singurătate
sporește-mi singurătatea
înger ascuns
în mărul putred
întunecă-mă
sorbindu-mi toată seva plăcerii
să par
ecoul lemnului din cruce
izbit de ceasul-rozariu
fructe amar-crepusculare
cerșesc în amurgul-sirenă
strigătul cald al frunzelor stinse
pribeag mă trezesc
în interiorul cuvântului
zeului de hârtie
și visul nu îmi este vis de data aceasta
e doar un tremurat al crengilor
în memoria vântului slobod
un colț din galeria mirajului
se surpă
altă iluzie a toamnei
se desface
într-o liturghie a morții
umbră de toamnă
din roua-neînțeleasă
răsare umbra
mult mai grea decât orice visare a beznei
e-n obiceiul nostru
să curățăm în fiecare toamnă
nostalgiile îngrămădite
în sufletul de colb
respir un aer trădător
ce se curbează
ca un șarpe
printre cicatricile luminii
lăsând acel ieri
desculț
în adâncul regret al evadării
umbra ta se apleacă
singurătatea se întinde
acoperind pașii
iar mai departe nu mai poți separa
memoria de frunzele bolnave
poem de toamnă
ca o fereastră în soare
nostalgia veștejește frunzele
înotând pe caldarâmul luminii
veșnicia
închipuită în mine
e doar o clipă desculță
absorbită
de sâmburii morți ai memoriei
simt seceta
cum îmbătrânește în firul răzvrătit de iarbă
meditând lumea
cum se închide
în sfidătoare culori
pribegi
într-o lacrimă smulsă
doar toamna
ne mai strânge la pieptul ei
povara umbrelor plânse
umbră
acolo
unde umbra se desenează singură
fără existența ta
gura rumegă etern
doar regrete
un vis se dăruiește
fiecăruia
pe ascuns
ca o atingere
ce sfidează
cuvântul nerostit
nimeni nu cunoaște
la ce e folositoare întâmplarea
că existăm
hai să trecem haotic
dintr-un punct în altul
până ne plictisim
de jocul acesta cu vieți desculțe
limbile de venin se extind
pașii se încumetă să treacă
peste cicatricile unui ochi
ce te absoarbe
frunză cu frunză
șoaptele neîmblânzite
seamănă cu tine
mereu aceeași toamnă eternă
cu păsări bolnave
stinse în zare
poem de toamnă
spune-mi
că de mâine voi fi doar o frunză
scârțâind
în lunga neînțelegere
un gram de pustiu
ce-apasă umărul lui Sisif
același spectacol nelumesc
proiectat într-un ochi de lemn
cu rădăcina
în inima ierbii
țipătul literelor împrăștiate
sculptează
în mine
poduri de frunze
între veșnicele toamne
zbor
zborul meu
are forma unei frunze flămânde
un idol galben-amar
ce amenință
golul din vis
dacă mi-ar fi mirarea
un mugur cu vârful în zenit
ce sevă dulce
mi-ar trece prin cuvânt
toamna aceasta
preobrajenie
îmbracă-mi duhul
în scoarță de copac
să cred că orice îmbrățișare
a vântului
e un vis încolăcit
în inima pietrei
ce se pune
la zămislirea oricărei ființe
cuvintele dezlegate de sens
se uscau ritmic
în aripa îngerului
nefiresc de stinsă
verde-văzduh-amar
îmi sprijin în tine
strigătul-matrice
drept mărturie
a întâmplării
că începe să fie
mai toamnă în mine
moment
cu acest ochi galben perfid
pot strivi furnicile
rotindu-se în somn
coboară din anotimpuri
lumile nezidite
prin foșnete întârziate
de frunze sterpe
amintirile se revoltă
și negăsindu-și locul în punctul
acestei dezamăgiri
stau pe orice pleoapă
gata să spintece o lacrimă
încerc să meșteresc
un moment tapat cu fericire de suprafață
dar hai
să ne vedem
fiecare de nimicul nostru
în care ne zvârcolim
sunt ultimul
supraviețuitor sănătos
al ignoranței
sete
sunt insolubil în lacrimă
rămân același călcâi perpetuu
ce se bâlbâie pe nisip căutând scoici
cu perle pierdute
mă sprijin doar în hohotul genunchiului-corabie
de unde pornește
toată candoarea dansului liber
în oglindă
în întuneric pare-mi-se
că ochiul mi se zbate
fluturând monoton
adânca privire
a imensității
în jurul meu plugurile cerului
arau norii-sfincși
ah, câte sunete fertile
s-au scurs de-atunci
prin mandibula închipuirii
stau închis într-o liniște vagă
etern așteptând
să încolțească secunda desprinsă de timp
din oasele zdrobite
poem
se frânge lumina în păcatul zilei
când ostenita vreme
devine amurg
prea multe temeri îmbrățișează
leziunile mișcătoare
ale acestui drum prin lume
când pășesc
pe pietrele mototolite în singurătate
aud și prin tălpi surde de sânge
vârsta cum se lărgește
întru moarte
______________________________
Hotca Marian s-a născut la 14 august 1993, în Baia Mare, județul Maramureș. Actualmente este masterand la specializarea Literatura română și modernismul european și student la Pedagogia învățământului primar și preșcolar la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord din Baia Mare. Este profesor de limba și literatura română la Școala Gimnazială „Nichita Stănescu” și la Liceul Tehnic „Aurel Vlaicu” din Baia Mare. A colaborat la mai multe reviste literare din țară și străinătate. A publicat două volume de poezie, Rătăcind cu Euterpe prin lumina lui Gutenberg, Risoprint, Cluj-Napoca, 2014, și Poemele copilăriei, Baia Mare, 2017. De asemenea, este prezent în antologii de poezie. A obținut diverse premii literare, cel mai recent fiind premiul „Tânărul scriitor băimărean” (2018).