformă, ea însăși, după modelul miticei Yoknapatawpha, într-un „domeniu predilect al ficțiunii”, ca să repetăm sintagma impusă chiar de scriitor, iar acest aspect este de natură să organizeze perfect și multiplele planuri narative din Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, planuri aparent disparate și greu de reunit ori de adus la un numitor comun. În fond, aici, ca și în O Esplendor de Portugal, scriitorul deconstruiește, cu ironie și, nu o dată, cu un sarcasm desprins parcă din cele mai bune pagini ale predecesorului său Eça de Queiroz,
mult discutata nostalgie a portughezilor pentru trecutul glorios și pentru anii măreției și strălucirii Imperiului Regilor Navigatori, dar depășind, tocmai prin dimensiunea ironică nivelul strict de „metaficțiune istoriografică”, atât de practicată de numeroși autori ai ultimelor decenii.
Așa cum se vede încă din primele pagini ale cărții de față, împărțite în douăzeci și trei de capitole, precedate de câteva paragrafe cumva introductive și explicative (atribuite vocii unei verișoare a protagonistului, care relatează și prefigurează istoria relatată, asemenea corului din tragediile antice), cititorul are în față un text experimental, în care autorul nu încearcă să reconfigureze o imagine cât mai exactă a realității exterioare, urmând vechea și consacrata logică a mimesis-ului, ci se concentrează asupra irealității – sau realității (specifice) a rememorării, a aspirațiilor, a dorințelor ascunse. Rezultatul va fi structurarea unui univers straniu și greu de înțeles în toate adevăratele sale implicații în absența cunoașterii modului specific în care António Lobo Antunes își construiește fiecare creație.
În fond, în romanul acesta, ca și în Ordinea naturală a lucrurilor (1992) sau în Arhipelagul insomniei (2008), creațiile anterioare ale lui Lobo Antunes,
toate personajele par a fi asemenea unor insule care, deși apropiate între ele, nu permit comunicarea (mai precis, nu acceptă să permită comunicarea), dând senzația permanentă a pierderii și risipirii protagoniștilor într-un adevărat ocean oniric, la fel cum se întâmpla și într-o altă celebră carte a autorului, Bună seara lucrurilor de pe-aici (2004), care avea acțiunea plasată într-o Angolă marcată de o permanentă confuzie a identităților, ce amenința, în unele momente, să transforme totul într-un coșmar din care nu mai exista nici o șansă de eliberare. Iar dacă, în Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, Lobo Antunes preferă o Lisabona permanent raportată la Angola drept cadru al desfășurării conflictului, trebuie să subliniem și faptul că, în acest roman, el reușește să depășească într-un mod mult mai îndrăzneț granițele prezentului, având permanent în vedere semnificațiile trecutului, la fel cum, la un alt nivel, depășește și toate granițele stilistice care îi caracterizaseră proza de până acum. De aici, imaginea de-a dreptul obsesivă a nevoii de comunicare, dar și a dificultății acesteia, a dialogurilor mereu ciuntite, imperfecte dintre oameni, cu toate posibilele lor semnificații. Și tot de aici, adevărata mitologizare a obiectelor care dau atât orașului/orașelor, cât și textului romanesc un aer inconfundabil, simpla alăturare a imaginilor sau amintirilor aparent disparate și fără legătură între ele fiind de natură să demonstreze, în cele din urmă, că, dintr-un anumit punct de vedere, singurul cămin adevărat din paginile acestei cărți e reprezentat de conștiința personajelor marcate de singurătate și purtând, fiecare în parte, o durere de care nu pot scăpa, indiferent ce ar face și indiferent câte crime ar comite sau câte fapte bune ar putea face într-o viață de om.
Căci António Lobo Antunes a reușit, printre altele, marea performanță de a crea, în Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, și un adevărat labirint – al unei familii, al trecutului recent al Portugaliei și al războiului din Angola, al unui discurs narativ imposibil de prins într-o analiză simplificatoare. Fără îndoială, gândul ne duce din nou la Faulkner și la prima parte a romanului Zgomotul și furia. Numai că naratorii lui Lobo Antunes nu sunt Benjy, iar alegerile autorului au, în acest roman, alte motivații estetice. Căci, sub forma unei adevărate linii de fugă (de altfel, compoziția romanului este prin excelență muzicală și contrapunctică), accentul pus pe cele cinci voci narative care iau cuvântul pe rând, ale căror perspective asupra lumii și întâmplărilor relatate subliniază și mai mult ideea de înstrăinare, deschizând și un alt plan al semnificațiilor cărții: în fond, scriitorul portughez evidențiază distanța – și, deopotrivă, drumul – de la epica lui William Faulkner la poetica lui Samuel Beckett, trecând, desigur, oricât de paradoxal ar putea să pară acest lucru, prin ritmurile liricii lui Fernando Pessoa.
Punând în încurcătură cititorul obișnuit cu discursurile tradiționale, textul acestui roman construiește istoria unei familii pe care o relatează, apoi, obsesiv, de-a lungul câtorva decenii, urmărind, practic, drumul spre eșec al membrilor ei, care nu reușesc să lase în urmă semnele trecutului: violența, înstrăinarea progresivă, incapacitatea comunicării. Desprinsă, parcă, pe alocuri din cele mai bune pagini ale lui Faulkner – influența acestuia e, de altfel, vizibilă mai ales la nivel stilistic –, dar știind să integreze perfect și toate sugestiile labirinticelor ficțiuni ale lui Borges, narațiunea din acest roman nu se mulțumește, însă, să spună povestea unei familii oarecare, fie ea și de culori amestecate și purtând povara atâtor vinovății ascunse sub aparenta onorabilitate, ci are curajul de a explora în profunzime și sensul (sensurile!) literaturii contemporane. Căci, legând destinul personajelor sale de acela al propriului discurs narativ, Lobo Antunes se situează în strălucita descendență a lui Cervantes
și a lui Gabriel García Márquez, câtă vreme textul romanului însuși e semnul (unicul semn!) devenirii / stingerii protagoniștilor săi. Desigur, complicațiile nu lipsesc, câtă vreme în această familie nimeni nu se apropie de cel de lângă el decât cu spaimă sau, eventual, cu dorința nemărturisită de a-i face rău și unde dragostea nu înseamnă decât un impuls sexual imposibil de ținut sub control. De aceea, moartea însăși intră și iese aproape fizic pe uși și pe ferestre, ca și cum ar fi un alt membru al familiei, iar paricidul devine previzibil. Fără îndoială, e clară, în acest punct, și influența profundă – și profund asimilată – a lui Juan Rulfo, unele pagini din Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa părând desprinse de-a dreptul din excelentul roman Pedro Páramo.
Pe de altă parte, dacă avem în vedere modul voit ambiguu în care sunt prezentate multe dintre momentele esențiale ale cărții, ne dăm seama și de profunda înrâurire pe care Juan Carlos Onetti a avut-o asupra lui Lobo Antunes; scriitor care, fiind și specialist în psihiatrie, duce până la ultimele consecințe – patologice și stilistice – ambiguitățile de natură a sublinia particularitățile psihicului personajelor pe care le creează. Rezultatul va fi și acela că totul va părea, în unele fragmente, nu doar un discurs romanesc accentuat experimental, ci viziune pură, esență a unui mod prin excelență oniric de a privi lucrurile, perfect adecvat epocii în care sunt plasate întâmplările relatate. De aici și multiplicarea, de la un anumit punct încolo, a planurilor și perspectivelor narative ale acestui roman. În egală măsură, scriitura lui Lobo Antunes este configurată, în Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, într-un asemenea mod, încât vocea cititorului însuși să poată fi implicată în text, dar aceasta nu pentru a fi „auzită” (în sensul strict al termenului!), ci pentru a facilita și o înțelegere superioară a semnificațiilor romanului. Sau, după cum se exprima însuși autorul, „când toate vor deveni mai ușoare ca apa, atunci da, pot să fiu citit, fiindcă am scris ceea ce era necesar să scriu.”
António Lobo Antunes, Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa.
Traducere și note de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan,
prefață de Dinu Flămând, Editura Humanitas Fiction, 2019