Există autori care se afirmă cu dificultate pentru că activitatea lor a început cu întîrziere ori pentru că au o condiție domiciliară ingrată, ori din ambele pricini. Un caz: Ștefan Ion Ghilimescu (născut în 1947). D-sa este unul din puținii autori ai epocii noastre în scrisul cărora se pare că n-a descins nici o umbră a regimului comunist. Tatăl criticului a fost secretarul particular al lui Nichifor Crainic, din care motiv acesta a întîmpinat dificultăți la studiile universitare, începute la Baia Mare, unde l-a întîlnit pe poetul și cărturarul Gabriel Georgescu (l-a cunoscut și l-a prețuit și subsemnatul), cu sprijinul căruia a publicat prima sa cronică literară, într-un ziar regional, în 1967. Evitînd să-și strîngă comentariile într-un volum sub durata perioadei totalitare, a debutat editorial tardiv, în 1997, cu Figuri ale romanului, pe ultima copertă aflîndu-se o recomandare a lui Alexandru George. Nu întîmplător. Deoarece aidoma aceluia, Ștefan Ion Ghilimescu a rămas un soi de intemporal. Un continuator nemijlocit al filonului interbelic, așa cum, la ora actuală, ar mai fi în viață doar Barbu Cioculescu. Scriitura d-sale atestă distincția, devotamentul intelectual, carisma numitei epoci exemplare, căreia istoria i-a fost încă favorabilă. Un parfum al acesteia se percepe mai cu seamă în cartea dedicată „clasicilor” pe care o avem în vedere în prezentele rînduri. Autorul se vădește drept un spirit doct, dar fără ostentație, lăsînd suficient spațiu liber în jurul preciziunilor cărora nu le lipsește nervul critic chiar cînd e vorba de nume celebre: „Trec rapid (e un fel de a spune) peste greșelile de natură istorică comise de Vergilius și descoperite de un anume Iulius Hyginus în cartea a VI-a a Eneidei, la fel peste informația potrivit căreia Democrit s-ar fi lipsit de bunăvoie în scopuri «științifice» de luminile ochilor, legendă confirmată de Cicero și Plutarh și mă opresc la Povestea Artemisei; despre concursul între scriitori celebri la mormîntul lui Mausolos”. Se implică deferent emoțional în subiecte abordate pe o amplă scară mergînd din Antichitate pînă în zilele noastre. O melancolie jovială rămîne nota d-sale caracteristică. Dacă din scrierile lui Ovidiu, unele chiar în limba geților precum Halientica sau Ibis, multe nu ni s-au transmis, exegetul exclamă: „Păcat!”. Sau următoarea erudită consolare: „Rușinat că am citat atît de ne-măsurat din neprețuitul Gellius, nu-mi rămîne decît mîngîierea înțelepciunii maximei antice potrivit căreia «cel ce a dat celui ce merită, primește prin darul său»”. Sau o asimilare a unei antice sentințe cu alura unei proprii confesiuni: „Avea dreptate fără îndoială Epicur (cu vreo două sute de ani chiar înaintea lui Ovidiu) să reflecteze în Maxime că niciodată un om nu gustă din plăcerile amorului și nu este fericit dacă nu a avut de suferit de pe urma lor!”. Constatăm în paginile lui Ștefan Ion Ghilimescu o specială relație cu pe cît de vasta pe atît de prestigioasa materie ce-i intră în colimator. Ființă claustrată în truda sa, fatalmente abstrasă într-un anume grad se pare avansat din viața cotidiană, criticul simte nevoia unei contraponderi, a unor fante spre ceea ce în genere i s-ar refuza. Drept care, sub stratul narativ al istoriei literare, caută înfrigurat dedesubturile, cotloanele disimulate, dacă nu „senzaționale”, măcar de o picanterie livrescă. Îl atrage „existențialul” frapant, mediat prin filiera nu doar a textului, ci și prin cea biografică, ceea ce francezii numesc la petite histoire. Alexandre Dumas-tatăl s-a folosit de o seamă de „negrișori” în scrisul său abundent pînă la industrios, între ei aflîndu-se Auguste Maquet, care a venit la faimosul prozator cu bruionul unui roman pe care acesta „îl rescrie” publicîndu-l sub numele său: „Pentru simpla schiță, dezvoltată ulterior cu talent, așadar, de Dumas, Maquet primește drept recompensă ca drept de autor circa opt mii de franci, o sumă fabuloasă la vremea aceea. Trebuie spus că foiletonistica, aflată încă la început în presa franceză, aducea bani serioși în buzunarele unui scriitor cu o imaginație debordantă precum Alexandre Dumas-tatăl, iar celebra formulă continuarea în numărul următor, folosită pentru prima dată în 1829 de către doctorul Vérnon în paginile publicației Revue de Paris, atrăgea cititorii ca un magnet, mai ales cînd foiletonul era semnat de nume răsunătoare pe atunci, precum Eugene Sue, Sourié sau Dumas”. Numele lui Maupassant e legat de o misterioasă „mărturie”, chipurile feminină, și de o parte din corespondența sa, care pînă la urmă se dovedesc o „mistificațiune” a literatului româno-francez Adrien Le Corbeau. Nu în ultimul rînd ies în lumină personaje puțin cunoscute precum Antoaneta Bodisco (născută Iordache), nepoată de frate a lui Vladimir Streinu, literată devenită „muza favorită” și „una din pasiunile fatale” ale lui Alexandru Busuioceanu: „Discipolă declarată dar și degustătoare extrem de calificată a poeziei lui Alexandru Busuioceanu, adevărul este că atîta vreme cît acest poet (singurul român care a fost cuprins vreodată într-o istorie a literaturii spaniole) a mai viețuit, Antoaneta Bodisco n-a contenit nici un moment să-i trimită și să-i ceară părerea (totdeauna rapid exprimată) în legătură cu fizionomia și valoarea creațiilor proprii. După moartea maestrului și iubitului său survenită în 1961, dispariție urmată la puțin timp și de cea a soțului, Antoaneta Bodisco se stabilește la München, unde, grație protecției unor vechi prieteni ai marelui om de cultură care a fost hispanistul Alexandru Busuioceanu, este angajată la postul de radio «Europa Liberă». Între 1974-1977, ea a fost crainica de limba română a postului de radio Deutsche Welle (Deutschlandfunk) din Köln. După știința mea, deși este o poetă de rafinate esențe și o traducătoare excepțională a unora dintre cele mai frumoase Elegii ale lui Properțiu (…), poezii pe care le-a și comentat cu o deosebită vervă filologică (nebeneficiind încă, după Revoluție, de nici un act recuperator al operei), Antoaneta Iordache Bodisco rămîne în continuare în țara de origine o mare necunoscută”. La fel, o altă „descoperire”: Lucia Palladi, iubita lui Juan Valera, marele romancier și diplomat spaniol. Pe o pantă ludică Ștefan Ion Ghilimescu se dedă unui delicios melanj de timpuri, personaje, autori: „similitudinea umorescă involuntară dintre dandanalele «cuplului» molieresc din Școala nevestelor: Arnolf – Agnes, o prefigurare a multora dintre situațiile comice prin care Molière însuși avea să treacă în ultimii săi ani de viață și relația amoroasă atît de sucită dintre G. Călinescu și Liliana Fischer, obiectul predilect al Dosarului de securitate al lui G. Călinescu, bogat adnotat de profesorul I. Oprișan, pe care arhitectul (Dinu B.) tocmai îl citea. În opinia prietenului meu strămutat de ani buni în «Orașul Luminilor», academicianul G. Călinescu nu a fost mai puțin gelos, mai puțin înșelat și nici mai puțin ridicol ca Arnolph sau ca Jean-Baptiste Poquelin, tustrei serios atinși de gingășia fatală a sentimentului iubirii”. Șirul de analize se încheie cu un nume recent „clasicizat” grație Premiului Nobel, cel al Hertei Müller, într-un fel consonant, am putea spune cu cel al exegetului, prin comunitatea refuzului total al mentalității comuniste: „Să fim drepți și să recunoaștem faptul că Premiul Hertei Müller este o distincție tocmai a unei opere și a unui artist care mărturisește de pe toate palierele existenței tragismul experienței insului care a înfruntat deschis ororile dictaturii lui Ceaușescu, rămînînd integru și profund vertical față de absolut orice formă de coerciție a libertății de gîndire și exprimare a omului în genere și, cu deosebire, a celui aparținînd unei minorități”. Punct de reper nu doar pentru a deplora ambiguitatea unor prozatori ai noștri (numele lor sunt lizibile în transparență), ci și pentru a stabili un deziderat de onoare al actualității noastre: „Pentru că, în timp ce Herta scria și lupta fără rezerve împotriva practicilor aberante ale comunismului, romancierii români făceau, să ne ierte Dumnezeu, caligrafie esopică pe teme de un estetism îndoielnic. O formă mascată, să nu ne lăsăm înșelați, a resemnării și, în fond, a derapajului etic. Oare astăzi, după 20 de ani de la căderea comunismului, pentru că tot veni vorba de mîndrie, se face ceva aici în România pentru recuperarea operei și, deopotrivă, a arhivelor marilor intelectuali români din exil (Ciorăneștii, Mircea Popescu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, pentru a da două, trei exemple)?”. Ștefan Ion Ghilimescu ne oferă o scriere care merită o specială prețuire, neîndoios seducătoare pentru cititorii avizați.
Ștefan Ion Ghilimescu, Seducția clasicilor, Ed. Limes, 2018, 180 p.