În spiritul tradiționalei receptivități la alteritate a culturii noastre, sunt întreprinse adesea cercetări remarcabile ce merită să fie cunoscute și de un public mai larg decât cel strict specializat. Este cazul unui volum despre metaforizarea tipică universului poetic al Nordului scandinav medieval, apărut sub semnătura poetei și prozatoarei clujene Flavia Teoc, captivată de acest fenomen literar îndepărtat în timp, însă cu semnificative ecouri, întrucât a stimulat, constant, alchimia altor opere de artă, precum poemul englez timpuriu Beowulf, dar și, mult mai târziu, muzica lui Wagner ori lirica și eseistica lui Borges. Texte cu accentuată coloratură emoțională, vibrante confesiuni literare ale Marelui Argentinian, implicând metaforele kenning și vechea lume a lirismului scandinav, fi citite în La historia de la eternidad, Buenos Aires, 1936 (e vorba de eseul Las kenningar), dar și în Literaturas germánicas medievales, scrisă în colaborare cu Maria Esther Vázquez, după cum precizează Călin-Andrei Mihăilescu, în inspirate note și comentarii la volumul: J.L. Borges, Arta poetică (traducere de Mihnea Gafița), Ed. Curtea Veche, 2002.
Demersul hermeneutic legat de metaforele kenning, cruciale în arta scalzilor, poeții profesioniști al Nordului, a purtat-o pe Flavia Teoc prin bibliotecile din Roskilde, Aarhus sau Copenhaga (la Institutul Armagnean din cadrul Facultății de Umanistică a Universității), unde a studiat ampla bibliografie a domeniului și a tradus scrieri medievale, precum Codex Wormianus. Astfel, ea a putut discuta la obiect metaforele extrase din texte autentice, conform grupării sistematice întocmite de cărturarul islandez Snorri Sturluson în secolul al XIII-lea, în paginile tratatului de poetică Skáldskaparmál (Limbajul poeziei), al doilea capitol al vastei opere cu caracter enciclopedic Edda în proză.
În comentariul său la tratat, autoarea clujeană analizează motivele poetice din perspectiva deschisă de reputatul lingvist Eugen Coșeriu și de poeticianul clujean Mircea Borcilă, dar și de Lucian Blaga (urmând sugestiile cercetătoarei Sanda Tomescu-Baciu). Sunt autori convinși de vocația metaforei de a (re)configura o lume, de a media legătura cu miturile originare, dincolo de măiestria pur tehnică și estetică dovedită de creatorii ei. Cu salutară versatilitate și un suplu racord la timpurile moderne, autoarea nu se sfiește, în situații adecvate, să detecteze similitudini surprinzătoare între arta barzilor nordici și muzica de jazz sau pictura lui Picasso.
Credem că nu mai puțin legitimă ar fi fost și o incursiune în trecutul ancestral, pe linia deschisă de Georges Dumézil și Mircea Eliade (autori necitați în bibliografie), care lărgesc amețitor cadrul investigării spațiului nordic ,descoperind similitudini ale simbolisticii lui medievale cu imemorialul fond indo-european. Bunăoară, Mircea Eliade apreciază (în Istoria credințelor și ideilor religioase, volumul al doilea) că mitologia germanilor, „una dintre cele mai complexe și mai originale din Europa”, este singura ce-și conține propria dispariție din chiar momentul genezei. Într-adevăr, cosmosul, rezultat din imolarea uriașului Ymir (să punctăm aici un detaliu: cerul, surprins printr-o metaforă kenning, este „craniul lui Ymir”), freamătă între crengile arborelui cosmic Yggdrasil. Pe durata existenței manifestate, cele trei niveluri existențiale – al zeilor, al oamenilor și cel subpământean, entități fluide, comunică necontenit și se întrepătrund, dată fiind esența lor acvatică. Deși întreg sistemul cosmologic se organizează pe crengile copacului mitic unificator, la rădăcini, deja din clipa nașterii sale, roade șarpele Niddhog, în vreme ce frunzișul îi este devorat de un vultur. La soroc, Yggdrasil se va prăbuși, iar atunci se va declanșa sfârșitul lumii, ragnarök, capăt al unei ordini, urmat însă de o luminoasă resurecție. Drama stă sub semnul lui Odhin-Wothan-Woden, zeul germanic analog lui Mercur mediteraneanul. Însuși Yggdrasil este calul lui (Ygg e un alt nume al lui Odhin, iar drasil înseamnă cal).
Nu ne va surprinde, așadar, postura aparte a poeziei într-un registru mitologic de coloratură mercuriană. Mentalul Nordului era unul al freamătului, al dinamismului continuu, dar și al cuvântului – grație lui, bine mânuit și stăpânit, bardul câștiga stima concetățenilor și prețuirea suveranului său. Scaldul Torbjorn Hornklofi scria: „Dintr-o privire am văzut că regele își iubește poeții/ Ei poartă pelerine roșii, scuturi pictate, săbii îmbrăcate-n argint, armuri… Haraldr însuși le pune inelul în deget”. Barzii, în ținută magnifică, se aflau în preajma regilor lor, cântând despre curajul și loialitatea luptătorilor glorioși, despre neostoita energie combatantă pusă de ei în slujba lui Odhin. Cunoscând ab initio prorocirea extincției, cruda societate de războinici se deda unei neîntrerupte bătălii cu finalizare în viitor, în fatala epocă ragnarök. În pofida violenței sale constitutive, nu-i lipsea măreția. Totodată rege al morților, Odhin își apăra prin mijloace magice protejații, vajnici eroi, însă numai spre a-i trăda și doborî, ca să-i cheme cât mai grabnic la sine, în vederea antrenării susținute pentru bătălia eschatologică finală. Valhalla, unde ei exersau peste zi, benchetuind în schimb noaptea, era toposul sacru al elitei luptătorilor, sală a celor uciși cu glorie în bătălii, conduși acolo de walkirii, impunătoare femei războinice. Obstinația luptei continue nu se confunda cu pura agresivitate, arată Eliade, ci constituia un ritual, justificat printr-o mitologie și asimilat sacrificiului – căci atât luptătorul, cât și victima îi aduceau zeului o ofrandă de sânge. Savantul mai precizează că impresia de orientalism a acestei tradiții e înșelătoare, fiindcă profeția despre ragnarök constituie „versiunea scandinavă a mitului eschatologic indo-european”, ceea ce relevă vechimea mitologiei germanice, dar și remarcabila ei forță, grație căreia a reușit să asimileze multe elemente alogene și să reziste încă un timp creștinismului în expansiune. Acesta nu a paralizat-o, ci i-a mai permis un răgaz productiv, prilejuindu-i o demnă și fertilă oază de ființare, înainte de lenta, ineluctabila stingere.
Efortul sistematic al autoarei clujene constă în a explica sensul unor metafore kenning și, în același timp, imagistica Nordului, pe urmele ilustrului cărturar creștin, salvator, în pagini de tezaur, al moștenirii culturale vikinge (să ne amintim, Borges l-a elogiat într-un poem pe Snorri Sturluson pentru a fi „lăsat moștenire o mitologie de gheață și foc”). Metafora kenning a fost concepută ca fidelă reflectare a unei viziuni asupra sacrului. Ea înlocuiește un cuvânt printr-o amplă formațiune lexicală, o parafrază complexă cu denominat niciodată prezent, de unde impresia generală de cifru magistral tăinuit, lăsată de poezia nordică – și întocmai așa ar fi rămas, pesemne pentru totdeauna, în absența operei recuperatoare a lui Snorri Sturluson, erijată în ghid cu finalitate pedagogică pentru barzii in spe. În Skáldskaparmál, cărturarul islandez le recomandă acestora desemnarea stihiilor prin metafore kenning consacrate. Motivele poetice recurente: cerul, pământul, bărbatul, femeia, inima, marea, corabia, capul (gândirea), Iisus, iarna, gura (vorbirea), sunt enumerate de Sturluson alături de metaforele kenning uzuale. Deoarece creația lirică presupunea o îndelungată ucenicie, tipizarea tropilor și-a dovedit utilitatea.
Deși patronul suprem al artelor cuvântului, Odhin, alter ego al lui Mercur, a recurs, fără mustrări de conștiință, la diverse tribulații pentru a dobândi miedul poeziei, nu-i poate fi eludată latura sublimă a personalității. El n-a șovăit să se sacrifice, tragic, la nevoie, pentru a deveni o autoritate reală în câmpul magic al descifrării sensurilor firii și al expresiei lirice. Nu a putut înțelege runele până ce nu și-a scos un ochi, ascunzându-l într-un izvor, și a suferit multe alte ordalii. Rege al poeților și al înțelepților, al extaticilor și al războinicilor, mai-marele panteonului scandinav a recurs la tehnici înrudite cu cele șamanice, susține Mircea Eliade. A furat prin meșteșugite stratageme licoarea inspiratoare a poeziei, miedul, și a dus-o zeilor. Din ea este obligatorie și împărtășirea scalzilor doritori de succes, astfel încât ei îi cer stăruitor câteva picături. Dincolo de conotația extatică a băuturii, este de reținut semnificația integrării aspirantului la condiția de bard într-o disciplină ascetică, dominată de virtuozitatea tehnică: bând miedul zeiesc, poetul dobândea priceperea de a se exprima în versuri, conform regulilor stricte ale artei scaldice, iar coreligionarii săi se deschideau spre transcendent prin entuziastă participare.
Poezia avea forță și influență, era ascultată în comunitate. În secolul al XI-lea, regele Óláfr Haraldsson al Norvegiei și-a exprimat, într-o formă învăluită, dorința de a anexa insula Grimsey, dar versurile lucidului scald Einarr, prezentând avântat și limpede subtextul nesincer al ofertei, i-au determinat pe locuitori s-o refuze.
Valoarea cuvântului reiese și din simbolismul gurii, una din imaginile-cheie ale inventarului scaldic, echivalată prin metafore kenning precum: sabie a vorbirii, corabie etc. Era o metaforă esențială în climatul social al primelor saga, când indivizii se supuneau legii fără a avea susținerea unei puteri represive, deoarece actele de vorbire funcționau în virtutea unei instituții subînțelese. Valoarea insului era dată de cuvântul său, în vreme ce declinul familiilor conducătoare se declanșa odată cu încălcarea promisiunilor. Soliditatea întocmirii sociale dura atâta timp cât în sânul ei oameni distinși rosteau legea sau o recitau, suplinind astfel instituția juridică. Unul dintre aceștia a fost și Snorri Sturluson, respectat proclamator al legii în parlamentul islandez.
Gura este însăși tron sau poartă de intrare în fortăreața poeziei. Prin cuvintele sale poetul nordic câștigă bogăție sau putere. Legătura „dintre poezie, rune și viață” e simbolizată de căsătoria dintre zeul Bragi al artei scaldice și zeița Idunn. Stăpânirea cu abilitate a poeticii asigura „viață pământească și dăinuire”, pe când ignorarea regulilor privitoare la învățarea și transmiterea poeziei era privită, dimpotrivă, drept un păcat mortal.
Formarea unei metafore kenning mai posedă și azi o apreciabilă doză de mister, datorită originii ei preponderent mitologice, de unde cerința de a-i cunoaște fabulosul context matricial. Flavia Teoc, printr-o cercetare specializată demnă de admirație, reușește să reînvie o gândire stranie și spectaculoasă pentru contemporaneitate. O face cu pasiune, firesc și talent narativ, îndemnând la o nouă lectură și la reconsiderarea operelor din epoci revolute, ca spre a ne consola. Într-adevăr, dacă, în cele din urmă, creștinismul a pus treptat capăt imagisticii vikinge, lina reconciliere petrecută ne lasă mai puțin triști decât era Kavafis în fața dispariției zeilor săi greci multiubiți…
Flavia Teoc, Limbajul poeziei scaldice, București, Editura Fractalia, 2017