ROMÂNIA LITERARĂ 18 – 19
Din 26 aprilie 2019. În suplimentul revistei intitulat „După 30 de ani”, Vitalie Ciobanu: La începutul lunii aprilie curent presa internațională publica o știre de senzație: la Londra urma să fie expus, pentru prima dată, faimosul bilețel schițat de Churchill la o întâlnire cu Stalin, la Moscova, în care premierul britanic propusese o împărțire, în procente, a Europei de sud-est, între puterile învingătoare a Germaniei naziste… România, așa cum se știe, era cea mai vitregită dintre popoarele Europei de Sud-Est, rezervându-i-se până la 90 % influență rusească și doar 10 % occidentală. Aceasta din urmă n-a mai însemnat nimic… „Infamul” bilețel al lui Churchill nu făcea decât să consfințească o realitate pe teren, inconturnabilă: către 9 octombrie 1944, data la care avusese loc „agapa geo-politică” sovieto-britanică, Armata Roșie era deja în România… Am avut exact destinul pe care așezarea geografică și condițiile istorice în care am evoluat ni l-au oferit… În același supliment, dialog Cristian Pătrășconiu cu Dragoș Paul Aligică, întrebare: „Să fii plasat în Est, cum e cazul cu România – cât e fatalitate și cum se construiește libertatea?” Răspuns: E multă fatalitate și libertatea se construiește și se menține cu greutate… Cine ne garantează că Germania și Franța, adică Berlinul și Parisul, vor apăra interesele românilor? Ați văzut sondajul recent… Cetățenii francezi și germani NU sunt dispuși să apere România. Punct. Asta azi. Nu ne putem preface că nu vedem sau că nu înțelegem asta. Viitorul e deschis… În sumar (selectiv): Nora Iuga, Marian Drăghici, Mircea Mihăieș, Răzvan Voncu, Irina Petraș, Gabriel Coșoveanu, Ion Pop, Daniel Cristea-Enache, Mircea Anghelescu, Sorin Lavric, Teodor Baconschi, Marius Miheț, Adi Cristi, Gh. Grigurcu, Marina Constantinescu, Angelo Mitchievici, Tudora Șandru Mehedinți, Carol Iancu, Pia Brânzeu, Grete Tartler, Vasile Spiridon, Dana Diaconu. Liviu Bordaș – „Mircea Eliade și India omului alb”.
APOSTROF 4 / 2019
La ancheta revistei intitulată „Marxismul azi?”, Ion Vianu: Despre ce marxism vorbim? Este vorba despre ce era în capul „dascălilor“? – Ştim că Marx spunea că nu este marxist. Dacă este vorba de marea ediţie a operelor lui Marx şi Engels, din care au apărut 65 de volume (fiind proiectate 114) sunt sigur că există (dacă există) foarte puţini oameni calificaţi în a se pronunţa. Dacă este vorba de acele regimuri oribile sovietice şi peri-sovietice în care am trăit, bine că s-au terminat. Dacă ne referim la marxismul intelectualilor, americani şi nu numai, vom aminti distincţia unui autor marxist din anii ’50: există marxişti, marxologi şi marxizanţi. În momentul de faţă există marxişti ultraliberali (în China) şi delicaţi marxizanţi mai peste tot. Marxismul ca regim politic nu s-a terminat, ba este mai actual ca oricând. China este o dictatură comunistă care proclamă sus şi tare că Marx este cel mai mare gânditor al tuturor timpurilor… La aceeași anchetă, Ioan-Aurel Pop își încheie răspunsul cu: Trăim într-o perioadă de tranziţie care nu se mai sfârşeşte şi care conduce, deocamdată, la marasm. Asta nu înseamnă că nu vom putea ieşi din această „criză a conştiinţei mondiale”, ca să parafrazez titlul unei cărţi celebre a lui Paul Hazard, tradusă în româneşte încă din vremea comunismului. Aş vrea să cred că orientarea aceasta spre marxism a unora este doar o iluzie justificabilă a tinereţii, care va trece odată cu vârsta. Cred, dar nu pot să am certitudinea că aşa va fi. În sumar (selectiv): Marta Petreu, Ioana Ieronim, Simona-Grazia Dima, Iulian Boldea, Nicoleta Cliveț, Ștefan Bolea, Mircea Moț, Al. Baumgarten, C. Cubleșan, Dan Gulea. Dosar – D. Țepeneag, „Fragmente de jurnal”. Interviuri cu N. Gheran (II), Marius Tabacu, Radu Țuculescu.
SCRIPTOR 5 – 6 / 2019
Ana Blandiana (interviu luat de Cristina Hermeziu): S-a întâmplat să facă Romulus Rusan infarct şi nu s-a mai întors la scrisul propriu-zis. Am 70 de caiete de jurnale ale sale care nu pot fi publicate acum tale quale, conţin foarte multe nume proprii, jurnalul ar putea fi foarte interesant peste câteva decenii. Din caietele lui scrise de mână sper să pot scoate fragmente de meditaţii. E însă foarte deprimant, pentru că el însuşi este tot timpul deprimat de ceea ce scrie. Concluzia este că e atâta zădărnicie, că ne-am consumat pentru atâtea lucruri pe care nici nu mi le mai amintesc bine şi pentru care atunci am suferit ca nişte câini… Din Cernăuți, Ștefan Hostiuc: Întrucât regulile nescrise ale războiului hibrid nu ţin seama de drepturile omului şi nici de acelea ale minorităţilor, artizanii noilor (geo)politici se prevalează de imaginea internaţională a Ucrainei ca victimă a agresiunii ruseşti, pentru a nu da socoteală nimănui de nimic. Mediul asociativ minoritar, parte controlat, parte înfricoşat, nu are forţa necesară să ţină piept presiunilor de asimilare mascată a comunităţii istorice pe care o reprezintă. În limbajul analiştilor politici, o asemenea comunitate ori e ţintă directă, ori e victimă colaterală. Vizavi de comunitatea românească din Ucraina, scuza colateralităţii nu funcţionează, pentru că şi înainte de conflictul ruso-ucrainean ea a fost ţinta unor politici educaţionale şi lingvistice păguboase. Dacă n-ar fi fost aşa, numărul şcolilor româneşti în regiunea Cernăuţi nu s-ar fi redus, într-un pătrar de secol, cu aproximativ o pătrime, comunitatea românească nu ar fi împărţită etnic şi lingvistic în „români” şi „moldoveni”… În sumar (selectiv): N. Tzone, Leo Butnaru, Ștefan Afloroaei, Doru Scărlătescu, Anastasia Dumitru, Gellu Dorian, Ioan Răducea, Codrin Liviu Cuțitaru, N. Busuioc, Diana Bobică, Lucian-Vasile Szabo, Ioan Holban, Al. Zub, Eugen Uricaru, Pompiliu Crăciunescu. Dialog Grigore Iliesei – Bartolomeu Anania (1991).
OBSERVATOR CULTURAL 968
Din 26 aprilie 2019. Marius Oprea, „Cum şi-au bătut joc securiştii de patrie şi de Generaţia Unirii”: Securitatea a apărut la scurtă vreme după ocuparea Românei de trupele Armatei Roşii, fiind o instituţie nou-creată, după chipul şi asemănarea poliţiei politice sovietice, NKVD – ulterior KGB (şi cu asistenţa directă a consilierilor acesteia) –, care se proclama „tăiş al sabiei în lupta de clasă“, o luptă care se purta, de fapt, împotriva vechii Românii, a elitelor şi a tradiţiilor ei, înlocuite de nomenclatura comunistă, impusă la conducerea ţării de către ocupantul sovietic. „Dictatura proletariatului“, sub pretextul căreia s-a impus un regim de ocupaţie străină de facto în România şi în celelalte state „eliberate“ de Armata Roşie, presupunea reprimarea prin violenţă a „exploatatorilor“, după cum decretase Lenin, „o luptă crîncenă, sîngeroasă şi nesîngeroasă, violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi administrativă, împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii societăţi“. În procesul de sovietizare a României au excelat mijloacele brutale, specifice unui regim de ocupaţie. În impunerea lui, pe lîngă prezenţa Armatei Roşii, rolul principal în ansamblul instituţional nou-creat l-a avut Direcţia Generală a Securităţii Poporului, care a „asigurat“ ocuparea ţării. Aceasta s a produs prin teroare, anulînd drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, trecîndu-se la arestarea tuturor elitelor vechii societăţi şi a opozanţilor politici şi, total în dauna interesului naţional, s-a trecut chiar la sancţionarea afirmării identităţii naţionale, marcă a realităţii militare a ocupaţiei. Astfel, se poate afirma că Securitatea nu a avut nimic „patriotic“ în activitatea şi acţiunile ei, ci dimpotrivă, a acţionat direct ca un instrument al ocupaţiei sovieto-comuniste a ţării. Practic, pînă în amiaza zilei de 22 decembrie 1989 (se pare că şi după aceea), ea a rămas fidelă statutului iniţial, fiind principala instituţie care a apărat regimul comunist (sau regimul de putere postcomunist), şi nu patria. În sumar (selectiv): Bedros Horasangian, Rodica Grigore, Doina Ioanid, Liviu Ornea, Bogdan Ghiu, Ioan Mihai Cochinescu, Michael Finkenthal.
CAIETELE „COLUMNA” 2 / 2019
Număr apărut în luna mai. Revistă trimestrială din Tg. Jiu. Gh. Grigurcu: Vai, vai, traducerile care ți se prind de degete cum o pastă nesuferită, ca și cele uscate, sfărîmicioase, din autorii de seamă. Unul din traducătorii noștri de astăzi, poet și cărturar cunoscut, îl transpune(s.m.) pe un mare poet portughez într-un limbaj desuet, insipid, plin, pesemne din exasperarea scrupulului literal, de nodulozități care te îndepărtează defintiv de gîndul că un poet român modern s-ar mai fi putut exprima astfel. Nu sunt oare cu mult preferabile traducerile așa-zis «libere?» Cele în care ținta principală, coincidentă cu îndreptățitul criteriu calitativ, îl reprezintă succesul textului în care s-a făcut traducerea. În altă pagină, Ion Popescu-Brădiceni: Vladimir Streinu, într-o ediţie a lui George Muntean, realizează o cutezătoare paralelă între Eminescu şi Arghezi. Ar putea fi posibilă şi una, de pildă, azi, între Nichita Stănescu şi Gabriel Chifu ori între Mircea Ivănescu şi Mircea Cărtărescu? De ce nu? Şi de ce da? În sumar (selectiv): Ion Trancău, Vasile Ponea, Ion Hirghiduș, Mircea M. Pop, Petru Ilie Birău, Sorin Lory Buliga. Interviu cu Petre Țuțea (realizat de M.L. Goga în 1991).