Unele manuale, aud, înlocuiesc ideea de literatură cu aceea de comunicare. E o greșală numai pe jumătate, pentru că, într-adevăr, literatura comunică ceva. Comunică o emoție, chiar un adevăr, dar într-un cod care nu e deloc specific comunicării așa cum este aceasta înțeleasă de obicei.
Comunicarea e, mai degrabă, apanajul presei și al politicienilor, acolo unde presa și politicienii nu sunt de tot corupți încă și transformați în manipulatori. Adică unde? Întrebarea vine după ce am aflat că nici la ei nu e mult mai bine din punctul acesta de vedere decât la noi. Inutil să vă spun cine sunt ei și cine suntem noi.
Codul estetic, pe care nu-l vom putea defini cu exactitatea cu care spunem cât fac doi ori doi niciodată, este cel care funcționează în cadrul literaturii, al beletristicii, însă azi, când cuvântul filozofie este lipit de tot felul de activități, precum comerțul, economia, finanțele, nu e de mirare că se face tabula rasa și de cod și de tot și se confundă, voit, beletristica și comunicarea. Adevărul că, într-o lume a democrației fără limite intelectuale sau de alt fel, comunicarea începe chiar să țină locul literaturii, cea care altădată se îndeletnicea cu frumosul. Dar cum să mai păstrezi acest cuvânt care discriminează: adică frumos e numai asta, nu și astălaltă? Marș la Oficul pentru discriminare, mă rog, la Oficiul contra ei.
Și-apoi, dacă mai avem pretenția unui cod estetic, atunci toate sutele, poate miile de cărțulii care se cred poezii, mai ales poezii, că e mai simplu să înșiri cuvinte care nu mai sună nici măcar din coadă, sunt egale cu cele câteva zeci de poeme publicate de Eminescu în timpul vieții, ca să nu dau vreun nume mai apropiat nouă, care s-ar putea să mai zgârie mintea cuiva.
Deschid aproape zilnic câte un asemenea produs, în care sunt, într-adevăr, comunicări de tipul: cad frunzele, ovale, rotunde, în colțuri, căci a venit toamna… și așa mai departe, căci închid la loc opul și renunț, deoarece știam că frunzele cad, sau, mai în spiritul acelor texte, că cad frunzele. Suspendarea codului estetic deschide calea democratică a egalității fără frontiere,
facebook-ul e plin de poeți și poete, autointitulați/intitulate, care strâng lăudători dedesubt, căci, cum spunea cronicarul, „calul râios găsește copaciul scorțos” (citat, poate, inexact, dar cam asta e ideea).
Într-adevăr, se fac eforturi în toate direcțiile, unele vizibile, altele invizibile pentru moment și care vor ieși la lumină peste ani, ca să nu se mai separe nimeni de nimeni prin vreo calitate, nici poeții prin posesia sau neposesia codului estetic, nici alți artiști prin știința codurilor artelor lor și toți amatorii să treacă drept artiști, într-o nouă, frățească – pardon – „Cântare a României”. Corectitudinea politică, cea în numele căreia, chiar dacă nu explicit, ci implicit, se fac toate astea, nu e decât un omagiu adus de democrația victoroasă socialismului totalitar, înfrânt, chipurile. Cum nu li se vor mai da note copiilor la școală, ca să nu fie discriminați (sic) cei care învață și înțeleg ce învață de cei care nici nu învață și nici nu ar înțelege dacă ar face-o, așa și cu poeții de strânsură, cei care adună volum după volum, comunicând chestii precum aceea de mai sus și altele de aceeași adâncime poetică.
Mă întreb – și nu o fac prima dată – ce se va întâmpla cu societatea omenească, atunci când egalitatea va fi deplină, cine îi va mai spune încotro să se îndrepte și cine o va mai ajuta să se țină pe picioare, bătută de vânturile comunicatorilor fără minte?
Cândva, trebuind să scriu nu știu ce lucrare, am propus titlul „Literatura ca pușcă”, dar nu mi-a fost acceptat, cred că mi l-au corectat cu „Literatura ca armă”. Era o vreme a luptei pentru una, pentru alta. În fond, era vremea din care se trage, deși nu de tot, violența de azi și de ieri și de mâine, dar asta e o altă discuție.
Ceea ce se petrece nu e decât un fel de bras-de-fer între literatură și comunicare, la care asistăm, o încercare de a netezi toate pliurile esteticului, pentru a-l face simplu enunț stupid, menit să decivilizeze individul, să-i taie orice elan, cât de slab, către altceva decât pragmatica zilei. Dacă literatura nu era o armă – nu voiam decât să-i scandalizez pe cei care-mi ceruseră lucrarea aia cu acel titlu – în schimb comunicarea este una. Și încă una foarte periculoasă. Folositoare din punctul de vedere al unora de azi și mai ales al unora de mâine.