Aspecte ale comunicării în „Conu Leonida față cu reacțiunea”

Despre Caragiale, clasicul a cărui actualitate își alimentează prospețimea din lumea-circ, trăită și în cotidian, s-au pronunțat mai mulți critici, seria fiind deschisă de Titu Maiorescu, pentru ca, în timp, să fie ilustrată și de alte mari personalități ale culturii române, de la G. Ibrăileanu la Ș. Cioculescu, de la I. Constantinescu la Șt. Cazimir, de la M. Iorgulescu la V. Fanache ș.a.

Fiecare critic a abordat aspecte ale vieții și operei dintr-o perspectivă considerată suficient de relevantă pentru clarificări ori delimitări, pentru afirmări sau argumentări privind valoarea estetică și modern-europeană a teatrului său, pentru relațiile interpersonale și mecanismele de relaționare a lumii sale, dominată de imoralitate publică și familială, pentru automatisme funcționale etc.

Mai nou, interpretarea operei lui Caragiale dintr-o altă perspectivă – a situației de comunicare – a fost realizată într-un amplu studiu, fostă teză de doctorat, de Cristian Stamatoiu [2017] care propune termenul de caragialume, concept prin care definește mulțimea personajelor ce populează, individual și expresiv, proza și dramaturgia sa. Situația de comunicare a caragialumii urmărește și evidențiază sincronizarea acută și totală între personajele și relațiile de comunicare caragialiană și cele de azi, cu numeroase și convingătoare exemple. Lanțul comunicațional actual este la fel de viciat ca și cel de atunci! (a nu se uita că acțiunea Scrisorii pierdute se petrece în capitala unui județ de munte, în zilele noastre, s.n.). Indiferent de operă – epică sau dramatică – factorii care blochează, total sau parțial, comunicarea sînt prezenți, în proporții diferite, la nivelul actanților principali ai relației de comunicare: emițător, mesaj și receptor¹, cu funcțiile corespunzătoare: expresivă, poetică și conativă [Jakobson, 1964: 94].

Se știe că la nivelul operei literare, interacțiunea funcțiilor limbii face ca rolul dominant să îl aibă funcțiile poetică și expresivă, comunicarea literară având un caracter unidirecțional, dinspre emițător (scriitor) spre receptor (cititor)… [Irimia, 1999: 171].

Dar, din moment ce scriitorul se folosește de personaje pentru exprimarea viziunii personale asupra lumii contemporane lui, comunicarea poate fi urmărită și la nivelul acestora. Din realizarea, dar mai ales din nerealizarea comunicării, Caragiale obține efecte comice, în diferite variante, sesizate de critica literară.

Printre cauzele care afectează relația emițător – receptor s-ar putea vorbi despre incultura emițătorului, deși acesta citește, se informează și comentează, singur sau împreună cu un interlocutor, articole de fond din Vocea patriotului naționale, Aurora democratică, Universul sau Răcnetul Carpaților… hei! ia să vedem acu ce mai zice politica. Citiși ceva?…, pui mâna întâi și-ntâi pe Aurora democratică, să văz cum mai merge țara…, despre mesajele confuze ale emițătorului… să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica…, te iubesc precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea…, ori deformate… oneste bibere…, box populi, box dei, ori despre calitatea receptorului… turmentat nu doar de bere și vin, ci și de amorul care-l face să-și piardă uzul rațiunii…, sau blocat de intervenția în forță a emițătorului… ce străbun! ce nostru! vezi că nu știți!…, asta-i vorba: cap ai, minte ce-ți mai trebuie? ș.a.

Funcția conativă, corespunzătoare receptorului se realizează în grade diferite. În cazul blocării sale de către emițătorul superior ca funcție (Tipătescu), ca autoritate în partid (Trahanache, Cațavencu) ori atoateștiutor (Leonida), valoarea de actant principal al lanțului comunicațional a receptorului este aproape anulată, el fiind transformat într-un simplu ascultător, cu minime participări la actul comunicării, exprimate interogativ… adică cum s-o mănânce?…, da… ce spunea în scrisoare?…, ori admirativ… dă-i nainte, că-mi place…, nu mă-nnebuni, soro!²…

Este adevărat însă că există situații când acest rol este acceptat și interpretat magistral de receptorul care-și urmărește interesele imediate, determinate de acea famelie mare, cu nouă copii și o remunerație mică, după buget…, sau de perspectivă: de aia… coane Nicule… vă rog să pardonați…, adică pentru misie…, altele am eu în sufletul meu… Până la un punct, această calitate, de receptor-difuzor/ -ascultător, îi convine și o exploatează în folosul său, nefiind deloc deranjat de atingerea ultimei trepte a relației de comunicare, aceea a receptorului-portavoce, fără opinie personală… curat murdar!…, curat
condei!…, bine zice fiu-meu de la facultate: unde nu e moral, acolo e corupție... Ușor de observat, această ipostază este un rol pasager, depășit imediat ce, în prezența sau în absența emițătorului, redevine receptorul care decodează mesajul… adicăte, cum condei, coane Fănică?…, mare pișicher! strajnic prefect ar fi ăsta!… trădare! bravos! Fănică trădător! frumos!…

Există însă un personaj feminin, Efimița, din Conu Leoinida față cu reacțiunea care, abia la finalul piesei, ajunge cu adevărat receptor, și atunci pentru scurt timp, anulând ipostazele anterioare… În galeria personajelor feminine, ea interpretează corect rolul celei de-a doua soții a pensionarului luptător pentru republică, Leonida, pe care-l admiră pentru curaj… dumneata nu ești d-ăia (fricoși, care n-au apărat Republica de la Ploiești, n.n.), pentru cultură… și pe papa de la Roma?…, cum le știi dumneata toate…, pentru logica argumentării ipohondriei… comedie, soro! așa o fi!…, pentru frumusețea expunerii… cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva etc., dar refuză, chiar dacă timid, rolul receptorului-ascultător în care o plasează Leonida, prin constatări ori întrebări de bun-simț… și-a cunoscut omul nașul!…, ceva tot unul și unul…, pardon să te-ntreb și eu un lucru…, dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetățenii leafă?

În contextul epocii care-l obligă pe autor să-i asigure personajului verosimilitate, deliberat, i se rezervă un statut inferior soțului, statut pe care Efimița pare să îl accepte… de! eu, cu mintea ca de femeie…, mie nu-mi dădea-n gând. Un alt gen de inferioritate a ei este vizibil și în raport cu celelalte personaje feminine din dramaturgia lui Caragiale. Efimița recunoaște că e nevricoasă, departe de simțitoarea Zoe, capabilă de hotărâri eroice, până la a lupta contra guvernului, ori de acea fiică din popor și… violentă Mița Baston, republicană … și… ploeșteancă, în stare să toarne… o revuluție. Efimița e trecută demult și de problemele amoroase ale rușinoasei Veta ori ale Ziței care și-a găsit dragostea la Iunion… și de cele ale compromentatei Didina, cea cu ochi alunecoși și inimă zburdalnică. Ea are o existență banală, desfășurată între discuțiile-bârfă cu prietene de mahala și dezbaterile de – și cu idei, întrebări retorice și soluții, deschise și conduse de Leonida, în atmosfera dormitorului, ca prefață a somnului. Înscrierea ei în lanțul comunicațional este o reușită, din moment ce autorul o vede pendulând între respectul datorat competentului ei soț și logica bunului-simț care n-o părăsește… Limitele intervenției sale sînt fixate între starea de receptor-ascultător/ -difuzor al cărui ecou este marcat de interjecțiile admirative: ei!…, aș!…, bravos!… , de vocativele: bobocule, dumneata și soro…, ultimul cu cea mai frecventă distribuție contextuală³, toate exprimând anularea funcției conative a comunicării. Încercarea de a recupera fie și parțial condiția receptorului se traduce prin interjecții și propoziții scurte… zău?…, parol?…, adică cum?…, sumedenie!…, rareori ieșind din sfera aprobărilor datorate soțului… da… ce spunea în scrisoare?…, și zi așa cu Galibardi, ai?… Fără debitul verbal cu logica-nelogică a discursurilor lui Leonida, fără aroganța acestuia și simplă consoartă a bobocului, trebuie să-i accepte explicațiile și teoriile. Orice încercare de a accede la statutul de receptor eșuează, pentru că după cum le spui dumneata, una și cu una fac două, n-are de unde să te mai apuce omul… Dacă ar fi putut să-l apuce, adică să-l aducă la nivelul unui emițător coerent și rezonabil, Efimița ar fi devenit un receptor implicat în decodarea mesajului, condiție minimă și obligatorie a comunicării. În acest caz, ea s-ar fi ridicat la înălțimea statutului celorlalte personaje feminine ale comediilor lui Caragiale, impunându-și calitatea de receptor, actant definit și implicat în actul comunicării. Însă, ea nu-și mai aprobă soțul, ieșind din postura de ascultătoare, doar atunci când superioritatea lui îi lezează o funcție organică… am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? ce-am auzit dacă nu era nimica?…, mai ales că auzul, în viziunea ei, este direct proporțional cu starea de veghe… deșteaptă sunt eu acuma? Motivată auditiv și declarând că e deșteaptă, acceptarea superiorității lui Leonida nu mai poate funcționa… Rezervele ei sînt marcate și paraverbal, iar didascaliile vin să-i fixeze jocul trăirilor interioare, de la ironie la reflecție, de la plâns și groază la umorul final care-i dublează replica… a fost lăsata, secule!… Adăugat lui deșteaptă (adică nu proastă, n.n.), ultimul termen depășește prin conotații simplul joc de cuvinte între lăsata secului de care vorbește Safta și secule!…, un nou substantiv derivat din expresia cap-sec, la care trimite direct Efimița, taxând lipsa de judecată, fanfaronada și lașitatea lui Leonida.

Destinul literar al Efimiței este însă limitat la această pasageră satisfacție pe care o trăiește vizavi de conu Leonida, satisfacție neexploatată de eroina care recade în ipostaza de ascultătoare a reluatei teorii fandacsie – ipohondrie. Acceptă și explicația privind participarea poliției în persoană la focurile de pistoale în oraș, piesa terminându-se în atmosfera de veselie conjugală, fără ca Efimița să devină un receptor autentic. Dacă toate sau aproape toate personajele feminine câștigă, atingând limita superioară a interesului de lungă durată și, de obicei, amoros, satisfacția Efimiței este de ordin moral, de scurtă durată și fără efect asupra emițătorului care nu-i înțelege ironia transmisă prin jocul de cuvinte. Comunicarea va intra în circuitul domnule – soro, cu un lanț comunicațional alterat de emițătorul care continuă să-și etaleze incultura și lipsa logicii discursive, dar și de receptorul-difuzor/ -ascultător, mulțumit cu acest statut, în ciuda încercărilor de a-l depăși. Leonida n-a înțeles nimic, amândoi sînt veseli, răzbunarea ei este pasageră, fără efect viitor, dar la nivelul personajelor feminine din caragialume e singurul surprins în încercarea de a-și depăși nivelul, pentru a deveni un receptor autentic.

Bibliografie

Cristian Stamatoiu, „Lanțul slăbiciunilor comunicaționale” în lumea lui Caragiale și în cea de azi, Editura Eikon, colecția Universitas, 2017, 416 p.,

Roman Jakobson, Probleme de stilistică, Editura Științifică, 1964,

Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, 1999,

Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, 1988.

________________________________