Poet reprezentativ al generaţiei sale, afirmată în literatura română în anii ’70 (debutând în 1975 cu Ochiul al treilea), Nicolae Dabija tinde în anii din urmă către polivalenţa creatoare, cultivând la acelaşi nivel valoric eseul, istoria literară şi publicistica. Profilul de scriitor multivalent este consolidat printr-un roman de excepţie publicat în 2009 la Editura Princeps Edit din Iaşi, Tema pentru acasă, cu dedicaţia expresă a autorului: „Se dedică intelectualităţii basarabene din toate timpurile”. Până la această versiune în limba italiană, Compito per domani (traducere de Olga Irimciuc, Graphe. it Edizioni, Perugia, 2018) au mai apărut numeroase ediţii româneşti, tipărite în mii de exemplare. Aceasta la care mă refer, ediţia a noua, a apărut la Chişinău, în 2018, la Editura pentru Literatură şi Artă, condusă de poetul-prozator.
Cum mărturiseşte autorul prezumtiv într-un Cuvânt cu rol de prefaţă, geneza romanului este determinată de un tragic accident existenţial: „Căzusem de pe o stâncă din preajma mănăstirii Ţipova de lângă râul Nistru. Şi atunci, în acele clipe dintre viaţă şi moarte, iar mai exact, dintre moarte şi viaţă, mi s-a arătat această carte: mai întâi am văzut-o − toată! – în câteva fracţiuni de secundă, apoi, pe măsură ce trecea timp, aceasta mi se dezvăluia filă cu filă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, în toată dimensiunea ei”. Uzând de un ingenios procedeu narativ, Nicolae Dabija atribuie aici creaţia romanescă unui intermediar care preia funcţia auctorială, prezentând faptele „ca o amintire din viaţa altcuiva, ca o developare a unor evenimente ce au avut loc cu mult înainte de naşterea mea, ca o răzbunare, ca o îndeplinire a unor obligaţii.” Din capitolul introductiv (Orfelinatul), despre „copiii lui Stalin” din orfelinatul-închisoare Nadrecinoe, care prefigurează tragismul întregii naraţiuni, aflăm că autorul cărţii despre tragedia românilor din Basarabia este Mircea, fiul protagonistului Mihai Ulmu, care îşi rememorează existenţa după eliberarea din lagărul de exterminare: „Cele pe care le-am aşternut pe aceste file le-am aflat de la el. Am ţinut să le cunoască şi alţii, dat fiind faptul – iar acestea sunt cuvintele lui – că este de datoria unui om care a coborât în infern şi a ieşit viu de acolo să povestească: de cum începe să vorbească, el vorbeşte şi cu gura celora care nu mai pot să vorbească, şi vede lumea şi cu ochii celora care nu mai pot să o vadă; nimic din ce-a văzut el nu poate fi ascuns, nimic din ce-a sperat dânsul nu poate să nu se împlinească. Chiar şi cu o întârziere de o mie de ani.” Naratorul care intermediază cu luciditate rememorarea intervine rareori în/cu inserţiuni de genul: „Aceea fusese noaptea nunţii părinţilor mei” sau „Acea femeie se numea Maria Răzeşu şi a fost mama mea”. Se creionează în acest capitol-nucleu o copilărie basarabeană oarecum răsturnată faţă de copilăria narată de Paul Goma în romanul Din calidor.
După acest episod, ulterior în logica naraţiunii, acţiunea propriu-zisă a romanului debutează cu descrierea peisajului rural din Poiana basarabeană, într-o zi paşnică de seceriş, în timpul căreia îşi fac apariţia ameninţător tancurile sovietice („cosaşii descoperă că sunt ţevile unor tancuri, care înaintează greoi prin lan, uruind ameninţător şi pătulind cu şenilele lor spicele coapte”). În mod semnificativ, în finalul secvenţei de pace relativă este inserată o dată simbolică pentru destinul Basarabiei: „Era dimineaţa zilei de 28 iunie anul 1940.” Este ziua istorică în care Uniunea Sovietică a dat ultimatum României pentru cedarea Basarabiei româneşti în 48 de ore. Iar în capitolele următoare, Lecţia de literatură şi Profesorul Mihai Ulmu, se relatează evenimentul care marchează destinul tragic al personajelor centrale, profesorul de literatură, care le preda elevilor săi în ultimul an de liceu numai opera eminesciană, şi viitoarea absolventă a Liceului din Poiana, Maria Răzeşu. Pentru că unul dintre elevii săi, probabil, a pus la loc, peste noapte, pe peretele clasei portretul lui Eminescu, înlocuit brutal de ofiţerul sovietic cu al lui Stalin, Mihai Ulmu, care îşi asumă fapta, este arestat ca „duşman al poporului”. Nu înainte de a propune liceenilor tema pentru acasă: „A fi om în viaţă este o artă sau un destin?!” În viziunea romancierului, imaginea lui Eminescu devine simbol al originii şi demnităţii naţionale. Şi corespondenţa simbolică se răsfrânge asupra protagonistului acţiunii care împrumută trăsăturile personajelor romantice şi damnate din proza eminesciană; cum transpare şi din portretizarea iniţială: „Ulmu era un tânăr de douăzeci şi cinci de ani, de o statură zveltă şi elegantă, cu un chip palid, încadrat de nişte plete negre ce i se revărsau bogat pe umeri, luminat de doi ochi căprui, pe care oboseala lecturii îi făcea parcă mai adânci şi a căror tristeţe contrasta cu zâmbetul ironic abia schiţat în colţul buzelor, zâmbet care-l însoţea pretutindeni…”
După o judecată sumară şi necruţătoare, profesorul de literatură română este condamnat la 25 de ani de închisoare şi va fi deportat la Kolâma, în sălbăticia Siberiei. Călătoreşte câteva săptămâni în condiţii inumane, care anunţă calvarul detenţiei, într-un tren suprapopulat. Mărfarul pentru vite cu peste 50 de vagoane este o adevărată închisoare pe roţi: „Pe câţiva zeci de metri pătraţi stăteau înghesuiţi unul în celălalt câteva sute de bărbaţi. Şi dacă în prima noapte, şocaţi încă de cele prin care trecuseră, fiecare se străduia să fie tolerant cu vecinul său de suferinţă, în zilele următoare aproape fiecine dădea glas supărării, dar nu faţă de cei care-i urcară în acest „tren al disperării”, ci faţă de cel de alături: că-l calcă pe bătătură, că-l împinge, că se holbează, că doarme răsturnat peste dânsul, că pute de la el, că-l sâcâie. Era aproape imposibil să te mişti, de parcă oamenii fuseseră cimentaţi între ei. Dacă te lăsai învins, răpus de oboseală, riscai să te prăbuşeşti pe pardoseala de fier sau peste vecin. Şi doar în măsura în care la gări erau scoşi cei morţi, li se părea că locul devenea un pic mai larg şi parcă respirau ceva mai în voie. La deschiderea vagoanelor, în câte-o haltă părăsită la vreme de noapte, supravegheată de soldaţi înarmaţi, erau culeşi decedaţii, cei mai mulţi asfixiaţi, şi aruncaţi de-a dreptul în câmp, fără să mai fie îngropaţi în pământ.”
Ajunşi în lagărul morţii de la Zarianka, deţinuţii politici, repartizaţi în celule supraaglomerate împreună cu infractorii de drept comun (cu rol represiv), sunt avertizaţi de comandantul stalinist al închisorii, colonelul Kudreavţev, asupra vieţii de coşmar care urmează („- Vă atenţionez: aici nu este sanatoriu, ci lagăr de concentrare. Cei care speră, obosiţi după lupta dusă contra poporului, că se vor recrea la Zarianka se înşală.”), fiind supuşi unui program strict de reeducare prin muncă şi existenţă vegetativă. Iar numele lor este înlocuit cu un număr de înregistrare. Aşa cum apare în descrierea naratorului: „Zarianka e un loc pierdut în taiga, uitat de Dumnezeu. E, de fapt, un orăşel de închisori, în afara cărora locuiesc personalul şi administraţia. Ziua în lagăr începe cu loviturile unei bare metalice într-o toacă adusă de la o mănăstire cu tot cu călugări, pentru a-i trezi pe deţinuţi când mijesc zorii. Primul lucru pe care-l învăţă aici Mihai Ulmu a fost să stea la rând. După toaleta de dimineaţă cu şiruri interminabile, cozile se mută la cantină. Gamela i se umple cu o poşircă de care ţi se face greață, dar tocmai ea e cea mai de preţ, pentru că îl ţine pe osândit în viaţă. În «Zarianka – 1» îşi ispăşesc «crimele» politice peste o mie de bărbaţi, de diverse vârste, naţionalităţi, religii şi rase.” Motto-ul capitolului Prima zi de lagăr ales de romancier din Divina Comedie a lui Dante Alighieri („Voi care intraţi aici lăsaţi orice speranţă afară”/ „Lasciate ogni speranza vuoi che-ntrate”) sugerează existenţa infernală la care sunt sortiţi. Mihai Ulmu începe să înveţe treptat lecţiile de viaţă carcerală adaptându-se ca un robot la truda de Sisif, încolonându-se printre „muribunzi” pentru a căra zilnic pietre imense cu roaba, percepută ca „emblemă a Gulagului.” Dar gândul evadării nu-l părăseşte şi în momentul aniversării zilei de naştere primeşte un bilet misterios unde i se indică modalitatea de evadare din temniţa supravegheată cu străşnicie de paznici înarmaţi şi câini fioroşi.
Dovedind abilităţi de constructor al romanului complex despre viaţă şi moarte, Nicolae Dabija combină organic în secvenţele următoare tema condiţiei tragice a intelectualului basarabean cu tema iubirii pure, ca predestinare, care învinge orice obstacole. Îndrăgostită cu patimă nestăvilită de fostul ei profesor („Era bolnavă de Mihai Ulmu”), Maria Răzeşu porneşte pe urmele lui în Siberia (asemenea eroinei dostoievskiene din alt context, Sonia însoţindu-l pe Raskolnikov, din Crimă şi pedeapsă), sub pretextul convenţional al înapoierii volumului de poezii eminesciene împrumutat la ultima lecţie. Drumul istovitor spre Zarianka o maturizează aievea pe „Maria cea mică”, încât ajunge să proiecteze amănunţit planul evadării omului iubit din umbră. Sacrificiul ei este pus în relief de convingerea animalică a torţionarilor, afirmată de şefa închisorii pentru femei: „În clipa în care l-am desfiinţat pe Dumnezeu, noi am desfiinţat şi dragostea, această prejudecată burgheză.”
Copleşit spontan de sentimentul iubirii – nemărturisită până atunci şi imposibilă -, Mihai Ulmu recunoaşte în copila din amintire cu înfăţişare angelică fiinţa predestinată („Femeia pe care o căutase atât, dar care îl găsise ea. O recunoscuse”). Recunoaşte, în fond, modelul din visele sale cu suport livresc, trăind intens revelaţia iubirii absolute: „O vedea pentru prima oară. Dar era Ea… Ea, femeia pe care o visase mereu, pe care o aşteptase şi o căutase în fiecare clipă a vieţii lui. Semăna leit cu fata din gândurile sale, din reveriile sale, din cărţile sale. E imposibil să o mai fi întâlnit, să o mai fi văzut şi să n-o fi recunoscut, îşi zicea. I-ar fi recunoscut numaidecât zâmbetul ei luminos, pletele negre ca noaptea, care-i flutură încontinuu chiar şi atunci când nu bate vântul, i-ar fi remarcat ochii cereşti, vocea ei catifelată, mersul ei uşor, mai degrabă de dans, aerul calm şi senin, care-o deosebesc de toate femeile lumii.” În cele şapte zile trăite în libertate, până sunt prinşi cu ajutorul câinilor-lupi, îndrăgostiţii se căsătoresc ritualic în mijlocul naturii (Nuntă în taiga), regeneraţi prin puterea dragostei: „Sunt tineri şi îndrăgostiţi, şi, ca lumea să fie împlinită, nu au nevoie să fie decât ei doi. Sunt rezistenţi pentru că sunt împreună, sunt puternici pentru că se iubesc, sunt fericiţi pentru că s-au regăsit. Se strâng în braţe şi-şi spun cuvinte, frânturi de vers, noime fără sens, ignorând lumea cealaltă din afara şoaptelor lor. Se ţin de mână, ca şi cum s-ar teme să nu se piardă unul de celălalt.” Descrierea naturii înconjurătoare, impregnată de lirism, subliniază convergenţa simbolică dintre peisajul interior şi priveliştea exterioară: „E o pădure sălbatică, lăsată să crească în voia ei de la facerea lumii, rărită pe alocuri doar de incendiile provocate de fulgere, cu desişuri în care, de cum intri, se face întuneric; cedri cu foioase uscate, din alţi ani, păstrându-şi-le lângă cele verzi, brazi sonori care cresc pe înălţimi cu rădăcinile înfipte în cer, văi pline cu ienupăr ca nişte saltele verzi – taigaua este în întregime a lor.”
Afirmând că Zarianka este „URSS în miniatură”, prozatorul lărgeşte sfera semnificaţiilor şi prezintă în culori vii lumea închisorii din Siberia, unde subzistă o mie de deţinuţi provenind din diferite naţiuni (129 naţionalităţi, cum se indică în text), ca parte integrantă a ţării metaforice reconstituită în registru documentar de Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag. Prin prisma naratorului: „Zarianka e o închisoare în închisoare. După gardurile ei, temniţa continuă. Pentru că întregul arhipelag e o închisoare. Dincolo de zidurile înalte ale penitenciarelor începe un alt zid, de ceaţă, de întuneric, de necunoscut, gros de sute de kilometri, care continuă până la Ocean. Acesta e cel mai greu să-l străbaţi. Când cineva fuge din puşcărie, întregul ţinut stă la pândă. Nicio tentativă de evadare nu reuşeşte. Şi totuşi, în primăvară ele se întâmplă aproape săptămânal.” Fără să ignore documentul, Nicolae Dabija îşi foloseşte din plin talentul de povestitor şi portretist în Tema pentru acasă pentru a conferi substanţă vie universului epic. În mai multe capitole, el conturează o serie cuprinzătoare de figuri umane (şi destine) desprinse din lumea pestriţă, multinaţională a lagărului: Hriţko, „Maiestatea sa”, Dresda, Şagov, Hudici, Galin, Nekrasov, Stephan, Jorj Odesa, Părintele Ioan ş.a.” În contrapondere, alte capitole sunt consacrate intelectualilor (reali sau ficţionali) din Cercul filozofilor: academicienii Sorokin şi Nemunas, prozatorul Sologub, părintele Florenski. Dintre ei se desprinde poetul-filosof Mendelstam care, împrietenindu-se cu Mihai, îl încurajează: „Dacă toate umilinţele prin care vei trece nu vor izbuti să te facă om rău, asta va fi marea ta victorie.” Integrând asemenea personaje în logica naraţiunii, prozatorul se abate uneori de la adevărul istoric, cum e cazul poetului Osip Mandelştam (după toate indiciile) care a murit înainte de timpul romanului, în 1938, în lagărul de Vladivostok.
Dramatismul naraţiunii creşte în intensitate pe măsura evoluţiei trepidante a relaţiei interzise dintre Maria şi Mihai. În preajma naşterii fiului lor, bărbatul iniţiază o dublă evadare pentru ca pruncul să se nască în libertate: „Un om trebuie să se nască liber. Stalinii sunt născuţi în sclavie. Ca şi Hitlerii. Această pecete după aceea o poartă întreaga lor viaţă. Iar cel mai rău caz este robul care încearcă să înrobească.” Înainte să fie prinşi din nou de supraveghetori, tatăl reuşeşte să tatueze pe braţul copilului numele de botez din mijlocul naturii, Mircea. După ce îşi creşte copilul în lagărul-maternitate, Maria este despărţită brutal de el la împlinirea vârstei de doi ani, conform unei legi diabolice a regimului stalinist: lagărul de acest gen fiind considerat „furnizor de materie primă pentru orfelinatele din ţară” şi „făcea parte din politica de creare a omului nou.” Mai târziu, după ce îşi salvează copilul considerat mort de oficiali, Maria va fi împuşcată de paznici. Moartea Mariei îl conduce pe Mihai spre gândul stăruitor al sinuciderii. Îl salvează doar sentimentul credinţei creştine („încerca să ajungă la El cu gândul”) şi gândul la copilul iubirii lor neţărmurite. Dar salvarea reală este determinată de moartea lui Stalin, eveniment istoric urmat de eliberarea milioanelor de deţinuţi din lagărele de exterminare. Reuşeşte să-şi recupereze fiul din orfelinatul lagărului datorită tatuajului cu numele lui şi revine timid la viaţă, îndreptându-se împreună spre casa din Poiana Basarabiei. Ieşind din infernul închisorilor, Mihai Ulmu redescoperă cu ochi ingenui lumea din care fusese exclus timp de 13 ani: „Mircea se bucura de tot ce vedea: era şi tatăl său un copil, numai că unul mai mare, care descoperea sau redescoperea împreună cu el realităţile noi, timpul întrerupt, viaţa cea din care lipsise o vreme şi care trecuse pe lângă el, fără de el, în lipsa lui, fiind martor involuntar la toate uimirile, speranţele şi incertitudinile de-o clipă ale acestuia.”
Adept al construcţiei epice rotunde, proiectată simetric în tradiţia lui Rebreanu, Nicolae Dabija finalizează romanul cu o secvenţă care dă titlul cărţii. Circuitul narativ se închide analogic printr-un gen de epilog uşor convenţional, unde elevii de odinioară, acum maturizaţi, răspund la tema indicată de profesor înaintea deportării în Siberia. În arhitectonica romanului, autorul nu lasă nimic la voia întâmplării. Începând cu citatele din moto sugerează pe scurt ideea fundamentală a fiecărui capitol. Sunt citate din opera lui Sofocle, Dante, Descartes, Rousseau, Dostoievski, Hölderlin, Malraux, Oscar Wilde etc., dar şi extrase biblice din Evanghelia după Ioan, Cântarea Cântărilor, Facerea sau Apocalipsa. Apoi, simbolistica onomastică, de sugestie eroică sau livrescă: Maria, Mihai şi Mircea. Şi, nu în ultimul rând, utilizarea expresivă a unor simboluri mitologice: coborârea în Infern, întoarcerea Acasă, Maica Domnului cu Pruncul („Maria şi pruncul” din momentul naşterii).
Roman al „siberiadei” românilor din Moldova de peste Prut, Tema pentru acasă este conceput în registrul realismului etern, îmbogăţind realitatea reflectată artistic cu ajutorul simbolurilor şi al miturilor legate de condiţia umană. Într-o manieră narativă originală, Nicolae Dabija combină aspectele realiste cu imaginile romantice, proiectate pe ecranul panoramic al istoriei unui regim politic de tip carceral. Astfel perspectiva realistă conlucrează cu viziunea subiectivă, care decurge din idealismul protagoniştilor dramei existenţiale cu fundal istoric. Prin încărcătura lui evenimenţială şi ideologică, Tema pentru acasă este, în fond, un roman anti-totalitarist configurat în jurul iubirii dramatice a tinerilor basarabeni. Editorul dintâi al naraţiunii cu respiraţie epopeică, Daniel Corbu, o defineşte inspirat „o adevărată biblie a suferinţei basarabene”. Valoarea şi, implicit, succesul romanului sunt demonstrate prin cele zece ediţii româneşti (însumând un tiraj de o sută de mii de exemplare, în aprecierea autorului) şi traducerea lui în limbile: italiană, franceză, germană, americană, ungară, rusă şi bulgară.