Numele tău, volumul de versuri al lui Grigore Vieru, a împlinit o jumătate de secol de la prima ediţie (1968). Editura Cartier îl reeditează, cu o prefaţă de Bogdan Creţu, care oferă o analiză pertinentă nu doar a discursului poetic, ci şi a contextului. Or, nu poţi face abstracţie de epoca în care ochiul de veghe monitoriza orice pas: „Atunci când apare într-un regim totalitar, literatura are, implicit, o miză politică pe care nu o putem ignora în actul reevaluării”.
În chiar primul poem autorul deturnează o formulă consacrată, producând o confuzie metonimică. În URSS era uzuală (răsuflată!) sintagma „patria-mamă”. Nimeni nu-i punea la îndoială sensul şi utilitatea. Dar pentru moldoveanul care avea o „patrie mică” (R.S.S. Moldovenească) şi o „patrie mare” (Uniunea Sovietică), această „sfântă doime” – dacă o puneai sub semnul întrebării – era totuşi confuză. Vieru inversează perspectiva, creând aparent o confuzie şi mai mare, umanizând conceptul uzat şi punând piesele la locul lor, în universul primar: „Mamă, tu eşti patria mea”.
Cartea, împărţită în trei compartimente („cântece” despre mamă; despre pământ; despre iubire) e şi o uimitoare ilustrare a „celor patru literaturi” ale lui Ion Simuţ (oportunistă, evazivă, subversivă şi disidentă). Poetul nu îşi propunea neapărat să se ia la harţă cu sistemul, dar nici să-l slujească. „Evazionismul” unor texte, în acest caz, e o acţiune de nevoie, iar „subversiunile” poetului sunt mai degrabă întâmplătoare decât programatice.
Ca model de poezie „subversivă” ar putea servi Densitatea culorilor, un poem-emblemă, care desenează, destul de limpede, tricolorul românesc. O diversiune trecută cu vederea şi aproape deloc comentată. S-a scris mult mai mult despre o altă poezie a lui Vieru, Curcubeul (dintr-o carte pentru copii!), în care fenomenul optic avea exact cele trei culori ale tricolorului românesc, poezie penalizată de cenzură în modul cel mai barbar: foaia a fost smulsă din cartea tipărită (!). Poemul Harta (care închide ciclul de poeme despre pământ) delimitează cu borne precise contururile moşiei neamului („harta pământului nostru”): portretele lui Eminescu şi Creangă sunt răsăritul şi asfinţitul universului în care locuieşte acest neam. „Uitând” că „marea patrie” are alte limite (geografice şi spirituale), poetul comitea o mică infracţiune ideologică.
Subversive (în contextul prohibitiv al deznaţionalizării metodice) sunt, fără îndoială, poemele dedicate marilor creatori români Brâncuşi, Arghezi, Blaga. Poezia Tudor Arghezi e publicată în carte la un an de la dispariţia marelui poet: „Bătrânul s-a culcat pe o clipă,/ fiindcă-l doare-o aripă./ Întoarceţi încet frunzele psalmilor săi/ şi ţineţi cumva/ munţii de colo care se clatină,/ să nu atingă cu vârful/ clopotul greu al amiezii”. Dincolo de un sentimentalism excesiv şi de obişnuitele „poetisme”, evocarea e memorabilă. Frumos (acesta-i cuvântul) e poemul dedicat lui Lucian Blaga, poet care l-a influenţat şi l-a format pe tânărul stihuitor basarabean, care i-a marcat versul şi gândirea artistică: „Numele-acest/ are în el ceva ameţitor de adânc –/ e ca şi cum te-ai uita / în oglinda unei fântâni/ prin altă fântână.” Poemul intitulat Brâncuşi reproduce („repovesteşte”) o viziune-interpretare foarte personală, gravă şi patetică, a Mesei tăcerii: „Masă de piatră./ Scaune goale de piatră./ Aşteaptă/ Întoarcerea din bătălii/ A vitejilor voievozi. (…)/ O, e o tăcere/ Atât de afundă/ Că se aud Carpaţii spre seară/ Cum, aplecându-se, aştern umbra/ Pe masă,/ Curată şi răcoroasă”.
În poemele „despre război”, păstrând tema ca parolă necesară pentru accesul la editura sovietică, poetul pune de fiecare dată accent (în aceasta constă „evazionismul” său) pe dimensiunea tragică a războiului, nu pe slăvirea „victoriei”, vezi: Autobiografică (mama poetului e văduvă de război), Război, Alt cor al invalizilor de război şi altele. Cântecul bradului (scris în stil popular, dar cu imagini contrastant-dramatice moderne) e elocvent în acest sens: „Fă-mă, doamne ce mă-i face,/ fă-mă cerc la poloboace.// Fă-mă cui şi fă-mă sfoară,/ fă-mă foaie de ţigară…(…) Fă-mă la hotare semn,/ Numai nu picior de lemn!// Numai nu picior de lemn!”. Din acest grupaj, antologice sunt dramatica poezie Formular şi supralicitata Cămăşile.
În sens contrar, „oportunism” însemna adesea un obicei pe care autorii îl urmau din inerţie. „Angajamentele sociale” presupuneau abordarea unor „teme majore” („Mama” sau „Patria” făceau parte din „mesajul civic”, iar vuietul avioanelor îi aminteau poetului o imagine vizuală, de ziar, de placardă: Hiroshima bombardată de americani). Deductiv, doar poezia erotică din această carte e una sinceră, nesilită de nimeni. „Oportuniste” (păstrez, totuşi, ghilimelele) pot fi considerate şi poemele dedicate unor cunoscuţi poeţi ruşi Maiakovski sau Esenin, poeme scrise ca pandant, „pentru echilibru”, ca să nu bată la ochi poemele dedicate lui Arghezi, Blaga, Sorescu, Labiş.
În textele în care sunt evocaţi poeţii ruşi Vieru imită formula discursivă a protagoniştilor: „Oh, luna sângerândă/ departe peste lunci/ e capul lui Esenin/ cu blonde plete lungi!/ Ea, căutându-şi trupul,/ se urcă dureros/ în vârful unui liric/ mesteacăn luminos./ Ci lung cutremurându-se/ mlădiul trup atunci,/ mâhnitul cap alunecă-n/ omătul de pe lunci”. Poemul evocă drama din Cântecul căţelei, tulburătorul poem al blondului rus. În final îl vedem pe acest poet rebel în ipostaza de victimă a Poeziei: „Poetul, preaiubitul,/ cu cea-a fost vinovat?/ Tu, Poezie, capul/ de ce i-ai retezat? (…)/ O, Poezie, sadico/ şi încrezuto prea – / femeie, tu, pizmaşă/ şi nemilos de rea!”.
Maiakovski e din alt registru. Dedicaţia e mai aproape de parodie pură (nu doar prin ruperea versurilor, ci şi prin discursul teatral), iar perspectiva lirică e dinspre proletarul poet-tribun (un clişeu, or, poetul rus a fost un artist modern, cu har şi cu imaginaţie, mult mai interesant decât imaginea pe care i-a creat-o ideologia sovietică): „Dar mie,/ ehei,/ să-mi daţi o furtună,/ în care, ca diavolii,/ cuvintele mele/ să fiarbă./ Mie un fulger să-mi daţi,/ de care/ să-mi agăţ pălăria/ atunci când/ cu pumnii/ întărâtaţi/ îmi scriu/ pe cer/ poezia. / (…)/ Pe urmă/ să-mi daţi şi o ploaie,/ Dar să cadă pieziş,/ Aşa ca ostaşii-n războaie.” „Pieziş” trimite la impresia grafică pe care o creează dispunerea versurilor maiakovskiene în „scăriţă” futuristă.
Poezia oportunist-conjuncturistă absolută este Lenin (e greu de închipuit că poetul abia aştepta prilejul să o scrie). Pudici, autorii reeditării au omis-o, dar nu era cazul. Dacă şi-au propus o ediţie cenzurată, ar fi trebuit să elimine şi alte texte. În general, întreaga „temă” care vine după poemele despre mamă (grupajul Cântece pentru pământ) e din registrul oportunismelor, un fel de tribut plătit vremii. Poezia scrisă din oportunism „proletar” în epoca totalitarismului a fost urmată, mai târziu, de poemele alcătuite din „datorie sfântă faţă de neam” (oportunism al noii epoci).
Ar fi de spus aici şi ceva aparte despre poezia în stil popular, poezia cantabilă (oportunismul sau oportunitatea popularităţii). Există poeme care etalează această estetică, precum acest Cântec de lăutar („Între mine şi vioară/ Era nimeni astă vară/ Şi strângeam vioara-n braţă/ De se-mbujora la faţă” – sincopele şi licenţele sunt, înţelegeţi, din acelaşi registru popular). Unele sunt, la prima vedere, de o banalitate cumplită, în realitate imitând foarte apropiat mesajul, versul şi ritmul popular: „Cine are dor de plai/ Se subţie ca un pai”.
Poemele cantabile, adesea abstracte şi impersonale, au pregătit o etapă întreagă din biografia artistică a poetului: cea de textier. În epoca mişcării de emancipare naţională, poetul a fost asociat, pe scena discursului patriotic, cu cântecul, care l-a făcut cu adevărat popular pe ambele maluri ale Prutului, chiar dacă nu a mai fost, decât rareori, comentat în contextul poeziei moderne. Iar dacă ţinem cont de faptul că în mai toate vizitele la cititorii din România poetul nu a scăpat nicio clipă din strânsele îmbrăţişări ale lui Adrian Păunescu, Victor Crăciun şi alţii, e limpede de ce lipseşte – pe nedrept, totuşi – din exegezele româneşti serioase.
Dar poetul rămâne – dincolo de angajamentele extraliterare – artistul absolut în măsura în care ne conving mostrele de lirism pur, fără a răspunde, prin poezie, unor oportunităţi de alt gen. Această calitate (de poet absolut) o remarcase şi Marin Sorescu: „El (Vieru) atacă poezia frontal şi cu cea mai mare simplitate, cu candoarea şi nevinovăţia celor care umblă pe acoperişuri. Aşa cum pe copii câinii nu-i muşcă şi frigul nu-i taie, aşa cum pe somnambuli îi ţine aerul, artiştii umblă pe muchia muntelui din cuvinte cu lira sub braţ, nepedepsiţi cu prăbuşirea”.
Iată o perspectivă mai surprinzătoare (pentru poetul cuminte, subordonat tradiţiei, cum pare a fi), alături de o explicită Ars poetica („Pe altul nu aştept/ Îmi modelez eu singur/ Statuia-mi. […]/ Cioplind prin întuneric,/ nici nu luai seama bine/ că alături, înroşite,/ mai înalte sunt ca mine/ movilele de pietre –/ prisosul de cuvinte – desprinse-adânc cu dalta/ din carnea mea fierbinte.”) sau de o tot atât de explicită dedicaţie intitulată Poezia („ Mi-e frică grozav/ de golul dintre poezii –/ cavou/ în care aş putea să mă prăbuşesc.”): „Versul meu, când ajunge/ la guraliva rimă,/ o ia frumuşel din cale/ şi o dă la o parte. Pentru că versul meu/ cutează să afle/ ce mai e dincolo/ de această piatră” (Despre rimă). Dincolo de naivitatea cu care îşi argumentează gestul, poemul e un fel de timid manifest al poeziei moderne (ca formă, cel puţin), în stil ludic-popular (dar nu folcloric).
Exemple de poezie pură, autentică, neangajată în niciun fel în jocuri extraliterare, neavând niciun alt scop decât poetic, estetic: „În zori paşii mamei,/ încinsă cu funii,/ scrâşneau pe omăt lângă scări – / parcă cineva strângea/ ugerul lunii/ şi mulgea ca pe-un lapte/ gerul alb în căldări” (Iarnă). Sau o mărturisire a creatorului, care îşi construieşte singur lumea: „Mie/ Nici răsăritul de soare/ Nu mi-l aduce cerul/ Pe tavă, de-a gata./ Ca să găsesc lumina zilei, scormon lutul nopţii în sus”. Sau un exerciţiu zilnic – fără finalitate programată – al unui desenator: „Mereu/ am în plus un cuvânt:/ p u n c t u l./ Mereu n-am ce face cu el./ De fapt,/ nu mi-i nici drag./ Se gudură, se face mic,/ se lipeşte singur de frază./ Nu-mi place deloc./ Nu-mi place nici chiar cum sună:/ p u n c t./ Se leagă de mine mereu./ Iată parcă/ s-ar uita la mine un bandit/ care are un singur ochi” (Punctul).
Sau iată un poem-pictură, modern, hiperrealist: „Oh, câmpul acel nesfârşit/ cu sfeclă de zahăr,/ care trebuie rărită!/ Şi soarele acel de amiază/ prelingându-se/ peste pita de pe ştergar/ ca uleiul fierbinte de răsărită!/ Şi palma arsă a femeii aceleia/ ţinând prin somn, peste genunchi,/ rochia de cit!/ Şi furnicul acela sticlos,/ în cealaltă palmă,/ alergând pe linia-ncâlcită/ a vieţii ei, buimăcit!/ Şi ulciorul acela roşcat/ cu apă clocotindă de soare! / Şi femeia aceea/ dormind aburită/ la umbra genelor sale!” (Femeie odihnind).
Din această casetă e şi o memorabilă (dar trecută cu vederea de critici) Baladă în stilul picturii naive, cu un final… dadaist: „Se sparse fulgerul de stele./ Ploua din ceruri cu inele./ Pe vale fete, ca răchite,/ Dansau prin ploaie despletite,/ Inele de-aur, fără număr/ Bătându-le pe sâni, pe umăr,/ Călări pe tunete, bărbaţii/ Cătau inelul scump prin spaţii… (…) Cădeau din ramuri mere coapte./ Ţipa în sâni maternul lapte./ Şi-un înger sub o stea bălaie/ S-a spânzurat de-un fir de ploaie.” Imagini terifiante (argheziene, da), ilustrând (poetic!) o dramă, aduce acest Coşmar: „Intrase-n casă duhul rău/ (…) Pe urmă duhul rău plecase – / În iad, ori poate-n altă casă./ Împrejmuiau doar şerpii rama./ Şi se-nchina de groază/ mama.”
Surprindem (recte: ne surprinde) într-un loc un Vieru satiric (chiar uşor răutăcios), fie şi cam moralizant (dar citindu-şi predica în formulă ironică) în relaţia cu un anume fel de personaj feminin, deşi se părea că el zeifică femeia, fără excepţii: „Lâng-o/ pietricea de mare,/ avea ochi de fată mare.// Lâng-o/ frunză-n păr oprită,/ avea ochii de iubită.// Lângă/ aur şi mărgele,/ avea ochi de toate cele…” (Ochii ei). Naivă, obraznică, simplă, ca o poezie populară, absolut nepretenţioasă, rezolvându-se totuşi cu un element-surpriză şi reducând totul la o poantă fals-dramatică (precum sunt toate poeziile populare cu tentă erotică) este poezia Tu, memorată de primii ei cititori graţie unui soi de sinceritate dezarmantă (gurile rele spun că nu e fără temei autobiografic): „Venii târziu acasă/ Să văd ce-i zice tu/ Luai puţin din masă/ Să văd ce-i zice tu// Mi-a râs pe drum o fată/ Să văd ce-i zice tu/ Ne-am despărţit odată/ Să văd ce-i zice tu// Mă las la fund de mare/ Să văd ce-i zice tu/ Şi ies cu pietre rare/ Să văd ce-i zice tu// Sunt palid ca lămâiul/ Să văd ce-i zice tu/ Să mor aş vrea întâiul/ Să văd ce-i zice tu…”
Poetul e diferit, inegal cu sine însuşi. Revăzută, în contextul literaturii din RSS Moldovenească, această carte (un „Vieru de până la Păunescu”) are distincţie. În principiu, cartea rezistă şi azi, este poezie acolo. Doar că, alături de ediţiile congenerilor din România, nu e un volum de raftul întâi. La 1968 Nichita Stănescu avea deja editate O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 elegii, Oul şi sfera, iar Marin Sorescu îşi editase nu doar parodiile din Singur între poeţi, ci şi alte volume, inclusiv Moartea Ceasului sau Tinereţea lui Don Quijote. Dar (dincolo de senzaţia – firească – de relectură a unor texte supralicitate, obosite, devalorizate, atinse de patina timpului) ea mai poate produce revelaţii.
Grigore Vieru, Numele tău. Ediţie jubiliară cu o prefaţă de Bogdan Creţu. Cartier 2018, 272 pag.