1
Filmez cu încetinitorul lumina.
Spaţiul spongios cuprins între coridoarele sale.
Din graţioasa lor unduire,
Alcătuiesc un atlas de idei.
Nevăzut, de pe ringul concentric,
marele înlocuitor de imagini-
Integratorul-
pîndeşte.
El vindecă timpul şi însufleteşte cuvintele.
Mă iradiază cu un aparat de multiplicat tristeţea,
bea frigul care curge din stele şi devine un cantec fulgerator.
Pentru sine rămâne de neînţeles ceea ce nu poate dura la infinit.
2
Doamne, mi-ar trebui
un munte de viată
şi moarte,
o bisericuţă acolo înlauntru luminii,
în care plutind,
doar o clipă
Te-aş cerceta!
3
Doar o fîşie de umbră ce nu poate fi exprimată,
doar tresărirea luminii din moarte- inepuizabilă
ca şi semnul Integratorului de la marginea
celui de al şaptelea cer…
Sunt orb, dar vad absenţa care sporeşte
şi ne precede ca pe un val.
Un murmur creste-
Ce-a fost
Se-ntoarce cuiburi.
Poate un înger departe filmeză tăcerea sărată
cu un arc de luceferi
prin vântul de muselină
care abia mai adie.
4
D e aceea, urc surâzător către El.
Memorez formule şi semne.
Cifra din vârful unghiului-
crucea care destramă frigul
şi întunericul.
Ma loveşte lumina cu ţipatul din îngeri.
De mii de ani străbate cerul
pe care demult l-am visat.
Acum citesc în pîntecul ei,
un drum care nu mai este…
5
Tăcut şi orb şi nenăscut, dintre coperţi de frig,
privesc în sine cum printr-o idee luminos arcuită
pe mare.
cuvântul crapă. Secunda o văd cum se miscă-
Integratorul creste şi umple
văzul si Duhul si chiar
şi Văzduhul.
Tăcerea din El s-a închegat.
Doar miezul ei mai licareste în verbe.
Întind catre El un trup al Meu, nenăscut, leneş.
Integratorul visează absenţa, căci nefiind
totul se cuprinde cu sine…
6
Gardieni cu policandre vin,
Pe câmpul nevăzut al acestui poem care plânge.
Sârma ghimpată a frigului mă arde.
Totul nu este decât o înfăţişare a spaimei.
Malul abia de-l mai zăresc, –
lumina tocmai de acoloîncepe.
Deşi inactiv se raspândeşte printr-o voinţă nesilită.
Dintr-o perseverenţă necunoscută Lui
există pretutindeni.
El este chiar stăpânul ideilor – fără însă a fi primejdios.
Ceva gânditor, aidoma unui cearcăn străluceşte
pe tâmpla de sare, iar eu o contemplu –
Deşi contemplarea vine din sine…
7
El se revară –
abur melodios
dinlăuntru.
Ghiara secundei –
chiar umbra
inimii sale.
Taina abia
tresărind.
Nimicul –
verticala
din verbe.
8
Doar sunete în cer, doar sunete pe pamânt, doar sunet în sunet –
totul vibraţie.
Trupul zace pe o fâşie de frig
Iar umbra lui de mult s-a retras
În piatra unghiulară a nopţii.
Acolo, Integratorul toarce timpul,
Împerechează secundele,
În uriaşa lui pupilă apele cresc şi descresc – dintr-o cauză
necunoscută lui…
9
Pentru Integrator, cel mai simplu este
să privească dinlăuntrul cuvintelor,
cuvintele care abia se nasc din păsari.
Din guşile din care dealuri izvorăsc
şi văi cuibarite-n luceferi,
Iar lumina care le-nconjoară
încă nu s-a închegat.
El este orb ca un atom de frig.
Tacut asemeni unei comete retezate
cu ferăstraie de-ntuneric.
Despre sine nu are nici o viziune –
Doar Marea Claritate îl zăvoreste
într-o altă formă, într-un alt TIMP.
2.
Doar tronuri şi coridoare.
Luceferi croşetaţi
pe valuri de-ntuneric
Şi El, scrijelid cu un astru
Pojghiţa de Timp
NEMIŞCAREA.
Aidoma cu îngerii
Pe arena abstractă a verbului
Pe câmpul poemului
Care se face ŢĂNDĂRI