Eminescu şi editorii săi (Bucureşti, Editura Floare albastră, 2000, 2 vol., 446 p. + 320 p.) reprezintă o parte din ciclul în zece cărţi dedicate de prof. universitar N. Georgescu (n.1950, jud. Argeş) vieţii şi operei eminesciene. Volumele deja apărute, “A doua viaţă a lui Eminescu. Cu un album incomod privind ziaristica eminesciană în caricaturi de epocă” (1994), “Cercul strâmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu” (1995), “Luceafărul. Ediţie critică” (1999), “Moartea antumă a lui Eminescu”, Editura Cartier, 2002, “Cu Veronica prin Infern. Cartea regăsirilor (vol.I), Cartea despărţirilor (vol II)”, Editura Floare albastră 2004, “Un an din viaţa lui Eminescu (martie 1881-aprilie 1882), Editura Floare albastră, “Cartea trecerii. Boala şi moartea lui Eminescu”, 2009, conturează nu numai o obsesie biobibliografică, ci şi viziunea unui eminescolog ce se învederează în ritmul interior al acestei masive work in progress. Anunţata ediţie critică synoptică, adnotată şi comentată “Mihai Eminescu. Poesii antume” este încoronarea operei sale de eminescolog.
Referindu-ne strict la cele două volume pomenite la început, constatăm că autorul lor se înscrie pe traseul călinescian de abordare a lui Mihai Eminescu, dinspre cercetarea episoadelor (zile, ani, luni) încă enigmatice ale vieţii Poetului ( a se vedea în acest sens cea mai recentă carte “Un an din viaţa lui Eminescu”, ibidem, 2006) înspre investigaţia exhaustivă a scrierilor sale, în primul rând a poeziei, asupra căreia se apleacă într-o multiplă postură: biograf, bibliograf, editor şi exeget al fiecărui vers eminescian de-a lungul istoriei sale, de la manuscris la faza de tipăritură (periodic sau carte) până la cele mai recente editări.
Adevărul e că N. Georgescu se ocupă de mai bine de un deceniu cu aparent benigna confruntare de texte eminesciene, în fond o întreprindere sisifică, masacrantă. De unde şi îndrituirea de a da romanul editării textelor poetului “Scrisorilor”, de la origini până în zilele noastre, pe filiera Ibrăileanu, I. E Torouţiu, Perpessicius, Al. Oprea, şi de a analiza în detaliu, aplicat, aproape maniacal, pe sute de pagini nucleul maiorescian până la Perpessicius, revizitând cu mijloacele sale performante de filolog, bibbliotecar academic, de istoric şi critic literar toate ediţiile Eminescu dintre 1883 şi 2000. Le supune unei radiografii ce ia în calcul cauzalitatea lor ascunsă, meritele şi scăderile, cu voluptatea solitară a justiţiarului împătimit de Eminescu , dublată de seninătatea netulburată a celui ce ştie totul şi încă ceva pe deasupra despre viaţa şi opera Poetului.
Cartea în două volume la care ne referim este rodul amplificării tezei de doctorat, susţinută de N. Georgescu în 1997. Autorul se comportă ca şi cum ar şti totul despre Eminescu, reuşind să-şi îmblânzească covârşitoarea ofertă (totuşi specioasă pe alocuri pentru cititorii nedispuşi «să refacă experienţa autorului») printr-o punere în pagină judicioasă, narativă, sintetizând mai ales în partea de analiză textuală, ţesând pe dedesubt şi în spirala revenirilor, totul într-o demonstraţie exegetică şi stilistică de mare combustie ideatică. Ca să nu mai vorbim de probitatea bibliografică, copleşitoare şi pilduitoare pentru orice întreprindere ştiinţifică.
Filologul dublat de bibliofil, editorul dublat de detectivul-interpret apar îngemănăţi ori de câte ori N. Georgescu, omul ce ştie pe de rost atât textul eminescian din Convorbiri literare cât şi pe cel din toate ediţiile de la Maiorescu la Perpessicius, glosează, cu cartea-n faţă, despre ediţia C. Botez, să zicem.
Autorul, după ce a explorat stratigrafic lucrarea, conchide că opţiunea fiecărui editor proiecteză sau trădează propria imagine despre poezia eminesciană. Eminescu intră oarecum în proprietatea interpretului, lecţiunea oferită poartă amprenta ideilor acestuia. În schimb, N. Georgescu, adept al detaşării obiective faţă de text, al opţiunilor motivate, argumentate, intră într-un dialog nesfârşit de admitere-respingere a lecţiunilor deja istorice propuse de editori, cu care comunică permanent prin canale sincrone şi diacrone, modelând textul în perfectă cunoştinţă de cauză. Despărţindu-se totodată de unele ediţii actuale ce par lucrarea unor funcţionari în eminescologie, lipsiţi de motivaţie interioară şi de patosul aferent, N. Georgescu se pliază cu epică ştiinţă în analiza punctuală a fiecărei ediţii, ca şi cum şi-ar pregăti propria ediţie prin disocieri sau confirmări de opţiune. Aşa se explică amendamentele aduse la unele lecţiuni lansate de ediţiile Ibrăileanu sau Perpessicius, argumentele lui N. Georgescu fiind cele ale exegetului-hermeneut, cuceritoare şi chiar inedite. Este cazul analizelor privind celebrele texte Mortua est, Luceafărul, Împărat şi proletar, Epigonii, Egipetul, Scrisorile, Venere şi Madonă ş.a.
Un procedeu original de analiză, lansat de autor, este cel al lecturii înlănţuite a poemelor, menite să depisteze în curgerea poveştii continue pragurile teoretice, conceptele tip singurătate, melancolie, despărţire, odă, cugetarea sacră ş.a.m.d., mitologeme circulante ale unei arte poetice unice ce informează întreaga operă în versuri. Despre nucleul maiorescian, ediţia princeps “Poesii” de Mihai Eminescu (Ed. Librăriei Socec I. C. – Bucureşti, 1883/1884), urmată de încă 11 ediţii, N. Georgescu scrie cel mai cuprinzător studiu pe care-l cunoaştem, fiind de părere că organizarea, arhitectura interioară în catene şi verigi a volumului din 1883, aşadar, intenţionalitatea auctorială este cea a Poetului, şi nu a lui Maiorescu, editorul ce-a avut doar curajul istoric de a gira ediţia.
Este vorba, ne spune N. Georgescu, de un volum iniţiatic al celui ce, spre deosebire de Dante, străbătător prin abisala ficţiune doctrinară şi religioasă, s-a lăsat străbătut de cele trei ipostaze ale ispăşirii şi mântuirii creştine: Iad, Purgatoriu, Rai. După o sută de ani de textologie, primordial este textul eminescian ca voinţă auctorială, iar nu textul în convenţiile editorilor de până la Perpessicius şi ediţia sa din 1939: “M. Eminescu. Poezii tipărite în timpul vieţii”.
În spriritul acelei voinţe auctoriale a Poetului, şi despărţindu-se de Perpessicius ce susţine intruziunea lui Maiorescu, N. Georgescu oferă scenariul probabil al ediţiei princeps, un fel de “Eminescu par lui-même”, fascinant şi convingător ghid de reiniţiere în intimitatea artei poetice eminesciene, dar şi un manifest de apărare şi ilustrare a adevărului textual, formele din “Convorbiri literare” exprimând în cel mai înalt grad voinţa eminesciană.
Deşi Maiorescu a fost primul şi cel mai important propagator al imaginii Poetului, ca interpret al textului eminescian mai ales prin punctuaţie, dar şi prin modernizarea limbii (alinierea la standardele reformelor academice şi chiar schimbarea unor cuvinte sau expresii), dar şi ca editor ce a convins un tipograf să scoată cea mai luxoasă şi voluminoasă carte de versuri în epocă pe adresa înaltei societăţi a saloanelor, ediţa princeps şi următoarele au devenit pentru N. Georgescu un reper de disociere şi o referinţă negativă ce au declanşat…eminescologia. Toţi ceilalţi editori au fost tentaţi să destructureze ediţiile Maiorescu, să reordoneze poeziile după alte criterii. Din lunga listă a ediţiilor şi a autorilor lor, amintim doar numele unor V. G. Morţun, A. D. Xenopol, Matei Eminescu, Ioan Scurtu, A. C. Cuza, G. Adamescu, N. Iorga, C. Bogdan Duică, G. Murnu, Ibrăileanu, C.Botez, Mihail Dragomirescu, G. Călinescu, Perpessicius.
Ioan Scurtu (1877–1922) este pionierul eminescologiei pe manuscrise, cel ce a îmbinat tematismul ştiinţific ca principiu antologic cu cronologia interioară. O ediţie masivă (680 p.) de antume, postume, traduceri, proză, publicistică dă A. C. Cuza, aşadar o imagine enciclopedică a lui Eminescu. Nicolae Iorga oferă o ediţie sincretică, coroborând mai multe surse şi oferind uneori o lecţiune personală, intransigentă cu moldovenismele, textul de bază fiind cel din “Convorbiri”. Ediţia Iorga rămâne totuşi una puţin răspândită, putin comentată. C. Bogdan Duică dă în anii ‘20 prima cronologie corectă a publicării poeziilor, cronologie externă atestată prin tipărire, iar nu prin deducţie, după manuscrise. Ibrăileanu iniţiază studiul postumelor, intervenţiile sale frisonant-polemice vizând modelele tiranice gen Maiorescu, Scurtu. După ediţia sa din 1930, celebră şi foarte comentată va fi ediţia de lux din 1941. Pledând pentru unificarea limbii poemelor eminesciene în direcţia formelor literare, spre care tindea însuşi Poetul, ediţia Ibrăileanu este neliniştitoare atât prin soluţii definitive cât şi prin dilemele induse.
Eminescologia interbelică îl aduce în arenă pe C. Botez, singurul filolog editor al Poetului. Frecventează eficient cele 43 de caiete eminesciene pe care le tipăreşte, oferind imaginea unui Eminescu al Moldovei şi al epocii, îngheţând sute de termeni în forme dialectale, în intenţia de a reabilita autenticitatea voinţei auctoriale. Este o ediţie criticată (“atelier anarhic” – Perpessicius); în ciuda faptului că era prima ediţie critică (1933), autorul ei este calificat drept un “autoritar fără autoritate”. Calificată drept o necropolă de Pompiliu Constantinescu, ediţia Botez are obsesia manuscriselor supuse măsurii mecanice a lui I. Creţu. Şerban Cioculescu o acuză de provincialism şi spirit arhaizant. Acelaşi critic demască lipsa de deontologie a ediţiei girate în 1937 de Mihail Dragomirescu, în ciuda strălucitelor note stilistice ale profesorului. Prima sinteză în materie de editologie eminesciană între direcţiile Ibrăileanu – Botez, o dă G. Călinescu, acesta despărţindu-se sever de concepţia arheologizantă a unui Torouţiu, aplicându-şi grila sa estetică prin excelenţă. Refuză cronologia formală, susţinând criteriul tematic de antologare, ca şi cum şi-ar construi propriul volum Eminescu, perfect îndrituit, zicem noi.
Perpessicius ridică un adevărat monument, prin eroica sa strădanie multidecenală, mai ales postumelor eminesciene. Aproape cinci volume de texte descifrate în premieră sau cu soluţii definitive pledează pentru geniul său de editor, ce s-a delimitat totuşi, dar cu eleganţă, de C. Botez, I Scurtu şi chiar de G. Ibrăileanu, ca să nu mai vorbim de lecţiunea acidului I. Creţu. Jurnalul său de eminescolog este o veritabilă enciclopedie eminesciană, un opus al colocviilor cu ediţiile antecesorilor şi criticii săi, inclusiv cu încruntatul analist I. E. Torouţiu. Armonizarea variantelor de până la el a fost lucrarea de căpătâi a lui Perpessicius, cel ce a reuşit să standardizeze lecţiunea poeziei eminesciene, împăcând şi unificând un Eminescu al Moldovei cu limba literară, făcând concesii judicioase nu doar idiomului local, ci mai ales unui spirit arhaic, organic Poetului. Perpessicius a sintetizat editologia eminesciană de până la 1939 prin ediţia sa de antume apărută la Fundaţia Regală Carol I, ca apoi să devină expresia consensului tradiţional şi naţional postbelic prin ediţia academică.
Din <Anexa 1 – Eminescu, azi>, reţinem însemnările laudative ale lui N. Georgescu pe adresa prof. Gh. Bulgăr, “un nume pentru eminescologie”, dar şi pe cele mai puţin măgulitoare, privind de pildă pe Aureliu Goci, în postura sa de autor al unei ediţii eminesciene (Ed. Gramar, 1997), al cărei text păcătueieşte nu doar prin «miile de greşeli de dactilografie şi de corectură», pe Al. Andriescu, în calitatea sa de editor pur sentimental al ediţiei G. Călinescu; diseminându-şi propriile notel printre cele ale divinului critic, incriminatul profesor ieşean «practic înveleşte miezul deja aflat în coaja unui editor, într-o a doua coajă, a sa, ne dă nuci verzi şi ne povesteşte cât de dulce este sâmburul».
Despre “ediţia Eminescu a Muzeului Literaturii Române” (coordonată de Dan Condeescu), un citat este revelator asupra mâhnirii autorizate a lui N. Georgescu: «Este mai întâi vorba de o arhitectură de adevărat labrirint; sub instanţa cronologiei lineare se ascund antume, postume, versiuni, variante, replici de teatru, poeme ample, simple catrene, unele după Perpessicius, altele după Murăraşu, unele cu îndreptări după manuscrise, altele cu greşeli scăpate la revizuiri; este un mic babilon poetico-lingvistic, dacă amintim şi normele diferite de transcriere şi lecţiunile diferite ale Aureliei Rusu, iarăşi nesemnalate».
Sub o judecată aspră ce veştejeşte inclusiv diletantismul în editologie se află experimentul Petru Creţia, a cărui şcoală, îngăduindu-şi emendaţii clandestine, inserţii, plombe frizând calamburul şi colajul, «face din poezia lui Eminescu un fel de text de consum, al ei propriu, iar din autor un cobai sub o lupă. Şi acest lucru, sub acoperirea aplauzelor de obşte.»
N. Georgescu, un iniţiat (nu de sfiim să-l numim astfel) în eminescologie, unul dintre puţinii destinatari virtuali ai <Scrisorii către editorul eminescian, integral din anul 2000> semnate de Perpessicius în 1971, rămâne un lucid, o conştiinţă critică performantă atunci când crede că perpessistica, totuşi, poate deveni un complex pentru editorul de azi al Poetului. Elaborându-şi propria, temerara ediţie, N. Georgescu este încredinţat sub prestare de legământ că: «Eminescu mai are, însă, nevoie şi de alte monumente. I-ar trebui, mai ales, propriul său monument, cartea sa aşa cum a gândit-o şi a dus-o până aproape de finisare, lăsând-o, apoi, cu voce testamentară spre tipărire”.