Cartea nimicului, de Mariana Criș, Editura Tracus Arte, 2018, 44 pagini
Dacă prezentul este tern și fără perspectivă – sau nimicul e singura perspectivă – poetul (poeta în cazul acesta) știe să vadă și să alchimizeze tot ceea ce vede: „cel ce purifică viaţa de zi cu zi, prin simplul miracol de a-şi păstra, în mijlocul unei mulţimi confuze, prospeţimea percepţiei. Prin credinţa ei în cuvânt, Mariana Criş ilustrează de minune această condiţie singulară”. Acestea sunt cuvintele unei poete de marcă, Simona-Grazia Dima, referitoare la volumul Blândețea scorpionului, 2011. Alte referințe critice mai semnează acum Nicolae Prelipceanu, Ana Conda, Narcis Nicolau.
Volumul de față cuprinde: Și îngerii au spini (include 11 poeme), care însumează cam jumătate din numărul de pagini al cărții și Întâmplări ale orașului cenușiu, incluzând Calea Văcăreștilor, O poveste, Ritm, Dimineaţa cea din urmă, Istoria pe umeri, Bucureştiul de la etajul şapte, Dreptatea poeziei, Nodul din funia spânzuratului, Domnul Gherasi, To be, A.D.I.O. Între viața care „se scurge” și „irisul fierbinte al morţii” încap versuri ca acestea, în care numai exasperarea („neputinţa speranţei”) atinge cote extreme și face drumul înapoi, retur, în rest totul este gri-cenușiu, sau așa percepe poeta realitatea orașului înconjurător: „Viaţa se scurge/ Pe obrazul fierbinte al asfaltului./ Ce repede cade griul în oameni/ Cu trupurile îndoite/ – hârtie mototolită, aruncată pe jos –/ Ei sunt peştii uriaşi/ Din acvariul foamei/ Un covor de sticlă aşez peste el/ Disperate cuvintele se caţără pe zidul nehumat al blocurilor/ Aici, la marginea oraşului/ Spaima se naşte/ În craniile unor civilizaţii uitate/ Pe lama buldozerului/ Stau înghesuite armate de adjective/ Cu gurile lipite,/ Urletul câinilor sfâşie noaptea/ Cu liniştea ei lăsată/ Peste neputinţa speranţei/ De a se cuibări în irisul fierbinte al morţii” (Calea Văcăreștilor).
Apa de zăpadă, de Grigore Arbore, Editura Școala Ardeleană, 2017, 591 pagini
Cărțile poetului Grigore Arbore se succedau, acum jumătate de veac, tot la 2-3 ani, poate 4: Exodul, Cenușa, Auguralia, Poeme, Averse, Stolul de argint, Din toate părțile. Acestor volume, publicate în intervalul 1967-1984, li se alătură, în antologia Apa de zăpadă, poeme din Comentariul unui vis (2011) și o selecție din volumul bilingv româno-italian Fără glorie/Senza gloria (2017).
Sunt aproape trei decenii de tăcere editorială după 1984, dacă este să ne uităm exclusiv spre volumele de poezie. Dar Grigore Arbore a fost și publicist, și diplomat, și autor preocupat asiduu de istoria și teoria artei, iar 1984 este chiar anul în care, angajat fiind la revista Amfiteatru, a fost responsabil de număr când au apărut teribilele poeme ale Anei Blandiana, citite, răs-citite, copiate de mână și date mai departe, pentru a aduce speranță, cât de cât, în acele vremuri: „Eu cred”, „Totul”, Cruciada copiilor” şi „Delimitări”.
Ultimul poem selectat în antologia lui Grigore Arbore din volumul apărut în 1984 vorbește în chip tainic tot despre speranță, în mod paradoxal, aproape cinic, când totul pare împotrivă, când până și primăvara este un pumnal amenințător: „Anul a început, nivelul pânzelor freatice se află/ la zeci de metri sub previziuni şi se zvoneşte că/ va fi o secetă cumplită în câmpii, deşi/ o lacrimă a reuşit să umple lacul, derutând/ pietrele morilor în aşteptare./ Drept pentru care [sic] ne aflăm aici şi înălţăm/ o cupă rubinie în cinstea fiecărei/ nefericiri ce-aduce o schimbare./ Fără tristețe/ viaţa devine o armonie fără sens; poţi/ să te bucuri cu adevărat de raza/ lucioasă de pumnal a primăverii/ doar cu un singur ochi, percepţia/ totală e beţie a simţurilor” (Fără tristețe).
În octombrie 1987, sciitorul a cerut azil politic în Italia. După 1989, Grigore Arbore fost, în mai multe rânduri, consilier prezidențial (apropiat al lui Ion Iliescu), neremunerat, și a continuat să publice cărți și să ofere consultanță în calitate de istoric – de top – al civilizației europene, preocupat de geopolitică, informatică, analiză de sistem, cercetare științifică, futurism.
Această elegantă antologie are pe copertă un desen, Vântul de seară, semnat de Mihu Vulcănescu (1937-1994).
Sub titlul Articularea organică a universului imaginar, prefața îi apaține lui Ion Pop. Alte texte însoțitoare semnează Mircea Popa (Portretul autorului și poetica reflexivității) și Răzvan Voncu (Grigore Arbore și poezia emoției intelectuale).
Indiferent parcă de orânduirea în care ne e dat să trăim, noi și contemporanii noștri, avem, se pare, viitorul amanetat, potrivit viziunii lui Grigore Arbore: „Limita este mai clară şi mai apropiată./ Cel puţin dacă aş fi ştiut/ încotro ducea până la urmă şi la urmă/ strada spre Golgota. Nimeni/ nu putea să-mi explice. Acum/ că dedesubt se simte/ freamătul vulcanilor stinşi/ este inutil să te-ntrebi cum/ ar fi putut reîncepe viaţa.” (Hotar, 23.03.1988, Inter-city Venezia-Milano). Este un timp de „destrămări și dureroase declinuri”, „trimițând spre zariștea unei atmosfere atemporale, a unui tumult geologic nedefinit, pândit de cataclisme și spaime ancestrale”, cum scria Mircea Popa.
Lagărul șoimului, de Dumitru Ion Dincă, Editura Eikon, 2018, 60 pagini
Cu acest titlu și cu poemul Lotca robilor preluat integral pe coperta a patra, placheta lui Dumitru Ion Dincă se vrea o meditație despre libertate și opusul ei, despre zbor și despre imposibilitatea zborului. Ca și despre acel covor de pene (titlul unui poem) în care „culoarea aripii devine cuțit”. Chiar dacă nu era un volum de poezie, o apariție editorială anterioară a aceluiași autor vădea, în 2017, aceeași preocupare – pentru libertatea de a afla, la fața locului, și de a diseca ceea ce te poate afecta (au ba): Imposibila întoarcere în „Poiana lui Iocan”.
Și tot despre (im)posibilitate, ca ipostază a trecerii, sunt și aceste versuri: „Domnița răsădeşte în fiecare zi/ o altă iederă, poate petrece iar/ trecând prin marmura nisipului din care/ un Făt-frumos apare ca să piară.// Și în zadar miresmele le-adună/ între năvoade de cristal copacii cântă/ în loc de ramuri peşti imenşi înoată/ adulmecând cereasca imagine de nuntă.// Sub mări în apa putredă de aripi/ e invitat la bal chiar soarele, doar luna/ rămâne – un paznic far pentru oştenii/ trecuți în neființa-i câte unul” (Elegie pentru domnițele întemnițate).
Dincoace și dincolo de tunel. 1945, de Mariana Gorczyca, col. Ego, Editura Polirom, 2019, 190 pagini
O experiență a cuiva din familie, din perioada ultimului război mondial, susține trama acestui roman. Este vorba despre povestea de dragoste a unei femei, Alice Wilma Gorczyca (născută Frank), cunoscută sub numele Papa, așa cum o vor cunoaște și cititorii acestei cărți.
Sașii, minoritate etnică din Transilvania, erau văzuți imediat după 1945 de către Emil Bodnăraș și Petru Groza în termeni tranșanți (care pot naște perplexitate astăzi): „De ce să nu lichidăm odată pentru totdeauna pe aceşti pilaștri ai acestui «Drang nach Osten», care mâine poimâine, în ipoteza refacerii Germaniei, vor deveni iar purtătorii expansiunii imperialiste. Deci, noi să ne punem hotărât problema scoaterii nemţilor din ţară şi a trimiterii lor în Germania“ (p. 180, Stenograma Şedinţei Biroului Politic al CC al PCR, Bucureşti, 9 august 1946).
Cu un an și jumătate înainte, a fi etnic german era, în ochii lui Stalin, o vină pentru care merita să fii deportat. Așa ajunge Papa să fie despărțită de iubitul ei din copilărie, Otto Bruckner, care este deportat din Sighișoara la Stalino, pentru a lucra în galeriile unei mine, unde își pierde și un ochi, într-o altercație. Autoarea știe să juxtapună, fără stridențe, secvențe din viața tânărului ca om liber și ca deportat, pentru a accentua dramatismul unei situații cu care s-au confruntat mulți etnici germani, a căror saga a rămas în mare parte neștiută: „Otto, în Sighişoara, meşterea, învăţa, citea, scria, iubea, privea, se bucura, drumeţea. Otto, la Stalino, muncea, suferea şi, după ceva timp de la sosire, în primul răgaz, scria pe o foaie uşor înnegrită de care se ruşina:
Stalino, la 27 februarie 1945
Dragă Papa,
Trupul meu e aici. Mi-l văd. E îmbrăcat în pufoaică. Pantalonii sunt îngheţaţi. Azi iar am dat de un izvoraş care s-a scurs în abataj. Am lucrat în apa până aproape de brâu mai bine de 6 ore. În mină sunt cam 14-15 grade. Nu simţi frigul. Afară sunt însă minus 40. Uneori şi mai ger. Spre muncă ne duce un camion. La întoarcere nu mai vine după noi“.
În ciuda vicisitudinilor greu de povestit, revin cuvintele lui Ilarie Voronca alese de Mariana Gorczyca drept motto – fragmentul este ceva mai mare, dar selectăm ceea ce revine : „Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi“. Iar corespondența dintre Otto și Papa, în viziunea autoarei Mariana Gorczyca, stă mărturie a puterii nesfârșite a omului de a iubi și de a spera, chiar în condițiile unei conflagrații de calibrul celui de-al Doilea Război Mondial: „Dragă Papa,
Iarnă ca aici nu doresc nimănui, dar eu şi ceilalţi ne-am adaptat cumva. Cel mai greu e cu vântul care, atunci când bate, nu numai că ţi se strecoară până în măsele, dar aproape că te ia pe sus. […] mergem către mină păşind unul după altul, încercând să ne potrivim bocancii în urmele celui din faţă. Dacă se porneşte crivăţul însă… atunci acest lucru este imposibil. Prin zăpada măturată de rafale sau troienită din loc în loc, călcăm aiurea, în zigzag. Ce paşi, ce urme?
După o altercaţie despre care o să-ţi povestesc cândva, am suferit un beteşug. Ştii tu? Mai văd cu un ochi. Chiar şi aşa sunt trimis în mină că, vorba santinelei care ne însoţeşte dimineaţa: «în mină şi aşa e întuneric, măi 751; ca să dai cu târnăcopul, Semsotpiatdesiat Odin, ajunge şi un ochi». Dar ştii, tu, Papa dragă, iau partea bună a lucrurilor. Puteam să mor eu în altercaţie, şi nu Acvila. Aşa că sunt viu şi merg la muncă, şi mă gândesc la tine şi la mama şi la frate-miu şi la tata şi la Sighişoara noastră. Dacă eram mort, nu mai puteam gândi, nu mai puteam vedea cu ochiul sănătos albul zăpezii şi hăul cel negru în care intru zilnic, nu mai puteam să îţi scriu, nu mai puteam să simt ce simt de fiecare dată când îti trimit o scrisoare și să ştiu că bucata aceea de hârtie care a fost în mâna mea va ajunge în mâna ta… Viaţa e frumoasă, Papa. Găseşte-ţi bucurii pentru care, dimineaţa, câne deschizi ochii, să ai puterea să zâmbeşti. Eu am reînceput să joc şah. Mi-am cioplit din bucăţi de cărbune şi rege, şi regină, şi cal, şi tură.
[…] vezi tu, Papa dragă, aici, în lagăr, am învăţat multe, mult mai multe decât dacă aş fi rămas acasă. Printre care să mă rog şi să sper.“
Ștefan Augustin Doinaș. „Tiparele eterne“ și poetica orizontalității, de George Vulturescu, col. Școala ardeleană de critică și istorie literară, Editura Școala ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, 400 pagini
Parte a unei lucrări de doctorat, aceste pagini reprezintă un substanțial eseu despre lirica lui Doinaș, urmând ca proza, teatrul și eseistica lui să fie abordate într-un alt volum.
G. Vulturescu pornește în cercetarea sa de la două afirmații – „Bogăția semantică a unei imagini este pe măsura cosmicității sale“ (Mikel Dufrenne) și „cosmicitatea e un dar al copilăriei prime“ (G. Bachelard) pentru a revela semnificațiile câmpiei arădene ca loc de naștere și ulterior ca motiv poetic, în conjuncție cu marea, acestea fiind tiparele eterne ale orizontalității, de regăsit în numeroase pagini ale lui Doinaș: „această-ntindere-i un limb de tâlcuri“.
Cornel Ungureanu consideră că „Dualitatea pământ-apă este unică în poezia românească, în versuri precum «pământul în văpăi și marea-n spumă/ ca niște miri ce-mpart același pat» (De profundis). Exegetul, poetul, fiul neasemuitului fântânar poate trăi, precum puțini, înțelegerea dualității pământ-apă în literatura noastră.“
Andrei Bodiu se oprise asupra principiului reflexivității – marea este o câmpie cu valuri, un loc al undei, o „oglindă răzvrătită“ –, iar potrivit lui Gh. Glodeanu: „Bun cunoscător al poeziei contemporane, G. Vulturescu se dovedește un cititor atent, care știe să identifice fațetele mai puțin cunoscute ale creației autorului Alfabetului poetic“.
Spune autorul volumului de față: „Fastul şi spectacolul mişcării este marea nelinişte a poeticii doinaşiene, ceea ce am putea numi hăituirea formelor, sau o «sintaxă» a devenirii (dacă ne-am plia pe complexele apei la G. Bachelard).
Trăind într-un loc în care frontiera naturală a ochiului era întinsul câmpiei, Doinaş era pregătit pentru o «imaginaţie deschisă». Ca în principiul vaselor comunicante, psihismul câmpiei îşi găseşte însă adevărata corespondentă în reflexivitatea apei, a mării. Atras de chipul din undă (râu, fântână,lacuri) el va fi fascinat/întregit de transsubstanţierea acvatică. Principiul oglindirii, al cosmicităţii e descoperit în orizontul câmpiei sub cerul nesfârşit. Dacă în câmpie oglinda este răsturnată – cerul devine aici suprafaţa reflectată – apa mării oglindeşte omul şi cerul“.