Dacă venerabilul scriitor Gheorghe Grigurcu ar fi avut pagină de Facebook, probabil că masivul său jurnal, ajuns, iată, la cel de-al treilea tom de peste 500 de pagini, nu ar fi văzut niciodată lumina tiparului. Prin dimensiunile relativ reduse ale însemnărilor, libertatea surselor de inspirație și aparenta lor tematică aleatorie în raport cu vreo presupusă intenție de continuitate, caracterul lor deschis (cititorul este, practic, invitat să intre în dialog cu autorul sau, cel puțin să semnalizeze o stare prin celebrele emoticoane – de râs, de supărare, de enervare, de revoltă), notațiile lui Gheorghe Grigurcu s-ar simți mult mai bine într-un grup de connaisseurs de pe o rețea socială, atent selecționat, decât între paginile unui tom impresionant prin dimensiuni, sub titulatura Jurnal. Am mai spus-o și cu ocazia comentării celorlalte două volume anterioare, primul lucru care transformă această carte într-un jurnal atipic este lipsa oricărei cronologii menite să pună însemnările în contextul lor istoric (sunt rarisime cazurile în care din conținutul notațiilor se poate deduce anul, în care au fost făcute). Însemnările nefiind datate, Jurnalul își pierde una dintre funcțiile sale fundamentale: aceea de martor al unui timp, cu personajele care l-au populat, cu întâmplările știute și neștiute, cu mărturisirea unor stări de spirit relevante pentru epoca respectivă. Citind, de pildă jurnalele Monicăi Lovinescu, poți să reconstitui zi de zi istoria căderii regimului comunist și felul în care s-a alcătuit și închegat noua putere, evoluțiile oamenilor și demisiile lor morale, să intuiești impactul informațiilor care ajungeau zilnic la urechile oamenilor și care era starea lor de spirit. Nimic de tipul acesta în Jurnal-ul lui Gheorghe Grigurcu. În toată cartea există numai două însemnări cu aspect de jurnal clasic. Prima este chiar cea care deschide volumul: „15 aprilie 2016. Ultima zi în care prefixul vârstei tale e 7” (p. 5). Iar cea de-a doua: „27 martie 2016. Aflu că a murit Radu Mareș” (p. 124). Prima este urmată de o autoanaliză a stării de spirit în fața ireversibilei curgeri a timpului. A doua de o frumoasă evocare a ultimei întâlniri cu scriitorul, cu referire la calitățile lui literare și, mai ales, umane. Un elogiu discret adus prieteniei adevărate, relație tot mai rar întâlnită în ziua de azi.
O vorbă deseori citată, pusă în contul lui Eleanor Roosevelt (dar este mai cunoscută expresia decât presupusa sa autoare), spune că: „Mințile luminate discută idei, mințile mediocre discută evenimente, iar mințile mici discută oameni.” Din perspectiva acestor tipologii, însemnările din Jurnal-ul lui Gheorghe Grigurcu îl situează pe autorul lor net în tabăra minților luminate. Autorul nu comentează decât idei, chiar și atunci când meditează asupra propriei sale opere, propriei existențe sau descrie în abstract tipologii umane, unele destul de transparente pentru a se recunoaște în ele personaje din România de azi sau dintr-un trecut nu foarte îndepărtat. Ceea ce nu înseamnă că autorul este complet imun la fapte care pot stârni stupoare, șoc, bloca mintea și la personaje care dau atâta culoare știrilor mondene, împărătesele de audiență ale vremurilor noastre. Doar că atunci când le pune în pagină fie transcrie, fără niciun fel de interpretare informații de presă, anunțând cu precizie științifică sursa lor – de cele mai multe ori, Dilema veche, Click, România liberă, Adevărul, Lumea misterelor – fie, în cazul lumii literare, citează tot așa, fără să comenteze verdicte ale altor critici, în răspăr cu interpretările „clasicizate”, la care este de presupus, prin simpla lor selectare, că însuși Gheorghe Grigurcu rezonează, dar fără a-și asuma explicit acest lucru. Autorul preferă să nu se pronunțe și să îi lase cititorului toată libertatea să reflecteze, să se minuneze și, în final, să creadă sau nu informațiile neverosimile furnizate de publicațiile menționate, ori să se lase convinși sau nu de expertiza unor literați asupra operelor și personalităților unor confrați de-ai lor.
Ca și în precedentele două volume, materia este concentrată în capitole de câte zece pagini, care se succed în ritm egal, după principiul caruselului. Fiecare capitol este alcătuit cam din același tip de însemnări: meditații asupra vreunui concept, stimulate sau nu de cineva din exterior, raționamente disparate, maxime și cugetări proprii, în care își pune la bătaie expresivitatea lingvistică și profunzimea gândirii, vorbe de duh și citate din mari autori ai lumii, reflecții despre literatura română și amintiri inedite despre autorii clasici pe care i-a cunoscut, panseuri morale și portrete ale unor caractere viciate, citate reprezentative din presa mondenă pentru a reflecta un anumit standard al societății noastre, gânduri cu substrat religios. Firește, ponderea unei teme sau a alteia în cadrul unui capitol poate să difere, ceea ce nu schimbă foarte mult impresia generală.
Citind toate aceste însemnări în succesiunea lor îți reprimi cu greu tentația de a ți-l imagina pe autorul lor, la masa de lucru, subliniind și apoi copiind rânduri întregi de știri grotești din revista Click, meditând asupra literaturii, a ortodoxiei, a vieții în general, scoțând vorbe de duh din marii gânditori ai umanității și nu se poate să nu ai, pentru o clipă, revelația marii sale singurătăți. În Amarul Târg, departe de vuietul vieții literare, de polemicile altora, de tumultul cetății, el singur, cu gândurile lui și cu tristețile care îl urmăresc. Cunoașterea și înțelegerea lumii îi umplu timpul și fiecare rând scris este un pas pentru luminarea în conștiință a unor sensuri rămase obscure. Autorul însuși se recomandă, la un moment dat, „doctor în singurătate”. Și nu este o cochetărie, nici o exagerare. Gheorghe Grigurcu este un mare singuratic, iar acest atribut este specific marilor înțelepți.
Răspunzând întrebării unui „amic” (prin care se înțeleg aproape toți criticii literari care au scris despre jurnalele sale), Gheorghe Grigurcu face o adevărată profesiune de credință în legătură cu felul său de a aborda acest gen literar. Răspunsul său sincer la întrebarea „de ce nu aduce mai multă viață personală în însemnări?” este unul care nu ar fi fost greu de intuit: pe scurt, pentru că viața sa personală este viața sa interioară, cu revelațiile, neliniștile, întrebările, estetismul și emoțiile ei. Dar, iată cum explică Gheorghe Grigurcu: „De ce nu aduci în jurnalul tău mai multe fapte de viață personală, mă întreabă un amic. Nu-mi dau seama, răspund, dacă se întâmplă sau nu să aștern în acest text rânduri anoste, deși cu certitudine o abundență a unor așa zise fapte «de viață», notate otova, cu regularitate, ar putea indispune. Deoarece viața mea nu le îngăduie să fie «interesante». Întâlnesc o lume cu care nu am decât contacte mult prea puțin semnificative. Trec săptămâni, chiar luni în care n-am prilejul să stau de vorbă de-adevăratelea cu cineva. Mă simt, în privința exprimării orale – am mai făcut comparația – aidoma unui muzician care, neexersând mai multă vreme la instrumentul său, ajunge a-l folosi cu stângăcie. Nu e de ajuns? De ce să-mi încarc paginile diaristice cu balastul unor întâlniri fugare cu un vecin, cu factorul poștal ori cu femeia care ne vinde ouă?” (pp. 282-283).
Însemnări precum aceasta sunt foarte rare de-a lungul jurnalului și au rolul bucăților de rahat din cozonac. Dau gust vieții, luminează pagina și chiar cartea, îi oferă cititorului certitudinea comodă a explicației directe a unei situații care, poate că l-a intrigat sau pe care este posibil să nici nu o fi observat.
Mult mai frecvente sunt formulările sentențioase, aparent abstracte, dar ale căror rădăcini în realitatea trăită aproape că se văd cu ochiul liber. „A fi liber, înseamnă a fi nespus de vulnerabil. Expus loviturilor din afară, precum și celor pe care ți le poți aduce ție însuți.” (p. 358). Sau, „Eleganța cunoașterii. Intrând în zona subtilităților unui domeniu, se întâmplă să uiți aparent scandalos datele sale elementare. Atitudinea la care năzuiești n-are nevoie de un bagaj suplimentar” (p. 348). Înțelepciunea este atinsă și prin caracterul apoftegmatic al formulării. Beneficiind din plin de experiența poetului, poetul acordă atenție maximă conciziei, preciziei, expresivității.
Jurnal-ul lui Gheorghe Grigurcu este, înainte de toate, o carte de înțelepciune. O carte pe care să o ai întotdeauna la îndemână și să o deschizi periodic pentru a-ți limpezi mintea și sufletul. Alexandru Paleologu îmi povestea cu mulți ani în urmă cum „umbla prin viață cu Montaigne în buzunar”. I se întâmpla de multe ori să se oprească la vreun colț de stradă, sau în stația vreunui troleibuz și atunci deschidea cartea la întâmplare și citea primul eseu are îi cădea sub ochi, înainte de a-și continua drumul. Cam așa trebuie citit și Jurnal-ul lui Gheorghe Grigurcu: ca o enciclopedie a înțelepciunii, menită să te facă să înțelegi lumea noastră, fără cronologie și indice de autor, dar care, cu siguranță, îți va produce revelații pe fiecare pagină deschisă la întâmplare. La sfârșitul lecturii nici măcar nu știi cu precizie dacă atenția ta ar trebui să îndrepte spre viața și personalitatea autorului însemnărilor (așa cum se întâmplă în cazul majorității jurnalelor de autor) sau, împreună cu Gheorghe Grigurcu, ghidat de el, spre lumea din jurul nostru pentru a-i afla secretele și a o înțelege mai bine.
Gheorghe Grigurcu este unul dintre autorii majori ai timpului nostru. Apariția Jurnal-ului său de idei este o bucurie a spiritului.
Gheorghe Grigurcu, JURNAL III, Editura Eikon, București, 2018, 514 pag.