Doi „antimoderni” faţă către faţă

Pentru prima dată, anul acesta a fost adus la lumina tiparului un eşantion reprezentativ al celor peste 400 de scrisori schimbate de prinţul român Vladimir Ghika şi cărturarul francez Jacques Maritain între anii 1920 şi 1945. Iniţiativa aparţine Centrului „Biserica şi istoria” din Bucureşti, care în numărul special dublu al revistei Pro memoria (15/2016-16/2017)¹ prezintă o selecţie de 47 de scrisori în originalul francez, cu traducere paralelă în limba română de Iulia Cojocariu. Numărul special include şi două articole-comentariu, semnate de istoricul Luc Verly, prefaţate de un Cuvânt înainte al Arhiepiscopului Mitropolit de Bucureşti, Ioan Robu.

Desfăşurată de-a lungul a douăzeci şi cinci de ani ce marchează o perioadă semnificativă din istoria universală, corespondenţa dintre prinţul român şi filosoful francez ne introduce în preocupările intelectuale ale cercurilor pariziene, pe fondul unei epoci de mari reaşezări sociale, politice şi culturale, ilustrând din interior felul în care procese semnificative erau receptate şi abordate – ba chiar, adesea, catalizate – de cei doi mari gânditori. Prin epistolar se perindă astfel o întreagă pleiadă de artişti, intelectuali sau simpli oameni de rând. Nume mai mici sau mai mari, vârfuri ale vieţii culturale (Jean Cocteau, Henri Ghéon, Marc Chagall, Erik Satie, Max Jacob, Julien Green), precum şi ale celei religioase: Părintele Garrigou-Lagrange, Louis Massignon, Paul Claudel.

Epistolarul, aflat în Arhiva „Vladimir Ghika” a Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, cuprinde – trebuie precizat de la bun început – doar scrisorile care ni s-au păstrat, firul general al corespondenţei atestând că fondul arhivistic prezintă numeroase lacune, mai ales în ce priveşte scrisorile de după izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial. Ultima scrisoare datează din iulie 1945: este un mesaj amplu, plin de speranţe, în care Ghika îl felicită pe Maritain pentru proaspăta numire ca ambasador al Franţei la Vatican şi, totodată, cu nedezminţitul său spirit întreprinzător, îi expune acestuia planurile de restaurare a cultului religios în România, după devastarea produsă de război. Din nefericire, este ultima epistolă care ni s-a păstrat, iar tăcerea care-i urmează este sugestivă pentru vremurile ce aveau să vină. Ghika va muri în 1954 la Jilava, victimă a prigoanei comuniste. Maritain, în schimb, după ce va fi jucat un rol important în adoptarea Cartei Drepturilor Omului la ONU în 1948, şi după ce va fi predat ani buni filosofie la Princeton University, SUA, în cele din urmă se va călugări, intrând în comunitatea Micilor Fraţi ai lui Charles de Foucauld, la Toulouse, unde va muri în 1973.

Incursiunea în lumea corespondenţilor Ghika şi Maritain este facilitată de adnotările minuţioase din partea editorului, Luc Verly, bazate pe o bună cunoaştere a perioadei respective. În completarea efortului de adnotare, Verly aduce şi două articole conexe, „Vieţile – nu întru totul paralele – ale lui Vladimir Ghika şi Jacques Maritain” şi „Vladimir Ghika era oare antimodern?” Primul titlu explorează principalele resorturi ale prieteniei dintre „preot şi filosof”, cei doi întrunind o serie de trăsături comune. Ambii sunt „convertitori” de oameni, „atractori stranii”, „epistolieri”, „gânditori”, „teologi” şi „fondatori”. Influenţa lor în epocă – şi dincolo de ea – este enormă. Ceea ce uimeşte la amândoi este faptul că ei au fost conştienţi de propria influenţă şi nu au ezitat să o folosească. Lipsa de ezitare, zelul nedisimulat se datorează convingerii profunde, total altruiste, pe care amândoi o întreţin: creştinismul este calea omului. De aici strădania de a aşeza lucrurile temeinic, potrivit realismului creştin al cărui etalon îl identifică amândoi în sistemul filosofic al Sfântului Toma de Aquino, doctor angelicus.

Al doilea articol investighează un aspect semnificativ al personalităţii Monseniorului Ghika – poate aspectul care l-a atras cel mai mult pe Maritain – şi anume antimodernismul Prinţului valah (ca dovadă, cartea sa din 1922, Antimoderne, Maritain i-o dedică lui Ghika, „prinţ în această lume şi, printr-o chemare mai înaltă, preot în Biserica lui Isus Cristos”). Conştient de reacţia de respingere pe care un termen ca „antimodern” o poate provoca sensibilităţii de azi – o sensibilitate ce se vrea, tocmai, modernă (atunci când nu se lamentează că este, deja, „postmodernă”) – autorul articolului caută să contracareze suspiciunile iniţiale, demitizând câteva dintre falsele mize ale „modernismului”: pozitivismul său orb, refuzul transcendentului şi divinizarea omului, absolutizarea relativismului (!). Cu răbdare şi acribie, Luc Verly parcurge scrierile edite şi inedite ale lui Ghika şi Maritain, realizând in nuce o sinteză a gândirii lor filosofice comune şi dovedind că, în acei ani interbelici, cei doi contemplau deja sfârşitul modernismului, plasându-se într-un „a-modernism” cu care omul de azi ar găsi probabil cel puţin două sau trei teme de dialog.

Schimbul de scrisori Ghika-Maritain de acum o sută de ani nu tratează un subiect desuet sau anacronic, ci continuă să pună întrebări ce rămân fundamentale atât pentru o istorie a secolului XX, cât şi pentru o istorie şi antropologie a culturii în general.

_______________________________-