Una dintre regulile genului amintit în titlu consemnează pedepsirea ucigașilor aflați cu simbrie în slujba unor angajatori fără scrupule.
În cazul filmului cineastului francez, produs și de Cristian Mungiu, personajele, cât de cât pozitive, supraviețuiesc unor situații bine asezonate cu violență, suspans, nu totdeauna bine construit, dar până la urmă, justificabil de evoluția narațiunii.
The Brothers Sisters, care a deschis Festivalul Filmului Independent american, ediția a treia, de la București, este o ecranizare a unui roman (scris de autorul canadian Patrick de Witt), semnalat cineastului de unul din interpreții filmului Frații Sisters, actorul Patrick Reilly, ce dă viață personajului Eli, unul dintre celebrii ucigași cu simbrie aflați în slujba unui aproape anonim comodor.
Jacques Audiard, un regizor care privește ecranizarea unui roman ca o provocare strălucită pentru propria creativitate, inventează două personaje, ele vor forma echipa care dă substanță urmăririi perpetue, ce rămâne atributul principal al genului.
Dincolo de premiile câștigate, patru la Lumière, trei la Veneția, cred că regizorul Jacques Audiard inovează cu inspirație și inteligență pe teritoriul unui gen asumat de o cinematografie, care cu greu renunță la ceva câștiguri, de pe urma unei istorii inteligent construite de la cap la coadă.
Un francez care construiește cu har, imaginație, umor o operă specific sută la sută filmului american este un exemplu de pariu creativ câștigat pe deplin de cel ce și-a asumat riscurile. Cele două noi personaje, care echilibrează prezența fraților Sisters, sunt perfect asamblate în structura narativă a scenariului scris de cineast în colaborare cu Thomas Bidegain.
Perechea cu care se confruntă frații Sisters (de altfel, admirabil interpretați de către Joaquin Phoenix și John C. Reilly, ultimul este cel ce i-a semnalat regizorului calitățile filmice ale romanului scriitorului canadian Jacques De Witt), căutătorul de aur, chimistul jucat de Riz Ahmed și cercetașul interpretat de Jake Gyllenhaal, pornește să evoce, în fața spectatorilor din secolul 21, mirajele oferite de literatura saint-simoniană, de umanismul, cam fără acoperire din primele încercări de colectivizare a muncii, falansterele, idee care a bântuit și pe la noi cu Petrache Poenaru, inventatorul stiloului, și, ulterior,a fost transpusă pe peliculă de Savel Stiopul în filmul Falansterul.
Cercetașul, și chimistul interpret, cel din urmă vizat de pistoalele fără de greș ale fraților Sisters, vor urma în ecuația epică propusă de Jacques Audiard traiectorii ce contravin sever regulilor genului.
Nu trebuie și nu doresc să dezvălui aici deznodământul poveștii, care scârțâie fiindcă are cam două finaluri, nu înainte de a vă îndemna să vedeți un film cu alte mari calități, cu o imagine splendidă semnată de un operator belgian, Benoit Debie, care valorifică cu inspirație locuri din țara noastră, conferindu-le atributele de fundal poetic pentru o poveste dură, cu destule cadavre și mutilări de conștiință, dar și mutilări efective în accidente spectaculoase.
Apreciat la Veneția, dar și la premiile Cesar, Frații Sisters, cu un final inedit în toată istoria genului, care contabilizează mai degrabă victimele decât supraviețuitorii, filmul semnat de Jacques Audiard este și un exemplu de istorie creativă, care promovează ecranizarea drept susținător forte al dialogului cinema-literatură.
Cineast care a atacat paradoxurile și temele ardente ale lumii contemporane, cu trimiteri la religie, etnii sau diverse alte probleme sociale (Și inima s-a oprit cu 8 premii César, Dheepan, Palme d’Or, 2015, Rugină și os, Globul de Aur pentru Marion Cotillard sau Un profet, Marele premiu al juriului la Cannes), Jacques Audiard este unul dintre rarii creatori contemporani care aduc omagiul artei de sinteză-cinematograful, fără a anula contribuțiile celorlalte arte, în primul rând, cele din literatură, care au fortificat arta imaginii pe ecran.
Cu o zi în urma scrierii acestor rânduri am primit clasamentul filmelor românești, după numărul de spectatori, indice important, nu neapărat de calitate, cât de capacitatea forței producătorilor de a promova opera cinematografică într-o țară din care lipsesc, din ce în ce mai mult, cinematografele.
Anul 2018: Moromeții – 193 378, România neîmblânzită – 73 390,
Pup-o, mă! – 21 949, Coborâm la prima – 14 062, Povestea unui pierde-vară – 12 036… Charleston, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, Vânătorul de spirite, Scurt-circuit, Secretul fericirii.
Nu am mai menționat numărul de spectatori la ultimele cinci filme, acesta situându-se sub zece mii. Dar dincolo de aceste numere se ascunde o realitate mult mai tristă, și anume aceea de a ocoli filmul românesc, fiindcă nu este difuzat în marile cinematografe din mall-uri.
Atât cât este, filmul românesc a fost difuzat cu efortul producătorilor, prin caravane, prin evenimente atent programate. Din păcate, absența cinematografelor, fără coca și floricele (blamate și condamnate vocal de un stimat coleg, dus recent pe altă lume, drept alimente foșnitoare), eliminate din competiția cu mall-urile, a adus la starea actuală a lipsei de audiență pentru filmul românesc.
Important este faptul că printre primele zece titluri de film românesc cu o audiență marcantă se numără patru debutanți, unul dintre aceștia fiind Teddy Necula, aflat sub oblăduirea marelui cineast care a fost Radu Gabrea.
Inutil să mai menționez că numărul de spectatori la filmele americane este de 12 ori mai mare decât la cel mai apreciat film românesc.