Hamboc, pădurea
dealuri,
dealuri croite de iepuri uriaşi
ieri aveam o limbă uscată de vânt
azi batem cuiele de fier în dricul căruţei,
spălăm curtea şi strângem căruţele roată,
roată lângă roată,
spate în spate cu pomul ales ca o rugăciune în doi
inima căruţei, precum catargul apelor,
este lemn din pădurea bunicului Gavril
el spune:
roata destinului se face din lemn de frasin
mâine vom privi cerul limpede de ploaie,
apa ca o întindere, pământul ca o brazdă
în pădurea aceea, (în secret)
în spatele meu creşte un pom negru de spaimă
Vântul ca mintea
alerg cu vântul acesta,
la prânz pun cana pe masă, paharele
şi vinul care curge subţire
vântul, vântul fuge turbat, cineva cântă
primul îşi întoarce privirea speriat
la gândul că mai apare unul de după tufiş
în braţele sale se află un buchet uriaş
care mai târziu va naşte florile, câinii şi femeile
se odihneşte,
vântul – iluzie între două puncte statice
învăţarea este o chestiune de altruism
şi se duce ca vântul strunit de călăreţi invizibili
Peretele alb
spune fără să te oblige – pleacă,
călare pleacă pe roibul albastru, vine furtuna
citeşte semnele pe unde treci –
cu ochii-n patru şi cu puşca la picior
asta-i o tablă neagră, neagră ca noaptea
picătură de ploaie arsă de soare, negru perfect
sfoară –
la cap clopoţel; viaţa-i rotundă,
geme, ascunsă în mijlocul ghemului
petec pe ecranul minţii
pomul tău desfrunzit, umilinţă plenară
există ceva care-mi scapă, de ducere, de departe
sunt discret ca o pupăză, discret ca o ţarcă
interdicţia –
ligheanul cu semne – sufletul meu, cine mai ştie…
Pomul
căutam locul de tabără,
bătrânul ştia să citească semnele
de pe stâncă alunecau căprioare
ca nişte frisoane de spaimă
pădurile arse aveau miros de catran
se auzeau ţipete de păsări negre, rotunde
ecouri sumbre din guri aburinde,
lilieci eliberaţi din peştera nopţii,
clipocit de ape, broaşte,
şi licăriri de tunete îndepărtate
cel din prima linie cânta despre deşertul albastru
şi despre capătul drumului
vorbeam despre patrie, despre locuri de casă,
grădini cu fântână şi despre pomul ales
Alunecare
în satul acela toţi aveam colţi de câine
şi rânjeam unii la alţii
legenda locului spunea despre câinele
care s-a ridicat în două picioare şi aşa a rămas –
(ce mai viaţă de câine),
că dacă vezi câinele albastru
adu-l în curtea ta sau lasă-l liber pe câmp
că toamna vine cu
ploi din neant, picăturile sunt boabe de strugure
în absurd –
atunci când punctul de trecere se afla în întuneric
se spunea că-i limpede în adâncul oceanului
la margine de sat,
alunecare la marginea mărginirii
Înjumătăţire
pământul, materialul cărămizilor
(şi ce palate se mai văd)
eu, o particulă tocită de vânt
de fapt, o parte sunt vântul, o parte nisipul
sunt iarba care cântă cu mine,
de dincolo de pământ, unde cântă şi gropile goale
corabia mea este jumătate apă, jumătate vânt
cerbul din inima mea stă călare pe vânt,
eu, acerbul, mai caut o pală de vânt
c-aşa-i vântul meu, nu duce, nu aduce – stă şi-njură
se ştie…
nefericitul de mine are o locuinţă la capătul pământului
Poc!
magicianul scoate din joben iepuraşul prins de urechi
alb-negru, întotdeauna alb-negru
de-acolo mă aleg cu dureri cumplite de ochi,
de zbatere, de cutremur şi revoltă
într-o şedinţă publică
voi scoate din sufletul meu microbul cel mare
rădaşca albastră care bate din coarne
şi aleargă în aer de rupe pământul
apoi miriapodul încălţat cu papuci de aur
şi glas de cristal îngheţat
apoteotic –
mai scot din inima mea, la un semn-candelabru
petarda mascată în râmă de nămol clocotit
atenţie! sfârâie scurt…
pe fugă, acum pe fugă, vă rog! Poc!
Necunoscutul
îmi duc nisipul în spate,
ca o albină polenul, demult
averea mea este timpul,
acela în care duc sacii cu grâu încovoiat
albina pricepe timpul
şi-l foloseşte ca material de lucru lunar
constat că timpul îmi aparţine,
că este numai al meu şi nu-l pot dărui
dintr-o dată îmi iese asul
şi pun bazele ştiinţei despre cel care nu se cunoaşte