ÎNCEPUTURILE LUI CORNEL REGMAN LA „VIAȚA ROMÂNEASCĂ”

O bună parte din opera de maturitate a lui Cornel Regman, cuprinsă în volumele apărute la sfârșitul secolului XX a trecut prin paginile revistei Viața Românească, al cărei redactor a fost începând cu anul 1974, când redactor-șef al publicației a devenit vechiul cerchist de la Sibiu, Ioanichie Olteanu. Articolele sale apărute în anii 1970-1980, strânse în volume, au impus în conștiința literară românească stilul inimitabil Cornel Regman, devenit în epocă un reper de neocolit. Cum arăta temutul critic în ochii unui foarte tânăr cronicar de la mijlocul anilor 1980 se poate vedea din începutul unei cronici pe care am scris-o la cartea sa De la imperfect la mai puțin ca perfect¹, publicată în 1987: „O eventuală caricatură de tipul celor foarte la modă în perioada interbelică l-ar reprezenta – obligatoriu – pe Cornel Regman în costum de mușchetar, fandând elegant, cu sabia întinsă. Chipul impasibil ar trebui să aducă, tocmai prin imposibilitatea de a ghici ce se ascunde în spatele lui, cu cel al celebrului actor din anii comediilor mute, Buster Keaton. Pentru că, de câteva decenii încoace, Cornel Regman este, la noi, spre deliciul cititorilor și groaza „autorilor” unul dintre ultimii reprezentanți ai criticii „justițiare”. Scârbit de intrigile coteriilor și de ipocrizia osanaliștilor („os-analiștilor”, scrie undeva criticul), Cornel Regman a plecat de unul singur pentru a demasca și pedepsi impostura, lipsa de talent, vasalitatea în fața unor factori străini de fenomenul literar. Metoda sa preferată, șarja, a făcut să se năruie în ridicol multe capete ce se voiau încununate cu laurii literaturii.”²

Despre specificitatea stilistică și meotoda criticii lui Cornel Regman au scris pagini inconturnabile Gelu Ionescu³, Nicolae Manolescu⁴, Marian Popa⁵, Gheorghe Grigurcu⁶, Gabriel Dimisianu⁷, Zorina Regman, Al. Cistelecan, Mihai Iovănel, Eliza Deac⁸ și foarte mulți alții. De aceea nu voi stărui prea mult pe drumuri bătătorite și mă voi ocupa de un subiect mai puțin comentat: începuturile colaborării lui Cornel Regman cu revista „Viața Românească”. Fiind vorba de un subiect foarte delicat – literatura română de la mijlocul „obsedantului deceniu” – atrag atenția de la început că perspectiva abordării este una de pură istorie literară, fără judecăți morale și acuze mai mult sau mai puțin voalate. Singurul rol al acestor rânduri este acela de a ști și, în măsura în care este posibil, de a înțelege o etapă importantă din devenirea critică a lui Cornel Regman, într-o perioadă de mari incertitudini pentru literatura română.

Cornel Regman debutează în Viața Românească, sub pseudonimul Dan Costa, în numărul 5/1956. Autorul are 37 de ani, suntem la trei ani de la moartea lui Stalin, în plin proces de destalinizare declanșat de Nichita Hrusciov. În viața literară românească domnește un soi de confuzie. Zeii proletcultismului, impuși cu forța de regimul politic și producțiile lor grotești (numerele revistei Viața Românească de la începutul anilor 1950 sunt literalmente ilizibile, ca și cum ar fi fost redactate cap-coadă de scriitori cu virtuțile literare și logice ale pitorescului Ghiță Pristanda) încep să aibă căutare tot mai mică, dar își mai fac încă simțită prezența tot mai grotescă. Cu numai câteva luni înainte, Mihai Ralea a lansat un Raport asupra atitudinii intelectualilor față de regim și a calității producției intelectuale. Aspru criticat după 1989, acest raport anunță, mai degrabă, la vremea lansării lui, semnele unei deschideri, a ieșirii din bezna intelectuală a începutului anilor cincizeci. Prin el este încurajată reeditarea clasicilor literaturii universale, repunerea în circuit a scriitorilor clasici români, dar și a scriitorilor contemporani de mare valoare, trecuți la index în primii ani ai regimului comunist, se atrage atenția asupra importanței realizării artistice a operei, dincolo de mesajul său partinic, se sugerează promovarea unui realism socialist, care să înlocuiască proletcultismul pur și dur din primii ani ai regimului „popular” și măsuri concrete pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale scriitorilor. Progresul este evident și recitit astăzi cu mintea limpede, fără pasiune, raportul Ralea pare opera unui om luminat, care încearcă modernizarea domeniului fără a trăda însă substanța regimului politic din care face parte. Mesajul lui, rostit cu destulă prudență într-o demonstrație destul de contorsionată ar fi: eliberați-vă talentul (și sub imboldul valorilor consacrate ale literaturii române și universale), dar limitați-vă la sursele de inspirație oferite de noua realitate politică și socială a țării. Și, evident, limitați-vă la aspectele pozitive ale acesteia. Firește, acest mesaj este reverberația în România a destalinizării operate de Hrusciov la Kremlin. Dar aici el a produs o totală confuzie în lumea literară. Reapar nume mari ale literaturii interbelice care își pun știința recunoscută a scrisului în slujba noii realități politice (G. Călinescu, M. Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu etc), dar și vedetele proletcultismului, unele venite direct de la șaibă, își continuă producția. Ele încep însă să piardă teren, iar noii sosiți în literatură au o plajă tot mai extinsă de modele (mai ales stilistice și de arhitectură a textului) pentru formarea lor scriitoricească.

Numărul 5/1956 al revistei „Viața Românească” nu are o casetă tehnică. Nu se precizează cine este redactor-șef, cine sunt membrii colectivul de redacție. Lungul editorial (10 pagini), intitulat Probleme însemnate ale literaturii noastre este semnat modest cu inițialele „V. R.”. El reproduce însă cu maximă fidelitate, inclusiv stilistică, ideile din Raport asupra atitudinii intelectualilor față de regim și a calității producției intelectuale și nu este exclus, ba chiar este foarte probabil ca însuși Mihai Ralea să fie autorul său.

Iată, un fragment edificator pentru noua direcție impusă atenției scriitorilor români: „Militând pentru actualitatea literaturii, noi trebuie să respingem concepțiile vulgarizatoare care înțeleg actualitatea unei opere în genul jurnalului de actualități și sunt gata să acorde merite deosebite unei lucrări numai pentru simpla situare a acesteia cât mai aproape de evenimentele prezentului istoric. Problema actualității unei opere literare este și o problemă de estetică, căci în afara adâncimii artistice, a caracterului tipic, relevant, profund uman al eroilor, nu se poate vorbi de eficiența mesajului actual al cărții, de o reală valoare de generalizare a operei”⁹.

Fiecare scriitor al epocii a înțeles ce a putut din această nouă orientare și și-a asumat libertatea pe care și-a permis-o sub ochii mai degrabă confuzi, dar încă vigilenți – de multe ori cu exces de zel – ai cenzurii. Bătrânul Tudor Arghezi, de pildă, aflat în plin proces de treptată reabilitare, continuă să se lupte cu Regele Mihai, la aproape un deceniu de la abdicarea acestuia. Este un exces de zel, astăzi greu de înțeles pentru unul dintre numele mari ale literaturii române din secolul XX. Astfel în numărul 5/1956 al Vieții Românești, Arghezi publică o serie de poeme pamflet împotriva Regelui Mihai, demne de perioada de apogeu a proletcultismului.

„Se povestește că aveam un rege,

Cum, care, când? cătai și întrebai.

Îl căutai, ca-n sacul cu mălai,

Un bob de mei, ceva să poți alege.

Din povestirea spusă te mirai

Că n-ajungea din fapte să se-nchege

Și nu aveai prin pleavă ce culege;

Pribeagă umbră, praf și mucigai.

Fugar de neam, de timp și de popor

Stins ca un muc și rece ca un ciot,

N-avea răgaz, de-a fuga călător.

A fost? N-a fost? rămâne să se știe –

Fugind mereu, el a fugit de tot.

Din țara guvernată de-o fotografie.”¹⁰

Găzduit de același număr al revistei, articolul purtând semnătura Dan Costa este unul foarte extins (15 pagini). Apare la rubrica Teorie și critică și este anunțat și în selecția articolelor importante ale numărului, recomandate pe copertă. Articolul se numește Cei mai tineri poeți și cu greu ai putea să i-l atribui lui Cornel Regman, dacă nu ai ști că Dan Costa a fost pseudonimul acestuia în prima parte a anilor 1950. Lipsesc, aș spune, justificat, mărcile identitare ale stilului Regman: caracterul polemic, tonul ironic, mergând până la sarcasm, piruetele logice, jocurile de cuvinte poznașe, coq-à-l’âne-urile, „antifraza, decalcul, parodia, calamburul”¹¹. Pe de altă parte, raportate la climatul literar al timpului, nici compromisurile autorului nu sunt majore. Sau, mă rog, sunt mult mai puțin scandaloase decât cele ale lui Arghezi, citat mai înainte. E drept, în spiritul (exact!) al recomandărilor lui Mihai Ralea, Dan Costa plătește un tribut epocii în care trăiește, ca pe un fel de obligație, parcă pentru a se certifica în calitate de critic al literaturii și nu al – Doamne ferește! – regimului politic. Vestitele piruete și fandări logice de mai târziu ale criticului, în judecarea operelor literare se manifestă acum doar pentru o subtilă acomodare cu aerul timpului. Scrie Cornel Regman despre șansa noii generații de poeți: „Să nu uităm, de altfel că și împrejurările au lucrat în favoarea lor. Ultimii gata de zbor pe aeroportul poeziei, ei sunt totodată, prin chiar condiția vârstei lor, primii beneficiari ai noilor rânduieli de viață, care le-au asigurat o liberă dezvoltare spirituală, liberă în același timp de deprinderile și ereziile vechii educații, de tot ceea ce «filozofia vieții» și morala altei ere au lăsat în conștiința oamenilor și deci și a unora dintre creatorii de valori spirituale imediat mai vârstnici decât ei”. Urmează un potop de vorbe fără cap și coadă care, pe cititorul de azi, nu poate decât să-l pună pe gânduri: oare autorul vorbește serios sau își bate joc de autoritățile vremii, de cenzură și de cititorii revistei. „De aceea, chiar dacă greutăți de tot soiul nu i-au ocolit în toți acești ani pe tinerii noștri poeți, și oricât în versurile lor de astăzi întâlnești evocate din amintire momente de restriște ale unui trecut nu tocmai îndepărtat (îndeosebi tragedia războiului, văzut cu ochii copilului de atunci), un lucru e de pe acum sigur: ei n-au cunoscut, iar cei ce vin în urma lor vor cunoaște și mai puțin procesul adesea anevoios și dureros al dislocării din orizontul fără perspectivă al vechii lumi, necesitatea imperios și dramatic resimțită de intelectualul cinstit și lucid, educat în normele vechii societăți, de a rupe cu drumurile care nu mai duc nicăieri și de a-și potrivi pașii pe măsura celor ce-i face însăși istoria în mersul ei impetuos și fără întoarcere”¹²

Mă gândesc că în anii aceia articolele se plăteau la numărul de semne pentru că altminteri nu-mi explic de ce autorul a simțit nevoia să explice semnificațiile unui titlu, altminteri cât se poate de banal (Cei mai tineri poeți) pe mai bine de două pagini de revistă. Bun prilej pentru autor de a scoate în evidență mai multe titluri neadecvate sau incomprehensibile din presa timpului. Va deveni în timp o caracteristică articolelor lui Cornel Regman să discute în deschiderea recenziilor sale opiniile altor critici care au scris despre cartea aflată în discuție. Dar aici nu despre idei critice este vorba, ci despre sonoritatea și logica unor titluri.

Dar iată lista tinerilor poeți pe care Cornel Regman este gata să parieze la nivelul anului 1956. Ordinea este cea indicată de autor: Nicolae Labiș, Rusalin Mureșan, Doina Sălăjan, Leonida Neamțu, Nicolae Stoian, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur și Ion Gheorghe. El precizează că toți aceștia aduc în poezia românească tonuri proaspete și îndeajuns de expresive, chiar dacă talentul lor aflat în plină expansiune nu se manifestă „în chip egal și nici cu egală eficacitate”. Fără a face ierarhii explicite în rândul acestor poeți, Cornel Regman realizează niște prezentări descriptive, ilustrate cu citate reprezentative ale universului poetic al fiecăruia.

Iată cum arată „fișa” lui Nicolae Stoian. Nu știu în ce constă „tonul proaspăt” al versurilor care urmează, dar mi-a făcut plăcere să le reproduc, pentru impactul lor în realitatea politică a timpului nostru: „Mai bătăios – oarecum pe urmele lui Mihai Beniuc – Nicolae Stoian se războiește cu „domnișorii” generației sale coalizați să-l descurajeze în elanul spre adevărata cultură:

„Foști domnișori sătui de-nvățătură,

Așa cum eu am fost de sărăcie,

Pe unde pot mă-mproșcă toți cu ură

Și vin să-mi ceară socoteală mie

Că n-am citit vreo lăudată carte

Din șirul lor de decadenți sadea...”¹³

Asta e tot ce scrie Dan Costa despre Nicolae Stoian. Nu spune nici că poezia sa este bună, nici că e slabă, nici că ăsta e drumul pe care trebuie să-l urmeze autorul sau că trebuie să o cotească la prima ocazie care i se ivește. Și cenzorii, și autorul, și cititorii articolului sunt liberi să tragă concluziile pe care le cred de cuviință. Prin contrast, fragmentele pe care le reproduce din Nicolae Labiș, chiar au o calitate poetică de luat în seamă. Diferența de valoare este între autorii recenzați este atât de mare încât te întrebi dacă toți au fost selectați de critic sau acesta a fost obligat să-și completeze lista cu nume venite în plic din altă parte.

Concluzia studiului este aceea că elementul care caracterizează această tânără generație este „anti-epigonismul”, că dincolo de admirația lor pentru modele poetice mai vechi sau mai noi, toți acești autori încearcă să descopere singuri și să transpună în versuri adevărurile vieții. Un drăcușor mă îndeamnă să mă întreb cum probează versurile citate din Nicolae Stoian această afirmație.

Pentru a completa contextul în care a debutat Cornel Regman la Viața Românească, să mai precizez doar că în același număr al revistei mai publică Mihai Beniuc, Marcel Breslașu, Radu Boureanu, Dan Deșliu, Ion Frunzetti (versuri), Lucia Demetrius (proză), Al Mirodan (teatru), Ov. S. Crohmălniceanu (care, începând cu numărul 6 din 1954 devenise titularul cronicii literare) și Lucian Raicu (critică literară). De remarcat este faptul că articolul lui Lucian Raicu se numește Aspecte noi în nuvelistica actuală (I), părând să facă parte, împreună cu articolul lui Dan Costa, dintr-o campanie de promovare a schimbărilor de substanță în literatura acelor vremuri.

Tot cu numele Dan Costa semnează Cornel Regman și în următorul număr al revistei: 6/1956. De această dată, articolul său nu mai este anunțat pe copertă, iar genericul sub care a fost plasat este Discuții. Titlul său este Despre etica eroului liric și despre… modestie. Articolul este provocat de o intervenție a lui Aurel Rău la „consfătuirea pe țară a tinerilor scriitori”. Tonul este deja mai aspru și se mijesc parcă semnele faimoasei sale ironii. În linie cu destalinizarea care a premers Revoluției maghiare, criticul discută fără menajamente despre proletcultism: „Iată – spre pildă – proletcultismul… La noi s-a acreditat oarecum părerea că despre proletcultism nu poți vorbi decât într-un singur fel: inventariind cât mai din belșug versuri agramate, scrise neglijent, cu o slabă preocupare pentru expresie, pentru măiestrie. Proletcultismul rămâne astfel, pentru cei mai mulți, o realitate amorfă, o variantă nedefinită a simplismului și schematismului în general. Ceea ce nu e numai profund fals, dar și păgubitor, întrucât duce, vrând-nevrând, la slăbirea atenției față de acele păcate care sunt așa-zicând specifice proletcultiste și care nu se elimină nici pe departe prin simpla denunțare a monstruozităților poetice provenite din diletantism și din lipsa de talent.”¹⁴ Cornel Regman știe că știm care sunt adevăratele păcate ale proletcultismului, așa că nu le mai numește. Bine învelită în vorbe, ideea este că păcatele majore ale proletcultismului sunt de fond, nu cele de formă, stângăciile stilistice, versurile șchioape și viziunea naivă pe seama cărora se râde cu poftă și astăzi. Cu siguranță, divulgate explicit, indiferent cât de mare ar fi fost permisivitatea literară a acelor ani, ele tot ar fi zgâriat sensibilitatea greu încercată a cenzorilor acelui timp.

Tot în acest număr (6/1956) mai publică Mihail Sadoveanu (un fragment din Cântecul mioarei), Ieronim Șerbu, Vladimir Colin (proză), Tudor Arghezi, Maria Banuș, Radu Boureanu, Nina Cassian, Victor Tulbure, Alexandru Andrițoiu, Dan Deșliu (poezie), Traian Coșovei (reportaj), Ov.S. Crohmălniceanu (cronica literară), Ion Frunzetti (cronica plastică), D. Micu, Lucian Raicu, Sanda Radian (teorie și critică literară), Oscar Lemnaru (cronica limbii române).

Vreme de fix un an de zile de la debut, textele criticului vor apărea în revista Viața Românească exclusiv cu pseudonimul Dan Costa. Semnătura Cornel Regman va apărea pentru prima oară în numărul 5/1957, în capul articolului Fedin și imaginea timpului în roman. Între articolul de debut din mai 1956 și acesta s-a scurs o veșnicie, cel puțin din perspectiva limbajului critic. Referințele lui Cornel Regman sunt de cu totul alt nivel, inimaginabil cu numai un an înainte : Fielding (Tom Jones), Proust, Dostoievski, Thomas Mann, Camil Petrescu (Patul lui Procust). Caracteristic textelor din această perioadă este faptul că ele conțin o parte teoretică, generală, care precede analiza propriu-zisă a operei scriitorului în discuție și care este mult mai interesantă decât aceasta. Stilul Regman, impregnat de umor, jocuri de cuvinte, ironie necruțătoare, dusă până la limita sarcasmului, provocări polemice despre care vorbeam la începutul acestui comentariu, nu este încă prezent. Tonul comentariilor este de cele mai multe ori sobru, superior, lipsit de umor, ilustrat din abundență cu citate, mai mult sau mai puțin elocvente. Autorul pare a se mulțumi cu o manieră academică, descriptivă, de abordare a operelor, din perspectiva unei idei generale, enunțate inițial. Este la fel de adevărat însă că, pe măsura trecerii vremii, mai toate comentariile sale își găsesc întreaga substanță la nivelul literaturii, fără a mai avea nevoie sau fără a se mai simți obligat să apeleze la o argumentație ideologică.

Cea de-a treia etapă a prezenței lui Cornel Regman la Viața Românească începe mult mai târziu, odată cu nr. 6/1974. În paginile revistei este inserat un nou comitet de redacție alcătuit din Alexandru Balaci, Radu Boureanu, Remus Luca, George Macovescu, Cornel Regman, Ioanichie Olteanu (redactor-șef), Vladimir Colin (secretar general de redacție). Cornel Regman va lucra în redacția revistei până la pensionarea sa, în anul 1979, dar va rămâne un colaborator fidel al acesteia și în deceniul care va urma. Dar despre acest ultim Cornel Regman se știu multe, este cel pe care îl cunoaște toată lumea, prezent în toate cronicile, studiile critice și istoriile literare. Este chipul lui Cornel Regman în posteritate. Așa că nu voi mai insista aici asupra lui.

_________________________________