Odinioară
O femeie de treizeci de ani (lectură străveche
străbătîndu-ți îndoiala cum vinișoare fierbinți colorate
străbat marmura ploii)
cum tot de treizeci de ani un război
în alt veac în altă bibliotecă un fluture însîngerat
tîlc fluid așezîndu-se pe sînul femeii
fereastra pictează sîrguincios depărtarea toridă
nimic n-ar fi să mai uiți
nici brățara Ei o privire insuportabilă într-un gol metalic
nici tinerețea ta cum o picătură de parfum pe pielea Ei
nici ora stingheră cum un sertar de mobilă veche întredeschis
și glezna Ei turnată-n gleznă cum o vază (Hristoase!)
în cele din urmă călcătura zeiască
pe fărădelegea unei propoziții sfioase.
Indecizie
Puțin curaj și tulburea imagine se limpezește
puțin curaj și viața
va curge în ea însăși
în forma ei de sticlă binecunoscută printr-o pîlnie
puțin curaj și viața se va așeza
precum un lichid etichetat
doar cîteva picături vor cădea pe de lături
cîțiva stropi roșietici
dar nu precum sîngele necruțător
sfîșiind ca o gheară carnea pămîntului
dar nu precum vinul amețitor (o amintire născocită pe loc)
ci ca o apă netrebnică de la curățenie de la spălatul vaselor
vai de apa netrebnică.
Eminesciană
Și dacă pleci de la acest prealiniștit luminiș
ca de la o ipoteză și faci cîțiva pași prin pădure
iluminat de gînduri domoale mai mult decît de-ncîlcitele ramuri
(musculatură a vîntului deșirat)
și te-ntorci la alte gînduri mai vechi
(aproape inexistente miresme lemnoase țepene
controlîndu-se prin indiferența materiei).
Anotimp
O primăvară ca o gîză galbenă închisă într-un borcan
ca un pîrîu cu apă scăzută în care-ți bălăcești picioarele
ca o stradă cu un zid vechi pe care e pictată o altă stradă
cu un zid vechi.
Consilii
Nu te grăbi să folosești metafora rară
tenebroasă ca o femeie-n ciuda pielii sale albe
nu te grăbi în paharul cu ceai să dizolvi
nici o-ntrebare cum zahărul
nu te grăbi să te trezești cu aparatul de radio
(acest cocoș modern) nu te grăbi să adormi
căci visele decisive te-așteaptă-n afara somnului
nu te grăbi să vorbești nu te grăbi să taci
căci poezia nu e nici limbaj nici tăcere.
Peisaj
Lebăda albă adînc murmurătoare cum apa lacului
cum un rîs înghețat în terfeloagele imaginilor
cu care ne-nfruntă valul scund ori cum o umbrelă
pe care Soarele însuși o deschide
cu arătătoru-i bonom
ori pur și simplu ca un motor încă de la Facerea Lumii
silențios economic care taie
frunza la cîini.
Poetului
Să iei ceva de undeva să pui
un lucru pe-altul cum o lipitoare
pînă cînd lucrurile se vindecă
ori plesnesc de preamultul lichid
al identității stricate
s-asmuți lucrurile unul împotriva altuia cu blîndețe
cu paciență cu tandrețe
ca și cum le-ai învăța Viața
să lași lucrurile să se lovească
să crape să se știrbească
să se fărîmițeze puțin cîte puțin
ca și cum le-ai insufla Eternitatea.