O lege fundamentală (dar nu mai puțin tristă) a acestor vremuri ce se destramă din ce în ce mai iute, parcă s-ar grăbi să se scufunde mai repede în neant, este că amintirea durează foarte puțin. Memoria își îngustează capilarele, blocând circulația materiei existențiale, până la stadiul în care abia dacă ajung să treacă prin ele o vorbă, un nume sau un fapt. „Treaba asta îmi spune ceva!” Sau: „Cine… Cutare? Oooo, mai trăiește?” Sau „Nu mai știu, parcă a făcut o chestie… Nu era ăla cu…?!” Sunt detalii care altădată, când timpul se depăna mai migălos, mai molcom, mai potolit, făceau deliciul mnemotehnic al Cetății, precum o nuntă împărătească sau o execuție în zori, altminteri, amândouă foarte reușite. Astăzi, din păcate, dacă într-un interval de câteva minute ne aducem aminte unde eram ieri, la ora 14.00 și ce anume făceam, performanța poate intra în Cartea Recordurilor personale.
Trăim într-un timp suspendat, fără viitor, fără discernământ și fără trecut (acolo unde chiar și istoria se diseminează până la atomizare!). Trăim un prezent interminabil, surzi, muți, orbi și cu memoria înfundată. Trăim într-o uitare permanentă.
Puțini (în afara câtorva prieteni apropiați, printre care, i-am zărit pe
H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Marina Constantinescu și, firește, familia), poate nedrept de puțini au fost cei care și-au rupt din prezentul lor continuu și, renunțând la automatisme de viață, tabieturi, obligații sau reflexe cutumiare, au intrat în Galeria Simeza, miercuri, 3 aprilie, în pragul serii.
Acolo, se desfășura un deosebit de emoționant ritual de deznodare a memoriei. Era aducerea aminte că artistul Tudor Jebeleanu, în ciuda unei boli neiertătoare și înfrângând printr-o luptă extraordinară efectele severe ale acesteia, este și rămâne o conștiință artistică vie, există, viază, creează, adică vorbește vizual, chiar dacă doar cu mâna stângă. Și pare neschimbat. În ținuta aia a lui tradițional-particulară, cu hanorac kaki și șapca antologică, în care scriitorii generației ’80 l-au cunoscut dintotdeauna.
Ceva foarte interesant remarca Nadia Ioan, curatorul expoziției (excelentă selecția lucrărilor, care a propus un algoritm foarte interesant al temelor abordate de grafica lui Tudor Jebeleanu), când spunea că dintotdeauna acesta a fost o prezență prea modestă în lumea artelor, dar că „mai mult îl cunosc scriitorii, decât artiștii plastici”.
Să luăm un răgaz și să facem, dar, o paranteză!
Tudor Jebeleanu este, ca să spunem așa, „nașul” imaginii generice a câtorva dintre cei mai străluciți vectori ai poeziei optzeciste (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan). O poezie aparent ludică, nonconformistă, revoltată, sprințară și manfișistă, un fel de mișcare beat întârziată de istoria dramatic-specifică a României. Dar, mai ales, o poezie „cu cheie”, în care, dincolo de anodinul și banalul expresiei, se ascundeau adevărate sfâșieri existențiale și mesaje subliminale provocatoare… Dar, mai bine să vorbească despre asta istoricii literari!
Faimoasele imagini cu cei patru autori („băteau” cumva și înspre mușchetarii lui Alexandre Dumas!) ai nu mai puțin celebrei culegeri Aer cu diamante (sigur, dinozaurii cenzurii comuniste nu auziseră de Lucy in the Sky with Diamonds (LSD), așa încât titlul a „mers”, a „trecut”, devenind logo pentru întreaga mișcare literară optzecistă sau cea din jurul Cenaclului de Luni, condus de criticul Nicolae Manolescu!) – erau imagini care au dinamitat toate convențiile unei literaturi internate, mai ales, după 1971, parcă într-un lazaret – toate fotografiile și grafica acelei formidabile culegeri de versuri, prefațată, nota bene, tot de mentorul Cenaclului de Luni, Nicolae Manolescu, au fost create de Tudor Jebeleanu.
A fost în joc nu doar o prietenie extraordinară între „directorul de imagine” și „actori”, nu doar o co-laborare întru o perfectă distilare a mesajelor de adâncime, dar și o compatibilitate aproape stranie a sensibilităților, o trans-senzitivitate aproape inconștientă, un metabolism secret al semnelor, realizându-se, prin toate acestea, de fapt, manifestul unei adevărate conjurații a extazului subversiv. Își amintește, după 30 de ani, unul dintre „eroi”: „(…)Mai rămîneau coperta și ilustrațiile. Așa am făcut cunoștință cu Tudor(ică) Jebeleanu. Tudor a fost cu ideile. El a inventat cimitirul de locomotive, din Giulești, unde ne-am cățărat pe biele-manivele, pentru posteritate. El a compus paginile de gardă. El a șters și a redesenat, pentru fiecare dintre noi, exasperat de pretențiile unor filologi… Și, împreună cu el, am pozat niște litere de plumb, sustrase cu greu de la tipografie, pe care le-am potrivit pe o coală de carton ciocan și le-am pozat ore de-a rîndul. Titlul era gata: Aer cu diamante”.
Chiar dacă au trecut 37 de ani de la apariție – când componența autorilor s-a înjumătățit, iar generațiile mai tinere nici n-au auzit de acea carte intrată deja în istoria literaturii – astăzi rămân încă intacte sensurile acelei poezii furioase, năstrușnice și fantaste, la care aderă perfect lucrăturile de grafică și fotografiile realizate de Tudor Jebeleanu. Am închis paranteza.
Revenind la expoziția de la Simeza, care, în treacăt fie spus, mi se pare un act de o mare demnitate și onoare, fiindcă repune în drepturile memoriei un artist intrat cu injusteţe în marja de obscuritate a timpului, remarcabil un câștig pentru cunoscătorii nu doar ai operei acestui artist poate prea modest (o operă plină și consistentă de artist al ochiului: fotograf, creator de coperți de carte, ilustrații, grafică artistică ori publicitară etc.) este că și el, la rândul lui, s-a lăsat sedus – la propunerea și cu sprijinul familiei și prietenilor – de ideea de a-i fi strânsă o parte dintre lucrările ultimei perioade (datând nu chiar din 2012, când s-a petrecut accidentul, fiindcă primii ani au fost dedicați luptei aproape supraomenești de a-și recupera măcar brațul stâng!). Și de a fundamenta acțiunea unei expoziții. Ca o paradigmă a continuității. Ieșind astfel la lumină din marasmul în care l-a scufundat acel grav accident de sănătate.
Tudor nu numai că a înfruntat cu cerbicie boala (e un exemplu de eroism al răbdării și al speranței), dar el a și câștigat miza pe care o pune în joc orice artist în fața unei disfuncții fizice grave: creația, puterea, resursele magistrale scoase din genuinul ființei sale, totul spre a-și continua opera. Ceea ce am văzut la Simeza este „rezultatul miraculos al unei reveniri” (Patapievici), care a avut ca principali actanți membrii familiei sale (Delia – soția, fiul – Luca și soția lui – Andreea), precum și sprijinul afectiv al câtorva prieteni apropiați.
Lucrările sunt, de fapt, acuarele sau penițe extrem de aplicate (nu ne mai oprim asupra miracolului de a ni-l închipui pe Tudor trasând urma de tuș sau de pensulă pe hârtie!). Iar senzația este că linia nu ezită, nu poate fi ștearsă, conturul fiind tras dintr-o singură mișcare a mâinii. Sigur, cunoscând penițele lui de dinainte de 2012 – care erau aproape de un baroc festivist al minuției, până la ultimul detaliu epic scos dintre pliurile fanteziei sale debordante – tablourile din anii aceștia din urmă par mai tremurate, mai evanescente, însă lasă loc mai mult pentru complementaritate vizuală din partea privitorului (cum ar fi, spre exemplu, seria de grafică închipuind un veritabil rit al cailor, în care H.-R. Patapievici deslușește o tentă apropiată de „tehnica” desenelor rupestre!). Dar ceea ce mi s-a părut interesant – mai ales la lucrările de anul trecut și la acuarele – a fost atât apariția neașteptată a culorii (care are un rol conotativ sublimat, ascuns!), cât și încercarea (indiscutabil reușită!) de a alcătui compoziții, ca un drum spre stadiul de tablou, nu doar secvență. Nu a vrut să rămână doar la strădaniile, izbândite magistral, de a pune pe hârtie oniricul mustos, atât de bine cunoscut la el.
Sunt uitături și portrete ori grupuri de personaje care, uneori, apropie închipuirea de realitate (unele figuri aduc cu cel al Deliei, temerara și admirabila sa soție, iar câteva chiar niște schițe de autoportret, ca să nu mai vorbesc de alți prieteni care pot fi doar ghiciți în aceste adevărate compoziții „cu cheie”!). Apoi, false portrete, ce se apropie câteodată de caricatură (cine știe ce viziuni a avut în clipa aceea autorul!). Peste toate, însă există acea căutătură tipică a lui Tudor, șfichiul de trăsură al pensulei sau al peniței, prin care artistul pare că glumește, ironizând suferința. În mod sigur, există o rețea subterană de sensuri a fiecărui tablou, prin care autorul ne conduce spre respirațiile sale semantice particulare. Adică, ne împinge unde vrea el Așa cum spunea Horia-Roman Patapievici, ele nu sunt chipuri, ci oameni-chipuri, oameni-măști, pictate într-un fel de hieratism al unui „grotesc teatral”. Dacă vreți, ca într-un soi de commedia dell’arte.
Da, există atâta bună dispoziție în toate aceste lucrări, un optimism atât de debordant și un preaplin de speranță, încât expoziția lui Tudor Jebeleanu ar trebui înțeleasă, sigur, ca un manifest despre stăruință, dar și, mult mai mult, ca o lecție exemplară de existență. Un accept tacit al convenției de eleganţă. Care te face ca, în fiecare moment, să te aștepți să-l vezi pe Tudor ridicându-se și, luând-o ghiduș la fugă, să strige în urma sa: „Heeeei, am glumit!… A fost doar o poznă!”
Un fel de alt Aer cu diamante.