Grea meserie și asta, de spectator! Grea pentru că scopurile sale coincid rareori cu acelea ale realizatorilor spectacolelor la care acesta, spectatorul vreau să spun, asistă.
Dar, mai întâi, câte feluri de spectatori există? Sigur, în principiu, câți prezenți în sală atâtea tipuri de spectator. Dar, procedând mai cu atenție, putem selecta câteva serii de interese și aglutina grupuri-grupuri de oameni care asistă la spectacole, astfel încât să nu fim siliți să ridicăm din umeri la întrebarea câte categorii de spectatori există.
Mai întâi și mai întâi, cred că trebuie să selectăm spectatorul de plăcere. Acesta se duce la teatru din pura plăcere de a vedea specacolul și, de ce nu?, de a-și mai ieși două ore sau chiar mai mult, din propria piele, care ajunsese, poate, să-l jeneze, sau să-l bată (luați cele două verbe în sensul în care ele se aplică pantofilor, în special celor nou-cumpărați). Acesta așteaptă de la reprezentația care i se prezintă să-l distreze, să-l facă să se uite pe sine, să uite în ce lume trăiește. Stop, aici, pentru că – se spune – spectatorul de azi așteaptă să se vadă pe sine și lumea lui pe scenă. De aici și proliferarea, acolo, a limbajului străzii, deseori a violenței de care te lovești la tot pasul dacă ieși pe stradă și te amesteci în mulțimea pestriță și gălăgioasă. Deci, și în această categorie, există două subcategorii: cea a oamenilor care vor pur și simplu să se relaxeze la teatru și cea a oamenilor care vor să se vadă, ori măcar să-i vadă pe cei pe care-i știu sau bănuiesc, reprezentați în fața lor. De aici, de la cei din urmă, și apariția unor dramaturgi gata să le îndeplinească dorințele, așa cum li se pare lor, dramaturgilor respectivi, că le simt. Că nu o dată greșesc, asta e altceva.
Dar cei dintâi, mai degrabă oameni de modă veche, inclusiv cei deloc vechi, încă, speră să vadă un teatru pe care l-am putea numi teatrul leneș, cu un termen calchiat după cel pe care Ion Barbu (marele poet) îl aplica unei anume poezii. Teatrul cu decoruri aidoma celor în care ne ducem viața, eventual îmbunătățite ca să ne facă să visăm puțin. Puțin, nu foarte mult, adică păstrându-ne în mediul cunoscut, celălalt, de dincolo, de mai departe, fiind un fel de început de cosmos, de necunoscut, iar necunoscutul, pentru acest tip de om, sperie. Dar într-o cameră cu ușă în fundul scenei, plus două uși laterale, una spre alte încăperi, alta spre grădină, așa cum prevedeau manualele de teatru de altădată, acolo nu te poți rătăci, acolo te simți confortabil și începi să te identifici încet-încet cu vreun personaj, cel pozitiv desigur. Mai greu este atunci când personajele nu mai sunt clar pozitive și clar negative, ci au un fel de comportament fluectuant, ca vremea din primăvara aceasta, când așa, când așa, adică și așa și așa. Cele care seamănă cu oamenii vii, printre care nu se prea întâlnesc nici sfinți, nici diavoli.
Mai există cel puțin o categorie de spectatori, cei care vânează neașteptatul, ineditul, surpriza, și nu doar în cele ce se întâmplă, ci în montarea spectacolului. Aceștia sunt, de obicei, oameni tineri, dar și mai bătrâiori, mai familiarizați cu lumea artistică, astfel încât conștientizează faptul că „veacul înaintează” și nu mai putem să ne păstrăm în formele vechi și cunoscute nici în artă, așa cum nu putem să o facem nici în viața de toate zilele. Pe aceștia mizează regizorii inovatori, cei care nu se mulțumesc să pună în practică indicațiile de pretinsă regie pe care le dau autorii, în acele faimoase paranteze, care conțin didascaliile (o dăscăleală pe care regizorii de azi nu o mai acceptă), ci duc aventura regizorală până la răsturnări de situații și de caracter ale personajelor față de textul abordat, mai ales dacă acesta e unul clasic. Cei mai potriviți dramaturgi clasici și celebri pentru regizorii ce aruncă la gunoi ideea de teatru leneș sunt chiar cei mai jucați, Shakespeare și Cehov, dar un Andrei Șerban la noi s-a exersat și în interpretarea liberă a lui Ibsen sau a altor autori cu opere perene. Când, sunt aproape mulți ani de-atunci, Radu Afrim i-a provocat pe spectatori și pe critici cu o parodie dură la Trei surori de Cehov, un mare actor român, din generația veche, a ieșit din sală indignat, iar un mare critic de teatru englez, prezent, și el din generația mai respectuoasă cu textul, a declarat că, dacă începem așa, gata cu teatrul, teatrul moare. Ei bine, teatrul n-a murit, iar Radu Afrim, după experimente extrem de interesante, a dat și spectacole care să-i mulțumească pe spectatorii mai circumspecți cu inovațiile, de tipul celui din iarna trecută de la naționalul bucureștean, cu Pădurea spânzuraților, unde, totuși, a mai strecurat câte ceva, mai ales în final, din ceea ce învățase prin propria-i experiență de inovator și experimentator. Și unde, de fapt, totul era inovație, atâta doar că introdusă în așa fel încât fiecare să vadă ce dorește, inclusiv teatru în manieră (mai) clasică.
Mai există o categorie de spectatori, de fapt o categorie de teatru, cel care se joacă la pachet cu masa de seară, la restaurante, am unul chiar în vecini, care-și zice Teatrul Regina Elisabeta (pentru că e pe bulevardul omonim), unde regizorul e în general același, deloc cunoscut de pe la teatrele din main stream, inclusiv din undergroundul main stream, iar actorii cam aceiași, cunoscuți, cu câte o vedetă două, care să alimenteze cozile de la intrare. Aici presimt că teatrul leneș e la el acasă, cum se zice, desigur, la un nivel integral dictat de preferințele spectatorilor, se vede asta și din titlurile pieselor care se joacă.
O categorie de cunoscători sau de inși care pretind că ar fi așa ceva poți întâlni mai ales pe la premiere, numai că numărul acestora e mai mic. Dar îi recunoști după mutrele pe care le fac la final, după blazarea în fața unor soluții dramatice oferite de regizori, după ceea ce comentează la ieșire. Când, la ieșire adică, poți auzi și celelalte categorii exprimându-se.
Nu știu în ce categorie, poate a novicilor, să-i includ pe cei care nu citesc nici măcar piesele clasice și se bucură ca niște copii, la teatru, de unele replici din Caragiale sau Cehov sau chiar din Shakespeare. Nu sunt de disprețuit, ei sunt de invidiat, pentru că e bine să fii virgin și să-ți faci intrarea într-o lume fascinantă, în care te poți rătăci în voie, știind că până la urmă tot ai să găsești drumul spre ieșire și spre reintrarea în, vorba ceea, normalitate. Să ai în față o aventură fără mari riscuri, dar totuși aventură.