(„Voi veni eu la Păltinișul dumitale”)

O carte recentă închinată limbii române (Aurelia Bălan Mihailovici, Taina sensului în lexicul românesc, Eikon, 2018) ne proiectează în spațiul vast al culturiii române de ieri și de astăzi, făcându-ne să respirăm un aer proaspăt de care aveam atâta nevoie. În epoca specializării excesive în care trăim, mulți lingviști lucrează conștiincios cantonați în marginile disciplinei lor stricte, fără a băga de seamă că performanțele cu adevărat valoroase se obțin în orizontul larg al multidisciplinarității. Tipul Hasdeu, Pușcariu sau Ovid Densușianu constituie azi în lingvistică o raritate.

Doamna Aurelia Bălan Mihailovici a fost cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei. După câțiva ani a început să se simtă stânjenită de cadrul strâmt al activităților de rutină pe care le avea de îndeplinit. Folosind propriile sale cuvinte, era „contrariată (s.n.) de etimologia ambiguă sau greu de acceptat” a multor vocabule românești glosate în Dicționar. Ia atunci o decizie capitală pentru cariera ei ulterioară și, aș îndrăzni să spun, pentru propria ei vocație de lingvist. Pornește pe drumul spinos al luptei cu inerția. În Institut, inerția constă în preluarea întocmai a rezultatelor la care ajunseseră în vremea lor înaintașii domeniului, tributari, în marea lor majoritate, curentului panslavist la modă în veacul al XIX-lea.

„Contrarierea” doamnei Aurelia Bălan Mihailovici în fața soluțiilor etimologice tradiționale a fost urmată din fericire, nu de disperare, ci de o atitudine creatoare sau pozitivă, cum se spune astăzi, anume luarea pe cont propriu a cercetării de natură lexicală mergând la sursele românești vechi, dinaintea migrațiilor și creștinării slavilor. Aceste surse sunt în latină și în elină, limbile folosite în primul mileniu, alături de getică, mă văd silit să adaug, și pe teritoriul locuit de români, cuprins în sfera Imperiului de Răsărit și apoi a Bizanțului.

Panslavismul nu era singura inerție cu care avea de luptat. Lingviștii noștri cei mari, formați la școala neogramatică, absolutizau așa-zisele legi fonetice, cărora ulterior nu li s-a mai acordat importanța de la început. Ca să nu mai vorbim de faptul că normele fonetice erau uneori contorsionate de lingviști sub presiunea premiselor panslaviste.

Punându-se la curent cu noile direcții ale disciplinei sale, doamna Aurelia se situează sub exigența unei triple motivări: noționale, semantice și fonetice, ieșind din cadrul îngust al fonetismului.

Marele ei merit în acel moment al desprinderii de rutină este curajul de a-și pune întrebări și de a căuta singură răspunsuri. Simte nevoia să găsească de undeva un sprijin și adresează întrebările care o frământă unor colegi cercetători și unor mari profesori români și străini. După un timp primește răspunsuri cu observații sub forma unor scrisori, din care face astăzi o selecție. Așa a luat naștere cartea de față.

Domeniul asupra căruia caută îndrumări privește instituțiile românești din Evul Mediu. Pentru doamna Aurelia Bălan Mihailovici, cunoscătoare de greacă și latină, termenii ce desemnează aceste instituții nu puteau avea altă origine decât limbile clasice, dat fiind că „din secolul al VI-lea instituțiile erau bine organizate, aflate sub jursidicția bizantină”.

Ba chiar mai dinainte, am putea adăuga, încă din perioada scriitorilor străromâni de la Dunărea de Jos despre care a scris pagini esențiale părintele profesor Ioan G. Coman într-o carte fundamentală din 1979, în mod surprinzător neconsultată (sau doar necitată) de cercetătoarea noastră, altminteri foarte bună cunoscătoare a tuturor scrierilor importante cu privire la problematica avută aici în vedere.

Autoarea lucrează pe baza unei realități istorice de necontestat, anume că slavii și celelalte popoare așezate mai târziu în spațiul balcanic au preluat treptat aceste instituții de la români și le-au numit cu termenii limbii române.

După ce subliniază această premisă a cercetărilor sale înnoitoare (pe care avea să le publice în 2001 într-o carte cu titlul Lingvistică şi istorie în studiul lexicului medieval românesc, încununată cu premiul „George Barițiu”), Aurelia Bălan Mihailovici dezvăluie dublul motiv (s. autoarei) al publicării „scrisorilor-răspuns”. Primul este acela de a se putea constata „dificultatea acceptării unei idei noi”. Al doilea este dorința de a supune problemele judecății „cercetătorilor adevărați”, nu numai lingviști, ci și oameni de cultură interesați de etimologia termenilor ce desemnează instituțiile medievale românești.

Cel dintâi dintre acești „cercetători adevărați” este nimeni altul decât filozoful prin excelență al rostirii românești, Constantin Noica, ale cărui cărți au constituit cel mai prețios îndrumar pentru autoare.

După lectura primelor articole primite de la Aurelia Bălan Mihailovici, Noica îi trimite la rândul său volumul Scrisori despre logica lui Hermes, cu următoarea dedicație: „Aureliei Bălan Mihailovici, a cărei pricepere în cele ale limbii noastre trezește admirația lui Constantin Noica, august 1986, Păltiniș”. Nu era un simplu gest de complezență, ci o aprobare sinceră a modului original în care autoarea aborda problematica lexicului vechi românesc privitoare la instituțiile din Evul Mediu.

Mai mult, cercetările autoarei au constituit un imbold pentru ca filozoful să reia meditațiile proprii asupra limbii române. I se adresează cu afecțiune („Iubită prietenă”) și o invită să-l viziteze la Păltiniș, doritor să-i cunoască mai bine preocupările, care „în parte sunt (sau mai ales vor fi din nou) și ale mele”.

Într-o altă scrisoare o asigură că atunci „când voi alerga din nou după cuvinte, voi veni eu la Păltinișul dumitale”. Iar în alta adaugă: „M-aș bucura mult să vă pot întâlni și întreba despre cuvintele noastre apuse”. Și cum cele mai multe ipoteze etimologice indică origini grecești, filozoful e de-a dreptul încântat.

Aria preocupărilor comune se extinde pe nesimțite și într-un fel inevitabil la literatură: „Vom avea încă mai multe de vorbit decât până acum, când vei veni – oricând – să-mi aduci pe Borges”.

Discuția intră și pe terenul latinei prisca și a geto-goticei asupra cărora scrisese pagini pătrunzătoare și îndrăznețe inginerul și filologul Gabriel Gheorghe: „Ce să fac cu splendida dactilogramă a lui Gabriel Gheorghe? Studiul mi s-a părut excelent, impresionant lucrat și 90% convingător. Ar trebui să existe azi cineva de formatul sau măcar de factura lui Hasdeu, ca să valorifice o asemenea noutate lingvistică. Mă tem că lingviștii de la noi sunt inerți și surzi”.

La încuviințarea entuziastă a lui Noica se vor adăuga multe altele, venite din partea unor somități ca Alf Lombard, bunoară, sau (cu privire la limbajul bisericesc) Dumitru Stăniloaie, Bartolomeu Arania și Virgil Cândea („majoritatea cercetătorilor în lingvistică lucrează astăzi cu spatele la cultura acestei țări”). Ultimul îi va conduce autoarei lucrarea de doctorat pe care am pomenit-o puțin mai înainte și va prefața în 2005 noua ediție a Înțelepciunii lui Iisus, feciorul lui Sirah, îngrijită de doamna Aurelia, căreia i se aplică aici perfect o afirmație a lui Iorga Iordan din 1967 despre edițiile de texte: „Dacă acesta (editorul, n.n.) este filolog, și numai filolog, adică rob al literei, nu ne putem aștepta la rezultate în întregime acceptabile. Filologul trebuie să fie și lingvist, aș zice înainte de toate lingvist, și să aibă curaj, ceea ce este, după mine, o tautologie: lingvistul este prin definiție curajos, grație faptului că cunoaște istoria limbii sub toate aspectele ei și o utilizează ca pe o călăuză sigură”.

Aurelia Bălan Mihailovici este în acest sens un lingvist veritabil. Ce altceva a făcut domnia sa decât să utilizeze istoria limbii sub toate aspectele ei? Capacitatea aceasta a dobândit-o printr-o asiduă documentare asupra Evului Mediu românesc în cadrul mai larg al istoriei sociale și bisericești a Bizanțului. Și, deopotrivă, prin însușirea tot mai temeinică a limbilor elină și latină, din care românii au luat direct, fără intermediar slav, cum greșit, absurd chiar, se crede oficial, denumirile instituțiilor în jumătatea de mileniu care ne desparte de creștinarea slavilor și integrarea lor târzie în viața spirituală a Bizanțului.

Șirul de preoți sub ascultarea cărora s-a așezat doamna Aurelia Bălan Mihailovici se încheie cu părintele Arsenie Boca, care i-a spus cândva: „Dacă ești cu adevărat în spiritul lui Constantin Noica, vei trudi zi și noapte, micșorând durata somnului”. Clarviziune profetică a sfântului, care nu știa atunci (nu avea știre, dar în fond intuia) că doamna Aurelia se afla sub îndrumarea gânditorului de la Păltiniș!

În flagrant contrast cu asemenea aprecieri elogioase, doamna Aurelia a avut parte și de adversități, dintre care acum, la publicarea scrisorilor, ține să amintească în primul rând atitudinea ostilă a lui Ion Coteanu, directorul Institutului de lingvistică unde autoarea a fost angajată timp de treizeci de ani. Să-i dăm cuvântul, pentru a înțelege din interior cum stăteau lucrurile, cu toată amploarea și gravitatea lor. Autoarea îl caracterizează (după 1990, când s-a transferat de la Institut) ca pe o “persoană extrem de inteligentă, dar înclinată mai ales spre rău, spre negarea realității și a cercetării autentice a înaintașilor”.

Iată cum relatează discuția pe care a avut-o cu omul care conducea Institutul aplicând cu exces de zel instrucțiunile politice ale acelor vremi: „În naivitatea mea, am cerut o audiență […] și, crezând că este o discuție sinceră, i-am pus întrebări incomode, ca aceea legată de bibliografia Dicționarului Academiei, socotit tezaurul limbii române, în care literatura teologică nu era consultată de redactori”.

Dar mai bine să reproducem câteva fragmente din scorțosul răspuns oficial pe care avea să-l primească din partea direcției:

„Tov. Mihailovici, nu se discută dacă ortodoxismul sau creștinismul nostru este nou […] Se discută dacă un cuvânt x, y, z este sau nu de cutare origine, dar nu pe baza unei presupuneri, ci pe baza unor date lingvistice”. Aparent, exigență de rigoare științifică. După care, brusc, în totală contrazicere cu teoria de sorginte germană ce poartă numele de cuvinte și lucruri, perfect valabilă și astăzi, Coteanu procedează cu astuție, prin fente și exchive abile, și blochează brutal orice discuțieexpediind-o distant („Deci…, cu alt prilej I.C.”), cu o ultimă fentă care se vrea definitivă.

Dar să lăsăm în urmă asemenea momente conflictuale cu gust amar și să ne oprim la un episod biografic ce definește perfect profilul moral al Aureliei Bălan Mihailovici. Cu franchețea dintotdeauna, îi comunică ferm fostului ei profesor Alexandru Niculescu dezacordul cu privire la așa-zisele împrumuturi slave, acceptate de acesta, pe care îl consideră tributar „Școlii de la București”: „Am tot respectul pentru bunătatea și cultura profesorului meu, dar istoria acestui popor și a limbii lui s-a dezvoltat din mileniul I, după creștinare, înainte de venirea popoarelor slave care se creștinează și cunosc civilizația creștină cu puțin înainte de cel de-al II-lea mileniu”.

„Bunătatea” fostului profesor de la București ne trimite la episodul biografic menționat mai sus și este un semn de recunoștință din partea studentei de atunci. Ne aflăm într-o perioadă de prigoană și epurări în viața universitară. Dar mai bine să-i dăm cuvântul chiar autoarei, pe care fostul ei profesor și-o amintește ca pe „o conștiință curată”, cu „limpiditatea de a crede în cinste” pe care avea curajul să o opună „Luciei Wald, prietena lui Coteanu”, caracterizat de Al. Niculescu drept „impostor” și „satrap”: „Pentru a fi pe deplin înțeleasă scrisoarea, pe care mi-a trimis-o ca răspuns, fac cunoscute câteva date despre viața studențească din deceniul al șaselea al secolului XX. În ultimul an, al cincilea de studii, 1959 – 1960, toți studenții de la Facultatea de Filologie am fost convocați, împreună cu profesorii, spre a dezbate eliminarea colegului nostru Valeriu Cristea, care se făcuse vinovat pentru curajul de a apăra un bun coleg și prieten al lui, acuzat de a fi fiu de boier, propus spre a fi eliminat din Facultate. Scenariul a fost făcut, dar eu nu am fost invitată ca să-l acuz, deoarece venisem de la Facultatea din Cluj. Nu se știa că am fost colegă la Cluj cu Valeriu Cristea și că îl cunoșteam foarte bine. M-am ridicat, cu toate că nu era cazul, toți tremurau în jurul meu pentru acest curaj, dar am spus tot ce știam eu despre Valeriu Cristea, ca student exemplar. În urma acestei isprăvi am fost și eu amenințată cu eliminarea de către secretarul de partid, Lucia Wald. Prof. Al. Niculescu, fiind responsabilul nostru de grupă, m-a ajutat spunând că descindem dintr-o familie de țărani și eram primul copil din cei cinci, cu o bună creștere și corectă cu colegii. Am avut norocul de a scăpa numai cu eliminarea din UTM și cu nota scăzută la examenul de licență. Așa că respectul și recunoștința mea pentru ajutorul primit din partea profesorului Al. Niculescu sunt mari și au rămas până astăzi neschimbate”.

Cât de fidel este acest document cutremurător pentru acel sumbru moment de spaimă și de mutilare a sufletelor tinere! Și câtă noblețe a recunoștinței, virtutea cea mai înaltă în biata noastră lume din care nu lispsesc lașitățile, oportunismul și indiferența.