Citesc romanul lui Nicolae Breban, Frica (Ed. Tracus Arte, 2018), ca pe o necesară și, de altfel, singulară, fenomenologie ideatică și abisală a fricii umane și istorice. Fragmentele acestea fac parte dintr-o amplă analiză, intitulată Frica necesară, alături de altele, configurate în același cadru estetic: Roluri, episoade, acte narative, Providența istoriei în era colectivizării, Politica terorii, Puterea în exercițiu, Gândirea înțelegerii, înțelegerea gândirii, Existență și realitate, Memoria ființei imaginare, Eros, thanatos și religie.
Arta Fricii
În Frica, naratorul este și protagonist al romanului, ca text, dincolo de condiția obișnuită de organizator diegetic, iar din această postură și perspectivă dă lămuriri despre dezorganizarea, de altfel nelipsită de o rigoare proprie, a onto-retoricii narative: „Cum să nu te pierzi în acest hățiș al… cuvintelor, al normelor, al nevoilor ce, în purul și tiranicul prezent par și sunt atât de imperioase, de ne-ocolit, de necesare?”
La nivelul elementar, acela al gramaticii comune, (ex)pusă înaintea aceleia literare (artistice, ficționale), trebuie menționat că oralitatea care integrează elaborarea naratorială justifică existența – eronat reproșabilă – a unor defecte, de altfel vii, realiste: cacofonii, virgule-n plus sau minus. Scripticul e subsumat oralului iar acesta trăitului literar depășind literalul.
Ar fi și mai greșit să identificăm aici o poetică de tip realist-autenticist, care a făcut epocă și în literatura română interbelică. Bejan (nu Breban), personajul cu care se deschide romanul, prin chiar vocea sa, cu funcție deopotrivă narativă, vom afla că se vrea scriitor. Este scriitor așa-zis de sertar, în secret, în bloc-notes-uri. Oficial, el este jurnalist, editorialist, chiar unul politic, ideologic, deși într-o zonă oarecum periferică, totuși într-un sistem de presă monolitic. Bejan (care este și totodată nu este Breban, evident doar la modul ficțional, nicidecum documental, naratologic vorbind) se vrea un anume fel de scriitor, chiar cu precizie spus, cum notează el, un scriitor-judecător. Ceea ce ar însemna: „să judece, să cântărească și să <învie sau să omoare> ființe vii, chit că era vorba de ființe de hârtie și de o lume a ficțiunii, a închipuirii”. Vechea condiție demiurgică a depășit și învins realismul, a făcut pactul cu (post)modernismul, într-o poetică trans-referențială, ilimitată ontologic (în subsidiar: și retoric), placând ființa de hârtie pe ființa vie.
Același loc exprimă și teleologia acestei poetici: Horațiu Luca Bejan, scriitorul-judecător, dorește ca să capete glorie, să fie atestat maestru peste timp, martor al istoriei. Adică: exponent, reper, recunoscută și deplin creditată. Colegul și amicul său Nelu Hrisanti Iclozan vede aici, în acord cu Bejan, niște „semne clare ale absenței simțului realității și așa era”. Bejan nu doar recunoaște, mai mult decât atât, el avertizează, că urmărește (și urmează!) nu realitatea, ci realitățile, care sunt suprapuse și discordante. Punct de vedere, acesta, al nivelurilor de realitate, coincidente cu fizica cuantică și transdisciplinaritatea, la Basarab Nicolescu, în treacăt fie spus. Nouă atestare, test esențial, etic și poetic (poetologic): întrucât, se mai face precizarea, doar cine este liber trece de la o realitate la alta. (A)testarea aceasta devine esențială și pentru analiza onto-retorică, de existență și stil: realitățile sunt create de limbaj, nu invers, se mai specifică. Asta înseamnă: stilul este existență, dar în condițiile teoretice, urmate în practică, anterior dezvăluite. Istoria contrafăcută ideologic obligă conștiința superioară, „romanescă”, la această (o)poziție: „într-o epocă politică fierbinte (…) nu <realitățile> creează <limbajul> (…) ci doar unele cuvinte (…) (care) uneori pot chiar și <crea> realitatea.” Rețin un exemplu pentru a identifica ceea ce permite și motivează substituirea dintre cuvânt și om: cuvântul viitor, termen hiper-temporal, în doctrina comunistă, e contemplat până devine o „siluetă umană”.
Adaptându-se la o anume realitate, aceea ideologic coercitivă, substitutivă, aplatizantă, deja gazetarul Bejan creează un limbaj propriu, răsturnând orice condiționare, și ajunge, cum constată naratorul, un veritabil maestru în vidarea golului retoric. Printr-un fel de dialectică la purtător, paralelă cu cea oficială, legic și „logic” (ilogic, de fapt), el adaugă la negarea negației ceea ce se sugerează a se numi o golire a golirii! Alt mod, paradoxal, de a umple. Adică (reiau ceea ce am constat de mult că e deja foarte vechi în romanele lui Breban) de a produce farsă (să ținem seama că farcire înseamnă în latină a umple).
Să-l urmăm cu atenție pe narator mai cu seamă după prima sută de pagini și până la pagina din urmă. Să ne întrebăm mai întâi: un singur narator? Doar „noi, autorul, cum se spune”? Când notează în jurnale, în caiete, Bejan e și el narator. Naratori virtuali, declarați aici, mai sunt și alții, toți cei care scriu, nu tocmai puțini: Petre Aron Fiorese, Florica Atanasie, toți delatori la Securitate.
Naratorul propriu-zis îi conține și pe ceilalți. El se arată ezitant într-un fel fățiș, personal prin impersonalizare, la modul obișnuit: vezi formularea „era să scriem…”. Devine familiar-familial cu cititorul, față de care e nu doar ezitant, dar și supus: „Sau, mă rog, dacă vreți, stimați colocatari…”. Se „autocenzurează” copilărește, ușor glumeț, din dubla ipostază temporală, referențială și scripturală, a istoriei trecute și a redactării prezente: „Ce beciuri? Mai bine să nu întrebăm!…”. Gluma e dată pe față: „Iar ca să glumim puțin, cam amar…”. Nu ține să-și (a)crediteze abuziv omnisciența, dimpotrivă, și-o limitează și comunică onest, etic, demn (pe linia esențială a romanului), așa încât, iată, îl descoperim notând: „nu știm cu precizie” (se referă la ipoteza dacă tânăra Flori Atanasie s-a dezis de apărarea lui Bejan după uciderea de către acesta a legionarului Petre Fiorese, în condiții mai complexe, asupra cărora nu e cazul să mă opresc aici). Stilul narativ concordă cu nivelurile de realitate. Registrul de deasupra celui ironic, de subversiune stilistică a lumii ficționale, este în mod subliniat grav: „Dar sarcina noastră, meseria noastră este de a-i lua în serios pe cei pe care-i urmărim în rândurile de față.” E un narator mulțumit cu datele restrânse, la îndemână, la mâna care scrie, iar cu ironie ludic-conformistă practică un soi de obiectivitate marcând un program po-etic: „Nu, nu știm și de fapt nici nu prea ne interesează. Noi trebuie să <povestim> în continuare, cu o cât mai rezervată participare personală sau <subiectivă> cum se spune, în unele periferii culturale.” Nu configurează un unic naratar, un așa-zis cititor exemplar sau un hermeneut căruia să i te conformezi. Statutul naratarial este plural. Iată, după cititorul demascat ca periferic, pe cititorul suficient, absolutizant al categoriei (ordinare a) interesantului. „Și, ne-ar spune cu tenacitate același Gâgă, ce vi se pare dvs., dle Povestitor, ce fapt anume, ce obiect, ce ființă, este apt și aptă să fie astfel, adică interesant?” Prevalându-se la modul general, onest, modest, autoironic, de (didactic spus) modurile comune de expunere, iată-l în (de)mers: „… povestim. Ce descoperim noi în timp ce descriem. Și <înșirăm>.” Are totuși o calitate acest narator care-și ia pe umerii săi romanul „tărăgănat” (calificativ definitoriu, descriptiv și critic, al lui J. W. Goethe) pe sute de pagini? Nu se discreditează cu totul, ține să se (a)crediteze însă prin ceva, la confluența etic-psihologică: „singura noastră calitate, reală și indiscutabilă din orice unghi ai privi-o, este doar răbdarea”. Romanul e genul răbdării. Impune geniul răbdării. Nu doar pentru autor, dar și pentru cititor.
Convenționalizarea convențiilor intră și ea în poetică, în modul de-a face roman. Autor? Iată-l răspunzând prezent în propria scriere: „noi, autorul, cum se spune”. Plural al majestății urmat de admisia comună. Supunerea față de receptor e firească de vreme ce o precedă supunerea față de textul a cărui intenționalitate se cuvine respectată, pentru ca „jocul” să nu piardă caracterul demn: „Da, ce să-i faci, din nou…”. Detaliul util nu se cade a fi trecut cu vederea: „Nu e inutil să adăugăm că tânăra fată, studenta Flori, se îndrăgosti a doua oară de <omul ei>, de propria-i declarație.” A doua îndrăgostire, fără dragoste, își are pesemne semnificația ei. Îndoiala e o formă de a evidenția orizontul de circumscriere ontologică în posibil: „Poate”, se punctează după asertarea alternantă.
Oralitatea e asumată și lucid măsurată: „Era, da, ce să mai vorbim, era un fel de Gol care se răspândea cu viteza fulgerului în toate compartimentele sociale și în toate limbajele, a aproape tuturor păturilor.” Un narator onest, limitat, are propria siguranță, suficiență și mefiență: „Un timp, un timp lung sau scurt, cine știe, încă nu l-a măsurat nimeni, cei doi tăcură.” „Omniscient”, vârât în conștiința personajului, este în cazul lui Bejan, acum despărțit în bună măsură de maestrul său disident (cuvântul nu există în acest roman), Ion Nistor, principalul adversar al revoluționarei absolute Ligia Fărcașiu, care-i impusese să-l îmblânzească pe adversarul plecat la Cluj: „E nebun, da, e nebun! Gândea tot mai precipitat Luca (Bejan)…”.
E narată aici o istorie (lipsesc termeni precum analiză, a analiza), ca și cum reducția la modul de expunere al narațiunii e chiar totul: „Pentru noi, cei ce istorisim, cei doi ca și încăperea lor etc.” Supunerea la cititor, la text, n-ar fi completă fără supunerea la personaj, integrând totodată locvacitatea căutătoare, răbdătoare, de bună seamă mimetică, nu mai puțin ipotetică și chiar neîncrezătoare: „Și-apoi… ca să continuăm a perora în stilul lui Nistor Ion, sau doar pentru a-l imita, ceva mai stângaci, deoarece nu avem credința, convingerea sa strigată un pic cam cu prea multă vehemență – dacă aceste mase, inventate peste noapte și care, e drept, curg din toate părțile, alimentate ca și pârâiașele de o ploaie supra-abundentă și care creează torente înfricoșătoare, surpări de teren și avalanșe de noroi, mai știi, poate că în fapt nici Ea, divina existență, așa-numita <viață>, nu există?! Sau… cine mai știe?!…”. (Citatul acesta, unul dintr-o serie largă, cred că este elocvent și pentru o lectură comparativă a retoricii poetice cu „prozaicul” poet Mircea Ivănescu.) Autodiscreditarea fățișă nu e fără ironie: scrisul e lungit, timpul scurtat: „Scurtă vreme după această lungă, obositoare scenă…”, astfel începe cap. VIII. Răbdarea de pe parcurs devine sublimată la sfârșit de memoria auctorială plurală sau categorială: „o spunem noi, cei cu încă bună ținere de minte”.
Limba e un obstacol de învins și dominat. Ea face și desface totul, lumea, realitatea, existența, ființa. Copil fiind, Bejan resimțise o naturală interdicție verbală, când nu-și putea „numi” motivele spaimei. Bejan cel tânăr ține un jurnal secret, cu mult zel, taxat de narator pentru forma grafică mâzgălită: autorul jurnalului „continua să fircălească ”. Tăcut în prezența șefei ideologice Fărcașiu, el e un volubil ajuns chiar „extenuat de propria sa locvacitate”. Naratorul însuși, scăldat într-o „maree de cuvinte”, cum va nota după 600 de pagini, își ironizează oralitatea împiedicată și sufoca(n)tă: „bâiguiam frazele de mai sus”. Lui Bejan, naratorul (sau „noi, autorul”, ca rol diegetic) îi dezvăluie o anume exigență expresivă, „modul său uneori pretențios (nu prețios, n. m.) de exprimare”. Abil, gazetarul descoperă „noua putere a cuvântului în noul regim comunisto-stalinist”. Are acces „uneori de a descifra ca într-un cod secret” sensul politic. Scrie din perspectiva felului de a citi, iar „celebra <limbă de lemn>” este „înțeleasă altfel”, exploatată și valorizată. De reflectat la faptul că există în roman, într-o răsfrângere finală și totodată originară, o deplină încredere în limbă, într-un „idiom ce vine din străfundurile timpului și care nu ne-a părăsit”.
Scrisul, implicit cititul, sunt descompuse, ca atare analizate, chiar etalate, în câteva acte considerate utile și chiar obligatorii. Totul în perspectiva, preponderent a lecturii, unei obsesii maniacale, absurde. „Mai mult chiar decât răbdarea, o anume, rigidă încăpățânare, un fel de tenacitate aproape oarbă în a urmări fapte și obiecte, procese sau întâmplări care multora li se vor părea absolut necesare. De parcă am presa la nesfârșit, ca un idiot, o lămâie gata stoarsă.” De notat că stoarcerea, așa zicând, a stoarcerii însăși e similară cu golirea golirii. Istoria pe dos e întoarsă pe față, altfel spus dată pe față.
Un expresionism ilimitat stăpânește conștiința limbajului naratorului („noi, autorul”), într-un stil „poetic”, sintaxist, al voinței acaparatoare (iată onto-retorica romanului): „Fraze și gânduri ce zăngănesc și strigă, pretind și posedă și care nu se mulțumesc cu <dreptatea> pe care o afirmă, dar vor totul. Fără cruțare, dar și dând totul la o parte…”. Nistor, ideologul comunist (anticipând național-comunismul, posterior leninismului), și el autor (scriitor, memorialist), excedat de luciditate, se destructurează și restructurează senzorial la modul rimbaldian-simbolist. El îi dezvăluie lui Flori „simțurile mele dezorientate”. Ligia Fărcașiu urmărește, urmează, închipuie, un stil politic și non-estetic, bazat pe emitere și emitent cu aptitudini de emisie imperativă: „în discursul celor care au cu adevărat puterea, cei puțini, stilul, stilul prinde o anume incomensurabilă forță. Și, mai ales, forță de creație. Dar nu o creație de asta, sterilă, estetică, ci creație efectivă, politică, de mase. Uneori chiar de istorie.” Ea îl numește pe Stalin (Lenin e uitat), care, între altele, „și-a dedicat geniul studiilor lingvistice”. Bejan are conștiința literară, estetică, a unui scriitor, marcată de trăinicia formei: „o formă care învinge și rezistă, <stă>, e una dintre fețele desăvârșirii”. Forma este deviată nu doar poetologic, dar și ideologic, ca atare dublată sau dedublată. Cu ochii răi pe forma estetică e Ligia Fărcașiu, adepta necruțătoare a formei ideologice. Privațiunea formală nu poate fi nesocotită, dar poate fi surmontată în ea însăși. Bejan (re)cunoaște bine conștiința formală deviantă, mai mult decât deviată, de limbajul care derealizează în felul său realitatea istorică. Iată ce notează naratorul despre Bejan, Ligia Fărcașiu și „formalismul” ei necesarmente asimilat din recentul jargon sau cod: „Numai că prin formă ea înțelegea o anumită formă a noii limbi de lemn și, nu ușor, Bejan învăță să deprindă chichițele acestei noi <științe>”. Frica activează o poetică a perspectivei originare și susținute. Privirea gânditoare își alege linia potrivită doar de și pentru creația care își supune referința (realitatea, istoria). Esteticul (Frumosul) e de aceea rareori descoperit. „Da, uneori de Frumos se poate vorbi, dar depinde mult de unghiul din care îl contempli.”
Scrisul fricii, frica scrisului
În Frica, Horațiu Luca Bejan își face programatic promisiunea solemnă de a ține un jurnal, fără un scop declarat: „îmi jurasem să mă aplec asupra jurnalului, dacă nu zilnic, săptămânal cu siguranță – și anume în fiecare luni seara, când toți se retrăgeau în culcușurile lor”. De fapt, notează naratorul, vorbim de „<falsul său jurnal>, cum îi spunea”. Risipit prin bloc-notes-uri, ca atare fragmentat și în alt mod decât i-o impunea condiția genului. Intuitivă, Flori îl întreabă prevenitor pe Bejan: „Nu cumva ții un jurnal? Știi că e cam riscant în vremurile astea!…”. Nistor e mai sigur că jurnalul lui Bejan chiar există iar el îi arată un fel de înțelegere.
La începutul Fricii, gazetarul la o publicație a „cooperației”, Horațiu Luca Bejan, scrie ce-i trece prin cap, nici măcar într-un carnet sau caiet. Scrie pe „foi”. Bejan vrea să fie scriitor, unul aparent bine precizat, un scriitor-judecător-profet (să cuprindă tot timpul, nu doar două roluri esențiale), pe de o parte estetic, pe de altă parte partinic. Bejan e un pendulant. „Judecător și profet, dar mai ales profet”. Și încă deliberează: „mai ales judecător”. Proiect ambițios, imposibil. În vorbele proprii: un vis nebun. Ca scriitor, Bejan e un visător. Jurnalistul și diaristul, oricât de diferiți sau opuși, se supun, ambii, lucidității. În ascuns, prin cap. III, Bejan notează autocritic despre ceea ce „gândește”: „falsele mele considerații”. Mod de a recunoaște că scrie, deci gândește, „pe dos”. Numai că nu știm în raport cu ce anume și ce putem numi față ori dos. Doar cu editorialele de la Gazeta cooperației? Seara, aflăm prin cap. IV, Bejan scrie în caiet ce mințise, inventase, falsificase în (im)postură gazetărească. În această mărturisire, se simte acum scriitor. O aspirație a sa ajungând intermitent reală. Naratorul sau autorul („noi, autorul”, se prezintă el în scris) notează despre Bejan că „singura ambiție, nemărturisită cuiva vreodată, pe care și-o recunoștea era aceea de a deveni scriitor”. În visul său secret introduce și un fel de program literar: să devină scriitor fără experimentele împrumutate de la francezi, golind însă total limba de lemn deja golită. Simplu, fără complicații narative, jucând exclusiv cartea limbajului, a celui puternic și nud, încă și mai puternic denudat de scriitor. Romanul îl prezintă ca pe un maestru în scrisul din caiet: „Era prea sigur pe <arta> sa de a folosi clișeul ca pe un cifru…”. „Artistic”, artizanal. Ca scriitor, Bejan, într-o proză cu titlul „Stăpâna vieții”, intenționează „a inventa ceea ce există deja”. Asta parcă ar fi ca și cum ar vrea cineva să nască ceea ce e deja născut. Dar a inventa existentul e mai mult decât a i se deda. E a ajunge la el pe o altă cale. Dintr-o nouă perspectivă. Reflectând astfel, Bejan se află într-unul din momentele când, fără a fi eliminat din postul de jurnalist, are interdicție la semnătura editorialelor. Faptul pare un fel de victorie morală a sa: „să fiu prost! Curat, cinstit, franc.”, se mărturisește în bloc-notes. Bejan e, ca și legionarul Petre Fiorese, pus de „noi, autorul” într-o analogie comună: „ca niște soboli sau șobolani curioși (…) cei mai vii șobolani de lume”. Cazuri de metamorfoză descensională, infernală, tragică. O trăise și doctorul Ovidiu Minda în Îngerul de gips. Trăind în ascuns, aidoma cârtițelor. Flori, care îl ghicește, îi spune lui Nistor că Bejan scrie în caiete ascunse.
Mai departe, în cap. V, vocea auctorială îl confirmă pe Bejan ca scriitor, deocamdată de „jurnal”, cu și nu fără jurnal (ca Ion D. Sîrbu), angajat la un jurnal (al „Cooperației”): el „nu făcea decât să descrie golul, mai mult chiar – să-l <folosească> în fel și chip, cu foarte puține <adaptări> la momentul politic <cerut>”. Golul din existent, acum, nu cel din limbaj? Amândouă, poate, deodată. Golul așa-zicând atotcuprinzător. Dar nu face descriere exactă, rece, obiectivă. Dimpotrivă, îl ridică puternic la scară. El hiperbolizează, „mitizează”, golul. Acesta ar fi modul lui de a face legea, una impunând un fel de sincretism: juridic, etic, estetic. Întrucât Bejan concepe scrisul ca mod de a fi judecător, „basileus”, de a face dreptate, de a impune adevărul, până la urmă „ca o formă de creație”. Are un mentor, s-ar spune, și în privința profesiunii de scriitor. El îl admiră pe ironicul și inteligentul Iclozan, fost prieten, numit undeva și „filosoful meu de serviciu”, despre care crede că „va ajunge un scriitor de succes”.
Chiar din primul capitol al Fricii, știm că Bejan publică în Gazeta Cooperației mai mult fără semnătură. În cap. III, Bejan e interzis să mai scrie editoriale, apoi lăsat iar și destul de repede. Apropiat de 30 de ani, atunci când i se ia iar dreptul la semnătura editorialelor, e urmărit mai atent, ca unul aflat, oscilând parcă involuntar, între Ion Nistor și Ligia-Catrina Fărcașiu. Face posibile legături primejdioase, între cei doi poli care leagă acțiunea de cooperativizare agrară: sovietizanții și „șovăielnicii”, calificați de unii și „de bun simț”. Bejan devine treptat cunoscut, în cap. IV se vede mult atacat, din nou cu interdicție de semnătură, ademenit la colaborarea cu Securitatea pe care însă o refuză. Scrie așa cum s-a deprins: festivist, sucit, vid de conținut. În cap. V (din cele opt ale Fricii), articolele lui sunt citate în presa de partid, centrală, din țară, chiar și din afara țării.
Memoriile lui Ion Nistor au ca proiectat titlu Anii rătăcirii, anii victoriei. În cap. VI, Nistor vrea să scrie memorii din prizonieratul la sovietici și o carte (ficțiune-parabolică, eseu ontologic, știință zoologică?) despre „animalele minuscule”, „ființele mici și harnice”. În cap. VII, Nistor scrie memorii, creează, se crede.
Și tânăra Flori Atanasie scrie: scrisori. O știm din primul capitol al romanului. Studioasa (absolvă filologia și istoria, separat, începe o carieră universitară, cu care Nistor nu e de acord, în cap. VII), citim în cap. IV că traducea la zece ani din clasici francezi! Ca s-o descoperim în cap. VI cu mintea la „miracolul unei capodopere”, intenționând să scrie un eseu despre liberate (îi va cere lui Ion Nistor să fie liber, dar să nu critice stalinismul!).
Frica se referă și la scrisul public sau așa-zicând istoric, marcând epoca. Chiar din cap. II, M. Sadoveanu, cu romanul Mitrea Cocor, și alți scriitori sprijină colectivizarea de tip sovietic. În cap. VI, Flori se va referi și ea la Mitrea Cocor. Cap. V numește câțiva critici literari „idealiști”: „Romul sau Valentin, Domițian sau Petre, Caius sau Paul, Nae sau Isidor”, reflectând la vanitate și succes artificial. În cap. V, Ligia Fărcașiu știe de Sartre și ideea acestuia de angajare. Tot aici, îl aflăm pe Ion Nistor „ieșind din umbra firavă a salcâmului care îl proteja”. Cât de (in)voluntară trimitere la cunoscutul episod din primul volum Moromeții de M. Preda? În cap. VI, Nistor se gândește la Aristotel (eucolos, discolos), stoici (logosspermatikos), își arată credința în individualism și critică colectivismul grăbit, impus de sovietici.
Culturalul, livrescul, care ar impune o lectură aparte, străbat Frica și se întind de la Biblie la mitologie și artă, modulând perspectiva tragică și misterioasă a existenței. Chiar din primul capitol se dezvăluie aluziile îndrumând lectura, printr-un personaj, studenta Florica Atanasie, care se referă la „capul Meduzei cu care s-a luptat eroul mitic Tezeu” sau Laocoon pierdut de șerpii trimiși de Hera. Frica, epos, (des)cântare istorică și ficțională, care își adună și ține strâns căile de execuție artistică, este încă un roman memorabil al lui Nicolae Breban; și un necesar model de (re)scriere literară.