Lumea literară – ca orice aşezare (era să zic rezervaţie!) cu oameni unul şi unul, dar diferiţi – are multe obiceiuri şi tradiţii. O parte bune, altele mai puţin bune, iar restul păguboase de-a dreptul. Însă nu e momentul, cum nu e nici locul (deci, adio unitatea de timp şi de loc!) să facem studii sociologice sau de antropologie culturală cu aplicare strict la breasla scriitorilor (vedeţi ce frumos sună, „breasla scriitorilor”, simţiţi, cred, acel palpit emfatic, precum la „breasla dascălilor”, „breasla notarilor” sau la „breasla judecătorilor”!).
Lăsând teoria la o parte, să ne întoarcem la obiceiuri, ca să nu le zic năravuri sau rânduieli la scriitori. Deci, una dintre cele mai elegante tradiţii constă în situaţia în care doi scriitori mai în vârstă, mai copţi, ca să zic aşa, se întâlnesc şi – fie parcurgând un captatio benevolentiae argumentativ (sau, cum ar veni, din vorbă-n vorbă, până la exprimarea precisă a solicitării!), fie punându-se direct pe masă rugămintea rece, goală şi seacă – trec la un uşor şi nevinovat trafic de influenţă. În sensul că, urmare a influenţei pe care o are, unul dintre ei îl roagă pe celălalt să primească o carte (care, de cele mai multe ori, e o broşurică!). Şi care, aici intervine nota bene, nu este a lui. Nu el e autorul. E a unui protejat. Apoi, extrage ultimul argument din caseta cu bijuterii de valoare: „Ştii… e tânără şi are şi ea nevoie de un zvâc, de un sprijin!”. „Şi vezi, poate scrii două rânduri despre ea! – după care, face un semn fluturat cu mâna. Mă grăbesc, trebuie să fiu la minister la ora 14.00!”.
Cartea despre care vom scrie rândurile de mai jos nu intră în nicio tradiţie. Am primit-o prin poştă. Iar autoarea ei este ploieşteancă, după câte înţeleg din prefaţă. În general, cărţile de poeme nu au prefaţă, vine autorul, bate la uşa editurii cu un snop de foi şi zice: „Sunt poet. Scriu poezii. N-aţi vrea să le publicaţi?”…şi cu asta, basta! Iese sau nu iese. La noroc.
Dar acest volum de poezie beneficiază de o prefaţă generoasă, semnată de unul dintre cele mai respectate spirite poeticeşti, l-am numit pe Şerban Foarţă.
Tânăra (cred, nu ştiu!) se numeşte Blanca Trandafir, iar titlul cărţii ei (apărute la Editura BRUMAR, o notă în plus pentru recunoscuta eleganţă a apariţiilor editoriale cu această siglă), Drumul cuielor, se acoperă în două situaţii. Prima: dacă începi lectura cu ultimul poem (Credeam / că te uitasem / în casa bunicilor, / trist pironit / într-un cui // Nu vedeam că de-acum / drumul ce-l luai era unul / şi numai unul: / al cuielor! // Al lor Ţi-era drumul… / Amin!). Şi a doua, la o explorare semantică mai de adâncime, dacă experimentezi „jocul” cu o metaforă derivată din „Drumul Crucii”, în sensul că în urma lui Iisus se înşiră cuiele ce cad din Crucea pătimirii sale. (NOTĂ: De drumul cuişoarelor nu vorbim, fiindcă de el s-au ocupat, cândva, călătorii spre Orientul îndepărtat, în căutare şi de alte mirodenii!).
Altminteri, câteva observaţii par importante pentru noi, celelalte posibile intrând în raniţa de cercetaş a neobosiţilor critici literari.
Mai întâi, am remarca aburul de erotism ce hălăduieşte prin subteranele poeziei (un erotism de cele mai multe ori rece, lucid, dar şi cu, uneori, tresăriri de mică luxurie de alcov: (…) Ieri / mi-ai adus pisicul / cu limbă mică, roz, / dar foarte aspră, / care, când mă sărutai, / mă urzica , / precum atunci când, / cântând Bach, / Preludiu-n do major, / pisicul prea-virtuoz / lingea / cu limba-i aspră / clapa do…!).
E o poezie însă de dragoste ce se scaldă deliberat în ambiguitate, fiindcă, întâlnim, pe de o parte, declaraţii înfocate de iubire, cu imagini interesante, unele aproape concupiscente, iar, pe de altă parte, poeme ce ne trimit spre adoraţia christică (numai dacă nu cumva eroul adorat este Bărbatul tutelar, ale cărui determinări pronominale – Tău, Tu, Ţie – sunt scrise cu majusculă, ca într-un soi de poezie cavalerească pe invers!). O poezie cu implorări, litanii, constatări şi reproşuri (ca-n orice poveste de dragoste!), împrăştiind fluide eterice, neaşteptate, unele cu detectări ale unor rafinate calinerii, altele însă cu imagini de-a dreptul brutale (…mă înspăimânt / şi-mi înfig / bisturiul / în uteru-n care / mi-e frig.// Aş vrea să te scot / Însă nu / mai ştiu cum, / nu mai pot // Adânc mi-e pustiul, / copil nenăscut / ce-mi eşti tu, / şi mormânt). O poezie care, cu tot aspectul ei criptic, rezistă prin originalitate şi prin evitarea cu viclenie a tuturor locurilor comune şi poncifelor unor astfel de întreprinderi literare câteodată riscante.
Apoi, aş îndrăzni să dau curs unei ipoteze care mă seduce. Cum că aici ne aflăm în faţa unei iubiri dramatice, printr-un imposibil nedeterminat. E o iubire cu neputinţă de actualizat, dar nu din pricină de Capulet&Montague, cum era la copilaşii ăia ai Marelui Will. Incompatibilul survine din altă parte, poate chiar din imposibila comuniune, deşi femeia visează la o simbioză aproape fizică (În afara ta / nu pot trăi: / Mi-eşti coajă / şi miez.// Încă nu mi-ai dat / naştere, încă / mă mai cloceşti…// Te simt dinăuntru: mă dori / când te doare, mă ghiftui / cu otravă şi dor, / cu miez de pâine albă şi coji / de la masa milogilor…// N-am cum să mor / fără tine). Este un imposibil inavuabil, chiar dacă poemul, la final, cade în nas, ca bobocii, riscând să pice în romanţă ieftină: N-am cum să mor / fără tine.
Sigur, mai pot fi evidenţiate şi alte aspecte interesante, cum ar fi dedicaţia cărţii, care, ea însăşi e aproape un poem. Ori specia haiku-ului, pe care poeta o experimentează nu fără succes (zbor în spirală, / fără să văd pereţii / cochiliilor! Sau: înfăşurată-n / cearşaf, fumez şi beau o / lumină acră.) Ori sonorităţile argheziene (remarcate şi de prefaţator!), pe care însă, mai târziu, poeta le întoarce către sine, subordonându-le propriei voci. Ori nota personală a autoarei, din finalul cărţii, în care, interesantă, chiar dacă exprimată într-un stil alambicat, încearcă, totuşi, să-şi rezume starea. Gest însă redundant, căci aceasta fusese enunţată în cele 51 de poeme conţinute de carte.
Dincolo de observaţiile noastre, descoperim în Blanca Trandafir (cel puţin în cartea aceasta) un poet matur, cu mână sigură, glas original şi visare, ca să zicem aşa, regulamentară. Dar o bucurie şi mai mare este că părerile noastre au coincis cu cele ale prefaţatorului.