Deşi nicio frază nu trebuie să debuteze cu o concesivă, căci, din punct de vedere stilistic, perfecţiunea – aia la care aspiră şi pentru care transpiră toţi scriitorii – cade într-un peş (şi atunci, se întoarce la reflecţia mea adâncă privind perfecţiunea lucrului nefăcut!), eu am să încep şirul acestor succinte observaţii cu conjuncţia concesivă deşi (cu accent pe „i”!). Şi, pe parcurs, am s-o mai folosesc.
De pildă… Deşi prima dată am citit Demonii (ce carte groasă, ce cartea grea… a bătut în fundul lumii Cineva!) cu mare atenţie, ba chiar un pic amuzat, ca să nu cad în hăul pregătit de taica Feodor, personajul Nikolai Vsevolodovici Stavroghin mi s-a părut pasabil. Trecuse uşor prin ochiurile plasei şi se dusese, dispărând în adânc, odată cu sinuciderea sa. Rămăsese şarmantul Piotr Verhovenski, care mi se părea mai lipicios, dând sugestia că Dostoievski l-a construit pe mintea revoluţionar-teoretică îmblânzită de destule fantezii a lui Marx. Un Marx care aici are un statut de Pygmalion, pentru că vrea să facă din Stavroghin întruparea unui mit al frumuseţii revoluţionare perfecte, al activismului impecabil, adică liderul charismatic de ocazie pentru proiectata revoluţie anarhistă.
La a doua sau a treia lectură, mi-am luat măsuri de precauţie. L-am decupat pe Stavroghin şi, la fel cum la un meci de fotbal, ţi se pune pata pe un jucător anume şi-l urmăreşti 90 de minute numai pe el, ca să-i cuantifici greşelile, ei bine, pe toată durata lecturii am stat numai cu ochii pe el. Şi n-a mai fost pasabil. N-a mai trecut fluierând printre ochiurile năvodului. A rămas acolo, la suprafaţă. Monstrul care aşteaptă să fie eventrat şi apoi cercetat până în cele mai întunecate cotloane ale fiinţei sale. Iar lecturile ulterioare au luminat cât au putut misterul sufletului acestui om / personaj.
Deşi Stavroghin devine modelul uman care beneficiază din partea autorului de cea mai complicată reţea de observaţii, el va fi tot timpul măcinat de contradicţii ireductibile. Insurgenţa sa tumultuoasă nu va putea stinge propria luptă interioară, incapacitatea aproape letală de a se decide între extazul Binelui extrem şi hăul înspăimântător al Răului satanic, chinul produs de imposibilitatea unui echilibru între gândul bun şi gestul rău. Toate acestea, previzibil cumva, îl vor împinge spre sinucidere. Motivul real al acestui mister nu va fi cunoscut însă niciodată, oricâte lecturi i-am aplica Demonilor. Va fi fost oare neputinţa de a se menţine pe calea Binelui? Sau frica abisală de a-şi înfrunta propria pocăinţă?…
Acest captatio benevolentiae – poate prea lung şi un pic fastidios – are însă o funcţionalitate precisă. Deschide calea spre lumină a unei cărţi, în care, prin reflex, este vorba de personajul dostoievskian despre care tocmai am vorbit până acum. Ea se numeşte Sindromul Stavroghin, a apărut de curând la Humanitas şi o are drept autor pe Alina Pavelescu, aflată deja la a doua carte, dar, în esenţa ei, strălucit absolvent de istorie, cu mari isprăvi profesionale izbândite în domeniul arhivisticii. Aici, însă, în această carte (ca şi-n prima Moştenirea babei Stolz!), Alina scrie proză. Proză adevărată. Dar nu ficţiune veritabilă. Căci demersul ei epic pleacă de la un eveniment petrecut cu 11 ani în urmă: un torţionar, miliţian şi fost gardian de închisoare, acceptă să se destăinuie într-un interviu televizat privind toate nenorocirile, torturile, blasfemiile şi faptele oribile comise de el în timpul regimului comunist.
Sigur, cartea nu e reportaj senzaţionalist de tipul celui practicat între cele două războaie mondiale de Brunea-Fox (cu tuşe mai senzaţionaliste) sau de Geo Bogza (cu observaţii mai umane şi cam un pic trase spre stânga!). Cartea Alinei Pavelescu e mult mai mult decât atât: este o coborâre nu doar în subteranele istoriei, ci şi în cele ale sufletului uman, acolo unde, în creuzetul genuin şi insondabil, de multe ori, se amestecă în proporţii niciodată decelabile, Răul cu Binele, Iadul cu Paradisul, Urâtul cu Frumosul, Vina cu Inocenţa.
Fostul miliţian şi torţionar Făcăleanu se înseriază pe canavaua unei istorii strâmbe şi nedrepte (cum a fost regimul concentraţionar comunist) şi deschide cumva o supapă logică în demonologia epocii: nu cumva, la nivelul tuturor „activiştilor Răului”, se poate vorbi chiar de un veritabil „sindrom Stavroghin”, ei nefiind în stare să desluşească Răul de Bine? Nu cumva acest tip de demon (cu întunecate părţi derivate din opera lui Dostoievski) a bântuit toate coşmarurile reale ale unei populaţii supuse celei mai negre dictaturi? Şi cum a primit ea acest înveliş toxic al istoriei?… Să ne despărţim de trecut râzând! – spune cineva. Undeva.
De aceea, cred că romanul Alinei Pavelescu – altminteri bine scris, cursiv, fluid şi excelent articulat în construcţie – se translatează încet din spaţiul strict literar şi pătrunde în cuibarul de exemplaritate al unui gest cu conotaţii etice. Însuşi motto-ul romanului – un fragment din spovedania lui Stavroghin, din romanul lui Dostoievski, în faţa călugărului schivnic Tihon – ne duce cu gândul la o altă abordare a „sindromului Stavroghin”.
„Mă tem pentru dumneavoastră, spuse Tihon aproape timid.
– Vă temeţi că nu pot să rezist? Că nu voi putea suporta ura lor?
– Nu, nu numai ura lor.
– Dar ce altceva?
– Râsul lor.”
Q.E.D…