Astăzi este o zi de miercuri. Vine după o zi de marţi, în care eu am ţinut un post negru, postul sfântului Anton. Se zice că celor care ţin douăsprezece marţe consecutive acest post, sfântul le îndeplineşte orice dorinţă. Afară, e o vreme mohorâtă, dar în sufletul meu e sărbătoare. Eu sunt la cea de-a treia marțe și realizez că sfântul s-a grăbit în a-mi îndeplini o dorință din cele gândite. Spre dimineaţă, după foarte mulţi ani, l-am visat pe Johannis. Mi-a apărut aşa cum era el în toiul discuţiilor noastre telepatice purtate la câţiva metri de locul acesta, în dreptul geamului ce dă în curte. Era gol-goluț, încât aș fi putut preda un curs de anatomie artistică pe trupul său. Am pus mâna pe pieptul lui şi i-am simţit aceeaşi carne tare, extrem de vie, acoperită cu cea mai catifelată piele din lume, sub care se țesea miraculos labirintul venelor precum o hartă misterioasă a biosului. Mirosul delicat al acestei catifele senzuale era inconfundabil chiar și în vis. Am ținut palma apăsată pe bicepsul lui stâng și i-am simțit bătăile puternice ale inimii. În ciuda presentimentelor mele funeste, Johannis era cel pe care-l știam eu, viu și puternic. Dar cel mai dor mi-era de zâmbetul lui unic, de secvenţa aceea de zâmbet pe care o aveam captată în unica fotografie rămasă de peste douăzeci de ani, zâmbetul pe care acum l-am revăzut în finalul visului şi care m-a răvăşit într-atât, încât, spre uriaşul meu regret, m-am trezit stupidă şi goală sufleteşte, că n-am mai apucat să aflu ce ar fi vrut să-mi spună.
Jumătatea mea telurică, „Tiberius cel mare”, cum îi spuneam eu ironic câteodată, deși nu avea decât un metru șaptezeci și trei, era plecată cu un proiect de restaurare undeva prin Italia, iar copiii erau împrăştiaţi prin vacanţa de vară, încât sentimentul de solitudine prindea accente tragice. Dar nostalgia şi speranţa revederii cu Johannis, chiar în tainica virtualitate a visului, m-a salvat şi imediat am început să-mi răscolesc manuscrisele mele în căutarea însemnărilor pe care o să vi le transmit acum. De regulă sunt foarte ordonată aşa că, în nici un sfert de oră, am dat peste ele. Atunci, Johannis mi-a interzis să spun cuiva această întâmplare, iar eu voi trişa cumva, nu o voi spune verbal, o voi publica şi poate aşa o să mă ierte. Oricum, promisiunea lui de a reveni mi se pare încălcată, devreme ce douăzeci şi patru de ani eu am tot aşteptat şi el n-a sosit decât în rarele-i apariții onirice. E drept, darul lui consistent se face simţit şi mă protejează şi acum. Ecouri a ceea ce s-a întâmplat atunci mă străbat cu aceeaşi forţă, încât pot să spun că nu am uitat niciun minut din magia acelor zile. Subiectul poate fi considerat scandalos de către convenţionali şi pudibonzi, dar puţin îmi pasă, atâta timp cât sunt eu o neconvenţională. A vorbi despre o mistică a sexualităţii, mai ales când ai trăit-o în formele ei cele mai paroxistice şi magice, mi se pare un fapt de neocolit. Iar aici e vorba de forţa tainică a lichidului seminal. De atunci, am tot adâncit subiectul şi biblioteca mi-e plină de volume şi CD-uri pe această temă. Nu suport pornografia barbară, dar sunt o fană a erotismului și cred că bucuria erosului autentic poate mișca orice ființă pe drumul sinuos spre fericire, spre un sens al vieții. Dar eu, veți vedea, sunt un caz aparte. Urmează să vă prezint ceea ce am scris în urmă cu atâta amar de vreme după câteva săptămâni de la plecarea lui.
„Mă leagăn în amintirea zâmbetului său. Chiar acum. Poate ştiţi cât contează pentru o femeie zâmbetul lui Făt Frumos! Amintirile îmi vin aici, la fereastra solitară ce dă spre spaţiul magic al curţii interioare. De altfel, fereastra nu poate fi deschisă. E un fel de panou de sticlă susţinut de vertebrele lemnoase ale unui cadru elegant de teck, cu o compoziţie dificil de descris în câteva cuvinte, dar care, pe ansamblu, poartă nobleţea şi fineţea unor linii art nouveau.
Revin la zâmbetul lui. Precum într-un film derulat cu încetinitorul, îmi trece prin minte mișcarea buzelor sale ca a unui voal suav, fin, dintr-un material catifelat, eteric precum mătasea. Inconfundabil. Se aude că astăzi astfel de zâmbete indescriptibil de seducătoare pot fi opera unor chirurgi de geniu. Chirurgia plastică a putut atinge astfel de cote, încât sfârşeşte a se infiltra cu o naturaleţe teribilă în actul psihologic de fiecare zi al oamenilor. Deşi sunt luate din compendii anatomice, filtrate prin misterioase semne şi desene chirurgicale, zâmbetele acestea frizează o artificialitate greu de mascat. Dar nu, nu, zâmbetul lui, adică tot ce avea el mai natural, nu putea fi prefabricat, nu putea lua naştere sub tăietura măiastră a vreunui bisturiu, nici sub acţiunea unei substanţe miraculoase ce aduce la comandă, pe bani grei, o frumuseţe încărcată de seducţie. Şi apoi, frumuseţea masculină e cea mai imprevizibilă frumuseţe. Ea se asociază cel mai adesea cu şarmul celui în cauză, cu dinamica şi suflul capacităţii comunicative pe care o are sau poate, adesea, cum e şi în acest caz, cu aerul melancolic şi solitar pe care îl răspândeşte. Zâmbetul acela părea un zâmbet edenic, elabora o stare teleportată din zonele serafice ale Edenului, dacă putem să ne imaginăm astfel de zone. Şi cu aceasta am spus totul. Sau cel puţin aşa l-am văzut eu atunci. Ba chiar nu am spus totul. Era aşa de încărcat în semnificaţii, multe din ele părând ascunse pentru mine cel puţin o neprecizată perioadă de timp, încât n-am mai avut discernământul unor priviri asupra celor câtorva elemente de detaliu ce ar fi putut să-i precizeze mai bine structura carnivor-seducătoare a fiinţei. E drept că acest miraj diafan, discret, a durat doar în primele ore ale celui mai straniu paralelism, paralelismul nostru, al trupurilor noastre, în cele două vitrine ale curţii. Dar aceste prime ore au fost atât de acaparatoare, încât au putut părea pline de o teribilă încărcătură siderală. În câteva cuvinte, el îmi părea din altă lume şi nu eram foarte sigură că nu e un efect oniric deosebit.
Voi încerca, pe mai departe, să descriu mai uman, într-o manieră lipsită de dramatism psihologic, principalele elemente ce participau inconştiente şi cumulativ la această stare. Poate că nu e lipsită de semnificaţie şi o mică istorioară a prezenţei mele acolo. M-am mutat în această bătrână stradă, la numărul 9, acum trei luni, adică pe la mijlocul lui aprilie. Elegantul apartament pe trei niveluri îmi fusese cumpărat de tatăl meu care îşi încheiase cu un bilanţ extrem de favorabil anul abia trecut şi care mărturisea prea adesea că mă iubeşte, fiind unica lui fiică aruncată de destin în coada celor cinci băieţi mai mari făcuţi cu aceeaşi femeie. Eram cu moralul la pământ după un divorţ epuizant, încât tata a crezut că mă va face fericită plasându-mă într-o casă imensă din care eu, un suflet singur, nu folosesc nici măcar un sfert. Nu pot să neg impresia plăcută şi agreabilă pe care ea mi-a făcut-o în acel mijloc de primăvară şi care părea că se estompează în acest răgaz de trei luni. Şi poate chiar s-ar fi diluat semnificativ dacă n-ar fi existat curtea, cele două ferestre-paravan de sticlă şi miracolul prezenţei lui la cealaltă fereastră situată exact faţă în faţă. Aportul meu la reorganizarea spaţiului fusese minim, dar decisiv. Într-una din cele patru camere generoase ale parterului, îmi creasem studioul artistic, într-alta atelierul de lucru, iar pe pereţii plini de diverse tablouri şi fotografii din secolul XIX şi începutul secolului XX, pusesem, în rame simple, câteva fotografii artistice ale unui prieten arhitect, pasionat fotograf, Tiberius. Într-o parte din ramele opulente moştenite de la foştii proprietari, pusesem fotografiile de familie: fraţii mei în diverse ipostaze (primii doi aviatori, al treilea marinar, căpitan printr-o flotă a Hong-Kong-ului, ultimii doi arhitecţi), tata cu nelipsitu-i trabuc cubanez între dinţii sănătoși, de un alb strălucitor şi mama, o frumuseţe uşor ofilită după cele şase naşteri, dar încă atrăgătoare, mai ales prin buzele-i extrem de senzuale şi prin ochii ce-i reflectau spiritul rebel. Dar, cu mama, pusesem şi fotografii din tinereţea ei, când liniştită, când zbuciumată de câte o iubire carnivoră, din care tata, care o iubea ca un nebun şi-i ierta orice, abia reuşea să o scoată. Tiberius, prieten cu fratele meu Eduard, vine din când în când aici la o cafea espresso sau un ceai verde şi-mi face câteva fotografii, flatându-mă cu multe complimente spumoase, pe care eu le răsplătesc cu bomboane de ciocolată elveţiană. Doar atât.
Curtea este pustie şi inaccesibilă. Singura posibilitate de acces ar putea fi o uşă neverosimil de scundă pe una din laturile laterale dar care, paradoxal, este zidită în rânduri ordonate cu nişte cărămizi pământii. Din ce parte a demisolului apare? Nici astăzi nu ştiu, deşi am făcut câteva diligenţe în a găsi planurile care au stat la baza construcţiei. Acum cred că singurul acces real în curte se poate face doar de pe acoperişul clădirii. În careul curţii, ce pare desprinsă dintr-o pânză de Magritte, creşte o iarbă miraculos de grasă şi de verde pentru lipsa de lumină, aparenta lipsă de lumină, aşa cum vedeam eu atunci lucrurile, împâslită cu mult trifoi sălbatic. Pesemne că doar apa de ploaie este singura care hrăneşte acest covor verde. Cine și cum face curățenie, aici mi-e complet necunoscut. Poate vreo zână zburătoare. De regulă, prin cele câteva flori mărunte de pajişte, ce sunt tolerate oarecum de iarbă, aleargă doi fluturi albi. Doar doi. Întotdeauna. Jocul lor sălbatic, circular, sferic adesea, inepuizabil, pare fascinant şi, ceea ce m-a atras la fereastră la început, a fost chiar acest balet al celor două gâze. Le puteam privi vibrantele lupinguri minute în şir, fără să găsesc un sens acestei evidente pierderi de timp, când lucruri mult mai importante mă aşteptau în atelier. Ferestrele sunt situate la primul nivel, deasupra elevaţiei înalte şi ies puţin în relief printr-un fel de consolă din beton. Curtea cred că are ceva în jur de opt-zece metri pe tot atâţia. E clar că-i pătrată. Zidurile ei ar trebui să fie albe, dar, în realitate, le stăpâneşte un fel de cenuşiu care adesea este suficient de luminos când cerul este senin. Nu ştiu ce fel de împărţire are celălalt apartament, dar bănuiesc că ar trebui să fie cam la fel cu al meu. Credeam că această casă este supusă unei simetrii, dar acum nu mai sunt aşa de sigură. Habar nu am unde dă intrarea cealaltă, pe ce stradă, fiindcă frontul străzii mele este destul de lung. Oricum nu stăpânesc prea bine spaţialitatea, mai ales cea arhitecturală, fiindcă mă chinuia destul de mult geometria în şcoală. Tiberius mi-a promis că va face nişte cercetări în acest sens, trăgând cu ochiul pe câteva hărţi ale zonei aflate la fondul central al arhivelor statului.
Nu are sens să vă plictisesc cu descrierea amplului apartament. Singurul element, care-i relevant pentru ceea ce vă povestesc acum, e casa scării, ce trece prin imediata vecinătate a ferestrei şi a atelierului meu de grafică ale cărui uşi duble, niciodată închise, dau de asemenea în palierul din faţa geamului. Peste mai bine de două luni, la fereastra geamănă, nu s-a întâmplat nimic. Câteodată acest fapt mă intriga. Dar de cele mai multe ori îmi da o stare de linişte. Nu mi-aş fi dorit ca nişte vecini, posibil indiscreţi, să aibă acces la imaginile pe care le ofeream, vrând nevrând, prin fereastră. Pe de altă parte, nu mi-aş fi dorit să pun vreo perdea sau jaluzele şi, cu atît mai mult, să închid uşile de la atelier. Totuşi, câteodată, seara, întunericul metalic care se desluşea în spatele geamurilor vecine îmi aduceau, ca o adiere, un soi de spaimă metafizică. Şi atunci, mă consolam că undeva, prin iarbă, se află două fiinţe inocente ce formează un fel de paravan protector.
Dar într-o seară, târziu, am dat cu ochii de lumina artificială din spatele ferestrei vecine şi mărturisesc că, pe moment, am tresărit. Era chiar un fel de sperietură. Am reuşit să mă liniştesc singură şi, în locul acestui vag sentiment de teamă, să montez unul mai constructiv al curiozităţii. Curiozitatea nu mi-a fost satisfăcută în aceea seară, deşi m-am foit tot timpul prin zonă. La un moment dat, chiar m-a bătut gândul să-mi trag un balansoar, să iau un volum şi să mă postez în faţa ferestrei. Gândului acestuia, ce parcă mă presa dintr-un alt spaţiu, i-am făcut faţă. Era evident că ar fi fost o lipsă de politeţe o astfel de pândă stupidă, care pe mine chiar nu mă caracterizează. N-a apărut nimeni în acea seară şi nici în cele câteva seri care au urmat, cu toate că lumina nu s-a stins niciodată. Dar un fapt m-a pus pe gânduri. Prietenii mei, fluturii, au dispărut şi m-au lăsat descoperită în faţa misterului de vizavi. Apoi, într-o seară, lumina s-a stins. Am simţit un regret teribil în suflet, ceva ca o durere sfâşietoare, încât m-am speriat. M-am dus la barul din care se serveau tata şi fraţii mei, când foarte rar mai apăreau în vizită şi mi-am pus un coniac. L-am dat peste cap. Am mai turnat unul. A urmat și al treilea, pe care l-am savurat îndelung, căci o dulce amețeală începea să mă învăluie. Cu toate acestea, o luciditate cristalină nu mă părăsea, astfel că toată noaptea n-am putut să dorm, m-am întors când pe o parte, când pe alta şi a fost prima dată după divorţ, când am regretat absenţa fostului meu soţ, Ludovic, care avea cel puţin calitatea unui amant teribil, ce mă epuiza şi-mi aducea de fiecare dată un somn liniştit, reconfortant. Presiunea era aşa de mare încât, dacă nu l-aş fi ştiut logodit cu o scorpie extrem de geloasă, l-aş fi sunat negreşit. Dar gândurile şi teama continuau să mă dispute. M-am hotărât să-mi chem o prietenă, dar nu era nici una din cele mai apropiate în oraş. Când zorile au bătut în geam, am aţipit.
M-am trezit undeva spre prânz şi primul meu gest a fost să mă uit prin fereastra mea la fereastra vecină. Aproape că am paralizat de surpriză. Pe un scaun stătea el uitându-se la mine şi pândindu-mă, parcă. Eram aproape despuiată, aşa cum ieşisem din pat. Un chilot de bumbac alb şi un capot de mătase cu jerbe mari de magnolii albe imprimate discret într-un atelier textil din Yokohama. Am tras la început cu coada ochiului, dar până la urmă mi-am strâns capotul pe mine, am legat cordonul, m-am îndreptat spre fereastră şi m-am uitat direct la el. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut un semn drăguţ cu mâna. Sunt o femeie frumoasă. De asta sunt sigură. Am ştiut atunci, în aceea clipă, că acel bărbat într-un fel va deţine un rol în viaţa mea. Mi-am râs în sine cum de am putut să sufăr acel atac de panică. Totuşi, prietenii mei, fluturii, n-au mai apărut. Părea un lucru de rău augur, dar m-am liniştit singură. Decât misterul fluturilor, mă intriga mai mult misterul omului din faţa mea. Era un individ cu o vârstă greu de precizat, ceva între patruzeci şi cincizeci de ani. El îmi zâmbea adesea liniştit, iar eu nu mă mişcam din faţa geamului. Parcă nişte lanţuri nevăzute mă ţineau legată de acel loc. La un moment dat, m-am dus în birou, mi-am aprins o ţigară, întorcându-mă cu un aer tupeist în dosul geamului. După un timp, l-am văzut ducând la ureche un telefon mobil şi purtând o conversaţie care s-a prelungit minute bune. Eu am aşteptat răbdătoare. Dar, printr-un efort supraomenesc, am reuşit să mă smulg din ghearele acelei forţe şi să mă târăsc în atelier, închizând cu un regret teribil uşile spre fereastră. M-am aruncat în balansoar, am dat drumul televizorului pentru a-mi bulversa starea şi am început să trag câteva linii pe o foaie. N-am rezistat foarte mult, poate o jumătate de oră, poate mai puţin. Am ieşit la fereastră deşi îmi propusesem să rup acest lanţ al curiozităţii. Trebuia să mănânc ceva, să mă îmbrac şi să mă duc în oraş. Când am ieşit nu l-am văzut, fereastra era goală iar crizele de regret puneau stăpânire din ce în ce mai tare pe sufletul meu. Dar peste nici două, trei minute a apărut. Avea un scaun cu spătar în mâna dreaptă pe care l-a pus jos şi s-a aşezat. Era în bustul gol şi, evident, desculţ ca şi mine. A zâmbit, s-a ridicat în picioare şi a deschis braţele ca şi cum m-ar îmbrăţişa. Ba chiar a făcut o pantomimă simulând îmbrăţişarea şi un sărut cu buzele lui grosuţe, senzuale. A fost rîndul meu să zâmbesc şi să mimez îmbrăţişarea. Apoi, ne-am privit minute în şir, el aşezat, eu în picioare, până când iar a dus mobilul la ureche, vorbind cu cineva şi gesticulând cu mişcări largi, circulare, ce-mi aminteau de dansul fluturilor. Părea că m-a abandonat, iar eu am dat să plec fără a uita să trag cu coada ochiului. Mi-a făcut un gest de oprire şi eu m-am oprit. Mi-a arătat mobilul şi mi-a sugerat să-i scriu numărul pe geam, cu degetele, pentru a mă suna. Am încercat să rezist acestei ispite. El s-a ridicat din nou, a făcut cei doi paşi până la fereastră şi şi-a lipit faţa şi pieptul de sticlă. Am cedat şi i-am transmis numărul cifră cu cifră. În clipa imediat următoare mobilul meu a sunat pe unul din birourile atelierului.
– Te aşteptai să apar, frumoaso?
– Cine eşti? l-am tutuit eu tupeistă văzând felul în care mă abordează.
– Cum cine sunt? Cel aşteptat de tine, vecinul tău şi viitorul iubit.
– Nu prea cred, am făcut eu pe interesanta. Nu am stilul de a-mi alege iubiţii în acest fel. Eşti prea îndrăzneţ pentru gustul meu şi, de ce să nu ţi-o spun, cam bătrân pentru mine. Dar imediat am simţit un regret pentru ceea ce spusesem. Câţi ani ai?
– Nu pot să-ţi dezvălui numărul anilor mei. Totuşi e un număr fast. Ţi-a fost scris să fii iubita mea pentru cinci zile, cinci zile pline în care vei înţelege multe. În primul rând că nimic nu e întâmplător în această lume.
Am închis mobilul şi, întorcându-i spatele, m-am îndreptat spre uşile atelierului. Mobilul a sunat din nou.
– Te rog nu mă mai deranja! Nu voi fi niciodată iubita unuia ca tine şi a nimănui pentru cinci zile.
– Dar eu nu vreau să te deranjez. Vreau să mă placi şi să mă descoperi. Hai, nu fi supărată pe mine. Vino la fereastră!
Am făcut, din faţa uşilor, o piruetă pe călcâie şi m-am apropiat de fereastră. Se uita la mine fără să-mi zâmbească. Pierdusem creditul său în zâmbet şi asta mă supăra. De astă dată, părea mult mai tânăr. Nu era un bărbat frumos, farmecul lui venea din altă parte, avea un soi de ubicuitate care mă învăluia. Nu-i puteam vedea culoarea ochilor, doar forţa pătrunzătoare a privirii care părea că sparge cele două rânduri de geamuri. A continuat să mă fixeze în timp ce se aşeza pe scaun.
– Te-ai liniştit, m-a întrebat el. Eu mă simt foarte bine numai privindu-te. Dă-ţi jos din cap clema. Ai un păr frumos şi vreau să-l văd cum îţi atinge umerii. Odată cu el o să ţi-i ating şi eu căci mâna mea spirituală e în părul tău.
Mi-am dat clema jos şi părul a ţâşnit pe umerii şi pe spate. Într-adevăr, avea dreptate, căci am simţit cum o mână mă mângâia pe umeri şi pe spate pe sub stofa halatului. Aproape am încremenit, dar ceva mă ţinea nemişcată sub vraja acelei mângâieri fine ce-mi trezea o dorinţă nebună, încât aproape că era să-l chem la mine.
– Te-ai speriat puţin! Nu e cazul. Eu chiar sunt introdus în destinul tău, dar nu pot veni acum la tine, aşa cum îţi doreşti.
– Dar nu-mi doresc să vii la mine, am minţit eu. Cum ţi se poate năzări aşa ceva?
Mi-a zâmbit înţelegător, condescendent, ca şi când ar fi vrut să spună „de ce mă minţi? Oricum ştiu ce-i în capul tău, fetiţo!”. Apoi, preţ de multe minute, ne-am uitat doar unul la altul. Am căutat iarăşi din priviri zborul fluturilor în careul ierbii, dar nu l-am găsit şi iarăşi un sentiment de teamă m-a încercat, alături de gândul ascuns de a suna pe cineva care să-mi sară în ajutor.
– Eşti doar a mea, mi-a spus el în telefon după ce mi-a arătat că trebuie să-l pun la ureche. Eu sunt singurul tău prieten acum, aşa că nimeni nu ne va deranja. Lasă-te în seama mea şi-ţi voi face câteva bucurii esenţiale! A te opune e doar o pierdere de vreme. Şi acum, te rog să-mi arăţi sânii tăi frumoşi!
Culmea e că n-am schiţat nici un gest de rezistenţă. Mi-am desfăcut cordonul şi am lăsat capotul să se deschidă dezvelindu-mi cea mai mare parte din sâni. Am avut totuşi puterea să-l întreb:
– Şi cu ce te ajută faptul că-mi vezi sânii?
Nu mi-a răspuns.
– Te rog desfă-ţi halatul şi arată-mi sânii! Îi vreau cu totul.
– Spune-mi cu ce te ajută chestia asta?
– O să-ţi spun, dar ai răbdare. Acum închipuie-ţi că mi-i doresc ca orice bărbat. Şi într-un fel aşa e. Chiar că îmi doresc să ţi-i mângâi şi să ţi-i sărut, să-ţi sug sfârcurile alea rebele. Simţi buzele mele pe ei?
– Da. Le simt. Doamne, te rog lasă-mă în pace… mă doare capul. Spune-mi cine eşti?
– Johannis. Numele meu e Johannis.
– Johannis. Am mai auzit numele ăsta. Cred că e un personaj de roman. E clar că nu te poate chema Johannis. E… e cumva prea nemţeşte.
– Pe sfert sunt neamţ. Una din bunicile mele era din Lipska. Ştii ceva? Hai să ne privim iarăşi o vreme fără a ne spune ceva. Deja tot ce ne spunem e prea banal pentru tot ce avem de trăit împreună.
Nu i-am răspuns. Am tăcut şi l-am privit aproape fără să clipesc. Acum, aşezat pe scaun îmi părea iarăşi un tip mai în vârstă. Nu îmi mai zâmbea, dar forţa lui de atracţie nu mă slăbea, părea că mă învăluie, creştea precum o gravitaţie nefirească. Aproape că mă lipisem de geam, iar braţele erau oprite doar de sticlă ca să nu se rostogolească spre o îmbrăţişare. Palmele, cu degetele răşchirate, presau materia transparentă. El părea că dormitează. Avea ochii întredeschişi sau, poate, chiar închişi. Cu o capacitate vizuală extraordinară, de care brusc dădeam dovadă, îi puteam vedea culoarea vineţie a pleoapelor şi venele rădăcinoase, puternice, urcând pe tâmple. Faţa îi era prelungă, nasul subţire în partea de sus, dar cu nările cărnoase asemenea buzelor. Ţeasta lucioasă, fără păr, era lovită de griul acela magic, care de la o oră a după amiezii zugrăvea curtea. Era mai mult decât evident că nu putea fi un bărbat frumos în accepţiunea clasică a cuvântului. Şi totuşi, prin magnetismul degajat, părea unul dintre manechinii folosiţi în reclamele vreunei celebre firme de parfumuri sau de haine bărbăteşti. Părea efectiv că doarme şi tocmai mă întrebam ce dumnezeului am de stau într-o astfel de aşteptare, când a deschis brusc ochii, iar arterele gâtului au început să tresalte pendulând în ritm accelerat. Felul în care a deschis ochii m-a speriat. Apoi, cu încetul, în câteva secunde şi-a construit prea personalul zâmbet.
– Ştii de ce vreau eu să-ţi văd sânii? Fiindcă mă excită în mod deosebit. Sânii tăi au o formă şi o culoare care mă înnebunesc. Dă-ţi jos halatul, vreau să-ţi văd trupul, formele tale perfecte, pielea catifelată!
Nu puteam să opun nici o rezistenţă. Eram efectiv la discreţia lui. Mi-am lăsat halatul să se scurgă pe gresia podelei şi mi-am lipit cu obrăznicie ţâţele şi abdomenul de geam. Simţeam cum urcă în mine o tensiune sexuală ce-mi gripa conştiinţa. Totuşi, raţiunea îmi rămăsese întreagă. Ce putea să-mi facă acest bărbat când între noi erau două geamuri groase şi curtea. Mi-a făcut un semn cu mâna, iar conştiinţa mi s-a umplut din nou de vocea lui.
– Retrage-te puţin! Vreau să-ţi văd aliura nedeformată. Eşti demnă de dalta lui Michelangelo. Eşti chiar Aurora. Tu eşti un avatar al modelului care i-a servit pentru Aurora.
Şi-a depărtat uşor picioarele şi i-am zărit falusul mare, încordat, traversat de puternice vene asemeni celor de pe tâmple. Apoi a început să se masturbeze cu mâna dreaptă în timp ce, aplecându-se, cu stânga a apucat o cupă argintie pe care nu știu când o putuse aduce acolo.
Nu, nu, cred că visez, mi-am zis. Sigur visez. Dar totul părea să mă contrazică; ferestrele, curtea, iarba. Nu înţelegeam de ce trebuie să fiu martora acestui spectacol care mă scotea din minţi cu tensiunea ce mi-o inducea, când ar fi putut veni la mine să facem dragoste pe îndelete. Mi-era foarte clar că nu l-aş fi putut refuza. Johannis a continuat câteva minute să se masturbeze încet, sub privirile mele încordate. La un moment dat din spatele lui a apărut iniţial o siluetă, apoi o femeie, mai bine zis o fată cu o alură serafică, filiformă, într-o rochie de dantelă diafană, cu părul bogat, sănătos, roşu ca o flacără, care a îngenunchiat în faţa lui, i-a desfăcut cu degetele-i lungi picioarele, cuprinzându-i genunchii şi, acoperită de păru-i lung, i-a făcut în mod evident o felaţie. În tot acest timp, privirea lui cenuşiu-închis m-a sfredelit parcă să vadă dacă mă trece vreun fior.
– Te dezgustă? m-a întrebat el.
– Nu, îmi place, i-am răspuns eu curajoasă. Sunt o femeie emancipată. Nu tratez felaţia ca pe o obscenitate perversă.
El a dat din cap şi a închis ochii întinzându-i copilei cupa. După câteva minute, aceasta s-a ridicat şi s-a retras purtând cu ea obiectul în care bănuiam ce se putea afla.
Avea un aer epuizat, încât părea că doarme cu capul într-o parte sprijinit pe umărul stâng. Îmbătrânirea lui bruscă am sesizat-o imediat. Pe scaun nu mai era tânărul de acum câteva minute, ci aproape un bătrân. Deşi gândurile mă purtau într-un turbion de idei ce, răvăşite, se prăbuşeau ca o cascadă în cugetul meu, deşi mă apăsa ideea de a mă depărta de acest spectacol straniu pe care, trebuie să recunosc, îl gustasem cu o anumită fervoare de care nu mă credeam în stare, am rămas încremenită şi goală în faţa ferestrei. Pe cât de tare mă ameţea furtuna gândurilor ce-mi traversau interiorul creierului, pe atât de nemişcat era trupul meu. Trăiam un moment magic în viaţa mea şi nu-mi trecea mirarea de a fi o atare protagonistă aşa dintr-o dată. Simţeam că tot acest spectacol al străinului, care chiar nu mai îmi părea aşa de străin, avea un sens, o simbolistică aparte. Era evident că în acest ritual lichidul seminal trebuia să reprezinte ceva, ceva important şi tainic în acelaşi timp. Retrăiam momentul în care tânăra aceea, fără să-mi arunce vreo privire, cu gesturile unui act esenţial, se depărtase de Johannis, abandonându-l somnului. Purtase cupa cu ambele mâini ca pe un relicvar preţios şi primul gând care mi-a venit în minte a fost a asociere stranie cu actul euharistiei. Dar, deşi nu sunt o creştină practicantă şi cu atât mai puţin bigotă, mi s-a strâns cugetul la ideea unui gând blasfemitor. Totuşi, imediat parcă, am realizat că acest lichid, acest fluid roditor, este una din cele mai puternice expresii ale vieţii pe care Dumnezeu l-a dăruit nu numai omului, ci aproape întregului regn animal, singura şansă a biosului. Înţelegeam că şi forţa lui simbolică, alături de cea concret germinativă, poate învinge orice prejudecată legată de asocierea sexului cu cunoaşterea divinităţii, atât de importantă în antichitate şi în civilizaţiile asiatice. Eram o femeie care cunoscusem dragostea fizică de la aproape 15 ani, iubisem de câteva ori cu disperare, fusesem măritată şi nu-mi era străină niciuna din expresiile sexualităţii, inclusiv o mie de aspecte legate de felaţie, citisem multă literatură despre mistica de acest tip la indieni, egipteni sau mesopotamieni, despre sacralitatea sexului şi a organelor genitale, despre prostituţia sacră în multe culturi, dar acum trăiam o stare care nu-mi mai fusese indusă. Alături de dorinţa pură a apropierii fizice pe care o simţisem din toată fiinţa în tot acest timp, era o dorinţă aproape religioasă de a experimenta acest act pe care îl desfăşurase tânăra parteneră a vecinului meu.
Aproape brusc, curmându-mi ţeserea gândurilor, Johannis deschise ochii mari. O lumină stranie, magică, se revărsa din irisul lor căprui închis. Vigoarea şi tinereţea fizică îl cuprinseră din nou. Ce cameleon superb!
– Bernadet e prima dintre discipolele mele. Să nu fi geloasă pe ea. E încă virgină precum o vestală. A tăcut preţ de câteva secunde. Gata, mi-a zis el. Ajunge! A venit seara şi eşti obosită, du-te şi te culcă! Poate că o să vin în braţele tale. Eşti pregătită să mă primeşti?
– Cine eşti? Cred că nu mi-ai risipit toată sfiala, cred că încă mi-e teamă de tine. Te doresc, dar parcă sentimentul nu vine din conştiinţa mea, e ca o energie străină şi, poate, otrăvitoare.
– Dormi liniştită. Eu nu pot aduce decât lucruri bune din depărtarea timpului. Acum te dezleg…
Deodată, trezită parcă din reverie, am realizat că individul mi se adresa direct, nu prin intermediul telefonului mobil. Mâinile îi atârnau leneşe pe lângă scaun. Îmi vorbea direct în cap, în capul meu, îmi invadase oarecum conştiinţa.
Într-adevăr, am simţit ca o eliberare dezlegarea lui. Dorinţa îmi rămăsese intactă dar cascada aceea nebună a gândurilor se domolise, era un fluviu lin ce-mi dădea voie să gândesc mai limpede. Am analizat la rece, atât cât am putut, această după-amiază. Îmi era limpede că nu-i un vis. M-am întors în atelier şi, iniţial, sub starea surescitării corporale, am crezut că n-o să pot adormi. M-am aşezat pe unul din scaunele ce se aflau în faţa şevaletului. Planşeta prinsă în structura lui de lemn conţinea o hârtie de desen goală. Am intins grafitul, intenţionând să trag câteva linii, dar am renunţat. Liniştea mi-a invadat mintea făcând loc unui somn teribil ce s-a abătut asupra porţilor sufletului şi trupului meu. Trebuia să profit. M-am târât repede pe canapea şi am simţit violenţa unui somn grăbit, indus de o forţă străină căreia nu reuşeam să-i rezist. Cred ca am adormit profund şi nu ştiu cât a putut fi acel somn. Oricum era trecut de miezul nopţii, iar lampa de la capătul canapelei era aprinsă, deşi nu-mi aminteam să fi făcut acest gest. Atunci am simţit mirosul unui bărbat, mirosul acela tipic al unui mascul, mirosul excitant al spermei şi, deschizând ochii, l-am văzut gol lângă canapeaua mea. Nu-i puteam vedea chipul, purta o mască veneţiană din fildeş care-i acoperea partea din faţă a capului. De fapt purta chiar una din măştile mele pe care le ţineam expuse pe un perete al atelierului.
– Eşti diavolul, i-am zis.
– Aş! Sunt îngerul. Am venit să-ţi acord şansa tinereţii veşnice. Trezeşte-te! Eşti în ţinutul plin de flori al bucuriei. Trezeşte-te şi bucură-te!
A tras scaunul lângă mine. I-am simţit atingerea mâinilor sale în preajma sânilor, a pântecului. Mişcările lui circulare erau când fine, când căpătau accente sălbatice. Îmi folosea corpul ca pe un instrument al unei muzici ce trebuia să ţâşnească din trupul meu. Practic era ca un instrumentist magic ce-mi acorda trupul, dar mai ales sufletul care în câteva secunde a început să geamă încet, la început, apoi din ce în ce mai amplu. Totul părea că se desfăşoară în afara timpului căci simţeam mirosul lui împletindu-se cu ceva ce părea a fi mirosul istoriei. Eram smulsă din istorie de către mâinile lui şi oferită atemporalului. Dă-ţi jos masca, i-am şoptit, şi sărută-mă! Şi-a luat palma de pe trupul meu şi a dus arătătorul la buzele care se zăreau sub marginea aurie a măştii. Atunci i-am văzut falusul mare, înflorit, plin de vitalitate prin chiar ţesătura puternică a venelor sale, simţind ispita acestei prezenţe de nestăvilit. Nu ştiu cât a putut dura acel episod. Bănuiesc că, în timpul fizic, câteva minute: trei, cinci, poate zece. Dar aici nu era vorba de timp fizic, căci eu simţeam puternic magnetismul atemporalităţii, iar plăcerea pe care mi-o oferea acel gest nu am putut-o descrie niciodată în cuvinte. Aş asemăna-o mai degrabă cu un val de sunete magistral dirijate prin flautele unei orgi, comparaţie care nu ar prinde nimic din calitatea în sine a ceea ce am trăit, ci mai degrabă dispunerea acestor impulsuri într-o armonie asemănătoare cu cea a unei fugi preclasice. Timpanele mi se impregnau cu o muzică fastuoasă, din care melomana din mine nu putuse gusta niciodată, o muzică pe fundalul căreia simţeai forţa persuasivă a unei incantaţii.
În beţia care mă cuprinsese i-am auzit ca prin vis vocea şi am simţit mai mult decât am văzut mâna-i cum mă apucă puternic de păr.
– Elibereaz-o! Elibereaz-o! E a ta…
Vrăjită, am îndreptat hulpavă spre buze falusul care zvâcnea puternic între degetele mele. Am trăit totul cu o bucurie care poate fi greu de înţeles, pentru că în câteva clipe am simţit eliberarea şi un orgasm devastator m-a ameţit îngemănându-se cu un extaz pe care nu-l mai simţisem niciodată. Euforia s-a generalizat prinzându-mi trupul, dar mai ales sufletul într-un fel de mătase fină ce mă strângea aproape să mă sufoce. Apoi brusc am căzut într-un postludiu mai aproape de cel uman, situaţie care mi-a permis să-l văd liniştit ţinându-mi capul în nişte palme mici printre degetele cărora îmi treceau şuviţe groase din părul meu negru.
– De câte ori vei iubi cu adevărat un bărbat te vei afla în starea asta pe care ţi-am oferit-o acum. Vei vedea că este un dar cum nu-l au multe femei şi de fiecare dată vei înţelege mai profund ceea ce ai trăit acum. Condiţia e să iubeşti cu adevărat un bărbat. Atât de simplu! Şi totuşi, nu este o condiţie uşoară. Unii bărbaţi sunt greu de iubit, râse el dându-și capul pe spate.
Cinci zile, doar atât. Johannis a rămas în preajma mea, doar cinci zile. Cu rare excepţii, în tot acest timp am experimentat o stare de narcoză în care pluteau momente de o luciditate tragică. Nu puteam accepta ideea că mă va părăsi şi gânduri de o tristeţe copleşitoare se abăteau cu forţă asupra mea. Dar el simţea, îmi punea mâna pe tâmple şi narcoza se instaura din nou căpătând nuanţe nimfomaniace. Ca să nu-l pierd definitiv, am hotărât să-i fac multe fotografii şi un portret. La portret am renunţat. Pierdeam prea mult din acest timp preţios. Îl voi face pe îndelete după fotografii, mi-am zis.
– Nu te pot ajuta să suporţi despărţirea, mi-a spus el în ziua plecării, dar sunt convins că ai această putere. Femeile alese de mine sunt femei puternice, care duc mai departe, odată cu dragostea, harul pe care l-am dat. Aşa cum ţi-am spus, de fiecare dată când vei iubi cu pasiune, fiecare act al dragostei va fi învelit în starea pe care ţi-am oferit-o şi care te va face să nu mă uiţi. Vei purta, odată cu o tinereţe nefirească, şi amprenta unui extaz dăruit de mine. Fiindcă tinereţea şi extazul în lumea de unde vin sunt valori perpetue. Tot ce pot să spun este că voi reveni cândva. Un singur lucru îţi cer: să nu spui nimănui despre această întâlnire a noastră. Ţine-o doar pentru tine, cel puţin până la o viitoare întâlnire cu mine. De fapt, este momentul să-ţi mărturisesc un lucru de care te vei bucura şi pe care nu trebuie niciodată să-l divulgi. Sunt purtătorul tinereţii. Ai gustat elixirul tinereţii. Trupul şi spiritul tău vor îmbătrâni mult mai greu decât de obicei. Ai fost vaccinată împotriva bătrâneţii, senectutea te va ajunge mai mult în zona spiritului.
Johannis a plecat. Am avut, aşa cum mă aşteptam, sentimentul unei pierderi esenţiale. De fapt, chiar era o pierdere esenţială. Acum îmi dădeam seama că, în toate aceste cinci zile care trecuseră ca cinci ore, nimeni nu mă căutase, nimeni nu mă sunase pe mobil sau poate că nimeni, în afara lui, nu avusese acces la fiinţa mea. Fusesem smulsă din lumea fizică şi transportată într-o lume magică înconjurată de un fel de magie pe care nu o întâlnisem decât în basme. Am avut trei zile şi două nopţi, timp în care l-am visat continuu. Se făcea că adeseori trecea în partea cealaltă a curţii şi se transforma într-un fluture, iar eu, cuprinsă de groază sau poate de fericire, simţeam cum mă metamorfozez în alt fluture, după care goneam amândoi prin curtea stranie a întâlnirii noastre. Încetul cu încetul, mi-am revenit. Ştiam că nu am voie să povestesc cuiva tot ce am trăit aşa că, chinuită de sentimentul confesiunii, am aşternut pe hârtie toată această poveste incredibilă. Simţeam că nu trebuie să-l văd, ca să nu-mi ies din minţi. Dar n-am putut rezista mult. Presiunea era prea mare, trebuia să-l văd. Am deschis calculatorul, la care nu mai umblasem de o săptămână, am introdus cipul foto şi am constatat că eram singură în cele mai stranii ipostaze. Părea că dansez precum un fluture într-un clarobscur ce prindea diferite nuanţe.
Mi-am amintit de fluturi şi am pornit să-i caut cu privirea mult mai atentă. Fluturii, la rândul lor, păreau a-mi spune ceva despre relaţia mea cu Johannis, aşa că simţeam lipsa lor ca pe o mare pierdere, iar căutarea lor mă epuiza în mod ciudat. Nu puteam crede că s-au înălţat peste clădire părăsind careul magic al curţii şi trifoiul acela atât de apetisant. Dar nu i-am găsit, oricâtă silinţă mi-am dat. Aceea putere vizuală hrănită din magia lui Johannis era evident că mă părăsise. Până mi-a venit o idee. Fotograful Tiberiu trebuia să aibă un instrument optic capabil să-mi mărească spaţiul curţii, iar eu să-i observ pe undeva printre firele de iarbă împerechindu-se. I-am explicat prietenului meu, cu care nu aveam altă relaţie decît o camaraderie simplă şi frumoasă, ce mi-aş dori şi el s-a înfiinţat cu un fel de binoclu prin care am luat în primire spaţiul curţii. Dar, de data asta, Tibi, care mă lăsa rece, mi se păru mult mai atractiv, iar, în timp ce sorbeam cu el un ceai ceylonez, avusei impresia stranie că oarecum seamănă cu Johannis. Da, Tiberius avea ceva din fostul meu miracol, iniţial când îl vedeam din profil, dar, încetul cu încetul, şi din faţă. Iar zâmbetul era clar al lui Johannis. Da, zâmbetul. Cum putusem fi aşa de insensibilă la curtea pe care acest bărbat evident că mi-o făcea de cel puţin trei ani? Dar Tibi părea un individ timid, iar eu aveam nevoie de un bărbat nebun, pentru a intra din nou în starea moştenită de la plecatul meu iubit.
– Tibi, ce-ai zice dacă ţi-aş spune că mă simt atrasă de tine?
Omul mă privi uşor speriat, după care, se relaxă şi zâmbi încercând un spirit:
– Aş zice că sunt un bărbat irezistibil, pufăi el întinzându-se şi apucându-mi mâna stângă de încheietură. Tu vorbeşti serios? Hai, las-o, că nu te cred…
– Da, i-am răspuns, mângâindu-l pe antebraţ. Rareori mă înşel când mă simt atrasă de cineva. Dar trebuie să nu te mint şi să-ţi spun că sentimentul acesta nu l-am avut dintotdeauna. Şansa ta în a mă câştiga s-ar putea să o datorezi unui alt bărbat.
– Ştiam eu! şi sorbi zgomotos din ceaşca de ceai. Hai să-ţi spun ce am aflat despre casa, sau mai bine zis, casele de aici. Pe locul ăsta a fost un mic castel al unei contese, care s-a otrăvit din dragoste pentru un paj al regelui, spun unii, a fost gilotinată de iacobini, spun alţii. Revoluţionarii l-au transformat într-o închisoare. Asta în urmă cu peste două secole. Aici, şi arătă spre geamuri, era o curte interioară în care se executau condamnaţii la moarte, fie ghilotinaţi, fie împuşcaţi. Toate revoluţiile au dat aici multe jertfe. În curtea asta a curs mult sânge. Închisoarea a fost demolată imediat după război, iar ultimii prizonieri, executaţi după eliberare, au fost un tânăr ofiţer german şi iubita lui, o actriţă de teatru, pare-se o strănepoată a defunctei contese care-i şi purta numele, Bernadet. Pe el îl chema Johannes, parcă Johannis Offenbach, era cumva un nepot al celebrului Jacques Offenbach. Există o legendă care spune că, în momentul în care au fost împuşcaţi, se ţineau în braţe, până şi călăii s-au milostivit de ei şi i-au împuşcat îmbrăţişaţi şi, când au căzut pe lespezile curţii, din gură le-a ieşit câte un fluture. Fluturii n-au fugit. Au dansat în jurul cadavrelor. Aşa mi-a povestit o doamnă bătrână de pe partea cealaltă a cvartalului. Ea era fetiţă, iar tatăl ei, care lucra aici, atunci a luat-o pentru prima şi ultima dată în clădirea ce mustea de negativitate. Aşa zice ea. În ziua aceea, au fost împuşcaţi mulţi condamnaţi, nemţi şi colaboraţionişti. A văzut totul printr-o mică fantă între uşa metalică şi tocul ei, crăpătură creată de o balama butucănoasă. Tatăl ei făcea parte din plutonul de execuţie. Multe nopţi n-a putut să doarmă. O să te duc să-ţi povestească şi ţie.
Am rămas fără glas, iar mâinile au început să-mi tremure. Dar mi-am venit repede în fire. Oricum, în viaţa mea se întâmplaseră atât de curând fapte ieşite din comun, încât unul în plus nu putea decât să-mi întărească spiritul. Materialistă nu fusesem niciodată. Da, era clar că nu putea fi o simplă coincidenţă apariţia acestei poveşti, în care Tiberius nu avea nici un interes să mintă. Pe de altă parte, îl ştiam un individ iscoditor, a cărei acribie arhivistică îi era cunoscută de mulţi prieteni comuni, printre care și de frații mei arhitecții.
– Zici că mai trăieşte tanti asta?
– Nu numai că trăieşte, e plină de poveşti despre cartier. Bea şi fumează ca un turc. Tatăl ei, fost militar, general chiar, a primit Legiunea de Onoare. Mi-a povestit că a fost măritată de cincisprezece ori. Are doi iubiţi la cei peste şaptezeci de ani ai ei. Merită să o cunoşti.
– Şi, mă rog, de ce se făceau vinovaţi aceşti tineri amorezi? Din câte ştiu, Offenbach a fost evreu şi nu-l prea văd pe nepotul său un înfocat arian nazist.
– Habar n-am! Dar nu e prima dată când coreligionari şi conaţionali se urăsc şi se omoară între ei. Poate că a fost spion. Dumnezeu ştie! Bătrâna doamnă nu mi-a spus nimic despre problema asta. Poate că nici nu ştie prea multe referitor la ea.
– Vine seara. Hai să-ţi explic pentru ce-mi trebuie binoclul tău. Trebuie să căutăm cu el fluturii care au ieşit pe gura amorezilor executaţi pe acest loc.
Tiberius zâmbi. Era evident că luă spusele mele ca pe o glumă. Îşi montă trepiedul rotativ prin înşurubarea celor câtorva piese apoi fixă binoclul, îl calibră răbdător şi trase un scaun.
– Caută-i!
M-am aşezat pe scaun şi am dus ochii la lentilele aparatului. Mi-era din ce în ce mai clar că, în griul ce minut de minut umplea curtea, era din ce în ce mai improbabil să dau de gâzele mele. Totuşi, încercai să scormonesc cât mai detaliat curtea.
– Du mâna stângă şi reglează-ţi imaginea, mă sfătui Tiberius. Ai libertatea să-ţi apropii mai mult obiectele din câmpul vizual, îi auzii eu vocea din spatele meu şi-i simţii mâinile coborându-se pe umerii mei. Gestul lui îmi produse un fior puternic, căci vocea-i era extrem de asemănătoare cu a lui Johannis. Nu desprinsei ochii de pe ocularele binoclului căci, în timp ce măream imaginea, câmpul vizual mi se umplu cu o scenă tragică. Sub bovindoul de vizavi, cei doi fluturi se zăreau căzuţi în plasa unui păianjen, iar trupurile lor inerte erau învelite în geometria funebră a firelor ce construiau capcana. Părea un semn de rău augur şi, în timp ce mă ridicam în picioare întorcându-mă spre Tibi, lacrimile îmi ţâşniră din amândoi ochii.
– Dar tu plângi, Gabriela! Ce Dumnezeului ai văzut acolo?
Am tăcut şi el mi-a respectat tăcerea. M-a prins peste umeri şi m-a strâns în braţe.
– Fluturii mei au murit. Au fost prinşi de un păianjen lacom.
Tibi m-a privit un pic mirat, un pic condescendent. Poate că mă credea atinsă de nebunie. Mi-a şters lacrimile cu degetele lui fine.
– Sărută-mă, Tiberius, pune muzică şi hai să ne iubim!
A fost o noapte miraculoasă, care în mod sigur şi-a produs voluptatea din magia lui Johannis, iubitul meu de cinci zile, cel bogat în tinereţe.
Am rămas cu Tiberius până astăzi, peste două decenii. Avem o fată și doi băieţi. E un bărbat extraordinar, pe care îl iubesc mult şi de care nu m-aş putea desprinde. Şi totuşi, am nostalgia lui Johannis care, fugitiv, coboară din când în când în visele mele şi-mi promite, pe fugă, că o să ajungă cândva şi pe la mine. Promisiunea şi-a ţinut-o, de foarte mulţi ani bătrâneţea nu mă atinge. Ies la cumpărături sau la promenadă cu fiica mea ca alături de o soră. Într-un sfârşit, Tiberius a coborât în curte de pe acoperişul casei şi mi-a adus trupurile uscate ale celor doi fluturi. Lângă ei, păianjenul era mort de asemenea. Le-am desfăcut cu o pensetă firele de pe aripi şi i-am depus într-o cutie de fildeş. După cinci zile, deschizând cutia, am găsit-o goală.
Peste noapte am avut un vis. Johannis mi-a apărut exact aşa cum îl ştiam eu şi mi-a zis afişându-şi zâmbetul lui inconfundabil: „Când vei zări din nou fluturii zburând şi dansând prin curte, eu sunt pe aproape”.