Nicolae Popa îşi editează prima antologie de autor. Volumul O mie de ani cu faţa la soare, apărut la Editura Arc, însumează doar 128 de pagini, dintre care primele aproape treizeci îl ocupă studiul introductiv al lui Eugen Lungu. Un studiu consistent, urmărind atât parcursul poetic al lui Nicolae Popa, cât şi aventura ediţiilor. Poetul care, spuneam, e la prima antologie de autor (şi – fapt remarcabil – care nu a inclus în nicio ediţie de până acum poeme din cărţile anterioare), şi-a ignorat total primele două volume de versuri (cel de debut a fost un succes incontestabil, în epocă), selectând texte din următoarele trei (plus un scurt compartiment de inedite, care prefigurează carcasa unei viitoare ediţii).
Reprezentant exponenţial al optzecismului românesc pe teren basarabean, autorul îşi începe, poate cam în contrasens cu discursul său obişnuit (modern, nu însă şi postmodernist), remarcabilul volumul antologic de la Editura Arc, cu un soi de meditaţie textualistă: „Acum e mai târziu decât niciodată./ Acum e mai târziu decât în primul vers…” Poemul e reprodus din volumul din 1995, Lunaticul nopţii scitice, una dintre puţinele cărţi ale basarabenilor distinse cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Poemul se intitula Scrisoare scribului şi se încheia programatic-modern (dar şi textualist, da… precum „textualist” era şi Eminescu în Scrisoarea II): „Şi doar tu ştii, scribule, ştii că eu mă simt/ atât de aproape de poezie,/ încât aş putea să n-o scriu deloc”.
Lunaticul…, precum remarcă şi Eugen Lungu, consacră poetul, devenit nume de referinţă în peisajul literar basarabean. Vom cunoaşte tandreţea este (doar) unul dintre memorabilele poeme de aici, confirmând apetenţa autorului pentru poezia de factură expresionistă: „într-o zi vom cădea/ dezgropați înapoi pe pământ./ veșmintele noastre putrede își vor recăpăta/ culorile sărbătorești. În buzunarul hainei, la piept, / va reînvia batista – albă ca floarea bumbacului –/ și din cutele ei câteva lacrimi/ se vor cotili pe obraji în sus, înapoi în orbite,/ deschizându-ne ochii.// și vom vedea. Și văzând ne vom uita / cu totul și cu totul altfel la tot ce se vede./ vom răsfăța cu privirile noastre realitatea,/ făcând-o să creadă că într-adevăr există.// tu vei avea părul lung / și-ți va ascunde la ceafă nodul spânzurătorii./ eu voi avea părul des/ și-mi va ascunde la tâmplă urma împușcăturii.// dar să nu îndrăznească nimeni să-ți mângâie pleata./ și nici pe mine să nu mă mângâie nimeni pe cap.//numai noi doi vom cunoaște tandrețea./ vom ști ce înseamnă să treci cu o mână prin păr/ fără să o murdărești de amintiri și de sânge”. Naşterea poeziei din reziduurile groteşti ale imaginaţiei e doar un punct de pornire pentru aventurile hermeneutice propuse de acest gen de poeme, cu peisaje tandre, dense semiotic, dar şi terifiante, ca să fie (contextul expresionist) ca la carte.
Dar, imediat pe pagina alăturată, un fel de pandant al imaginarului poetic al lui Popa, un exemplu de minimalism poetic: „tată, așa te văd uneori:/ ducând ploaia învelită în ziar,/ ținând-o strâns la piept/ cu mâinile dogorâte de scurtele fulgere ce răzbat în afară.// te oprești undeva în câmp,/ desfaci ziarul și deodată începe să plouă.// lumea fuge spre adăposturi,/ bucuroasă că udă ploaia pământul,/ trece pe lângă tine bârfitoare și rea/ vorbindu-te că nu știi decât să citești ziare,/ că ai stat toată viața cu gazeta în mână.// astfel rămâi singur în ploaia de tine stârnită,/ ud,/ zgribulit,/ spălat de pâraie, năucit de tunete./ aduni literele, alăturezi cuvintele,/ descâlcești frazele – / una mai noroioasă decât alta/ de la prima și până la ultima pagină.// pe urmă se risipesc norii,/ se limpezește tot cerul,/ soarele usucă din nou pământul…// și aștepți din nou ziarul în fața casei / în timp ce lumea așteaptă să plouă/ închipuindu-și că ploaia vine, așa, / din senin,/ nechemată de nimeni.// învelește-o din nou în ziar/ și du-o acolo, în câmp, / să se bucure toți cei care o așteaptă” (Aştepţi din nou ziarul). Observăm şi în acest poem aceleaşi contaminări reciproce, a poeziei şi a „realităţii” empirice, alături de acel minimalism prozaic à la Sorescu, cel din La Lilieci, ca o replică tăioasă dată „poeticităţii”.
Consecvent sieşi, poetul rămâne în acelaşi spaţiu (de emisie) modern-expresionist şi în volumul următor, Careul cu raci. Eugen Lungu constată – adevărat, în alţi termeni – această consecvenţă: „Careul cu raci (Cartier, 2003) diagnostighează aceleaşi tendinţe ale degradării într-un mediu cu simptome letale. Titlul volumului e mai mult decât elocvent – racul e o fiinţă a adâncurilor nămoloase […] autorul e un empiric al faunei care cunoaşte foarte bine aviditatea crustaceului pentru putreziciuni”.
Această carte e o bună dovadă că modernii, atunci când apelează (nu doar în literatură) la imaginile arhetipale, reluând totul de la început, propun, de fapt (în contextul repudierii artei anterioare), o nouă lectură a lumii. Dacă, să zicem, conform dictonului popular, apa curge (da, heraclitian, invariabil), ce se întâmplă cu piatra, care rămâne? Poemul care a dat titlul antologiei recente (O mie de ani cu faţa la soare) deschidea volumul din 2003: „miresmele,/ praful și pletele/ sunt luate și duse de vânt în altă parte –/ unde noi nu vom mai fi.// o piatră masivă / se scufundă în râu,/ se rostogolește o vreme prin apă,/ apoi iese pe celălalt mal să se usuce.// stă acolo o mie de ani cu fața la soare/ și plictisită/ se rostogolește înapoi în apă.”.
Piatra asta arhaică, ce îşi arată partea solară o dată la o mie de ani, e poetul însuşi. El trăieşte ritmuri cosmice, primordiale (paleolitice, să spun mai clar, adică timpurile când părinţii strămoşilor noştri au descoperit proprietăţile pietrei în stare naturală). Şi da, arta modernă apelează (spre deosebire de romantismul floristic-faunistic) la substanţe tari: la minerale. Coborând în substraturile arhetipale, ingenue, la pietrele neşlefuite.
Elegiile Casei Scriitorilor (Vinea, 2013) divulgă şi mai mult, inclusiv prin titlu, un poet devotat programului, un poet misionar, mesager al propriei meserii, nu al unui discurs de alt tip, ambalat poetic. Poetul nu doar evocă arhetipurile, el le creează, le stimulează ieşirea în lumina existenţei, delimitând spaţiul liric: „Vom ajuta dealurile să crească,/ să spargă norii, să se înfigă în cer,/ încât să nu mai fim văzuţi peste deal,/ unde se zice că ar fi cu totul altfel decât aici!”
Nicolae Popa nu se rezumă la poetizarea spaţiilor, nu doar imaginează lumi prin intermediul cuvintelor (ca orice ficţionar), ci le conferă existență de sine. Cuvintele poemului devin, prin simpla păşire pe spaţiul imaculat al paginii, o lume de sine stătătoare: „Mergi şi mergi şi mergi şi mergi…/ Le dai bună ziua turiştilor/ care odată ajunşi pe aceste meleaguri,/ se miră că cineva le dă bună ziua,/ însă imediat îşi dau seama că ce altceva/ să facă cei de pe aceste meleaguri/ decât să le dea bună ziua turiştilor,/ care trec şi trec şi fac poze, scanează/ intemperii amoroase,/ consumă impresiile de pe o stradă/ pe strada următoare,/ amestecând oalele şi ulcioarele unui oraş/ cu oalele şi ulcioarele altui oraş… (Mergi şi mergi şi mergi şi mergi…)” Este mai mult decât ceea ce numeam noi, la intrarea în circuit a optzeciştilor, „poezia cotidianului” – este sublima contaminare, într-un fel de parcurs invers, când natura, invazivă, re-pătrunde în spaţiile prozaizate programatic-civilizator, precum vlăstarii ţâşnind, ca într-o zonă tarkovskiană, în interiorul unei case părăsite.
Poezia, în acest sens, nu e (doar) un fel de haină de sărbătoare a cotidianului, nu e doar partea frumoasă a lucrurilor sau o reflexie frumoasă a lumii în vreo băltoacă lirică. Ea este lumea primordială însăşi, treapta iniţială, cea din care se ivesc miturile, care – abia ele – vor fi succedate de lumea profană. Cea care urmează, în logica degradării fireşti-succesive a lucrurilor, nu cea care anticipează poezia: „Numai lor li se dă suficient de multă răbdare/ să afle cum a fost şi ce-a fost, când rugina/ intră pentru prima dată în lemn şi primul cui/ făcea să mustească în palmă prima floare de sânge,/ numai lor le este dat să afle ceva ce nu le este dat să spună” (O ceată de poeţi telurici). Deşi o bună parte (dacă nu majoritatea) din poemele acestui volum (Elegiile…) sunt narative, poezia musteşte de sub potecile oricărei poveşti spuse aici, fie ca aventură amuzant-poetică, fie ca parabolă rotunjită didactic („Venise toamna şi bunica tocmai îşi pierduse acul/ […] […]// Am încheiat cu succes culesul de vii,/ bunica s-a aşezat să guste şi ea dintr-un/ strugure chihlimbariu, lăcrimos de chihlimbariu,/ când deodată a simţit o împunsătură subţire/ la inimă:/ Uf! Ie-te unde-mi erai! Mă speriasem/ că te-oi fi pierdut!” ).
Există aici poeme de imanenţă pură, suficiente sieşi, mostre de poezie în interiorul ei opac: „Unii se bâl, se bâl-bâl-bâl-bâl-bâi-ie,/ aş-şşşa sau alt-alt-altfel,// alţii nu se bâlbâie dracului defel/ şi-mi strică arhitectura acestui poem!” (Poemul bâlbă). Dar există şi transcendenţă pură, când poezia urmăreşte detaşat, tolănită în iarbă, ce se întâmplă dincolo de ea, în absenţa ei: „Şi se făcu primăvară./ Şi nu mai era deloc iarnă…/ Şi s-au repezit să ne tragă de mânecă./ Ce-i, măi, cu voi? le-am zis smulgându-ne/ din încleştările lor şi spunându-le că, aşa şi pe dincolo,/ noi avem altă direcţie.” (Ce-i, măi, cu voi?).
Iar în mijloc, exact între aceste două poeme, există implanturi reciproce, poezia înlănţuind ca o liană realitatea, contaminându-se reciproc, imanenţă şi transcendenţă concomitent: „Am înnoptat şi eu pe strada cutare/ (spitalul salvării,/ victoriabank, morga, procuratura, terasa),/ în clădirea cutare/ (tricolorul era atât de/ decolorat, încât decolorase toată intrarea),/ la etajul cutare/ (tocmai făcuse stop cardiac ascensorul),/ în biroul cu iconiţă pe calculator şi femei goale/ agonizând sub scotch pe pereţi./ Căutam prin întuneric fereastra./ Muşcam întuneric prin întuneric. (superb poem minimalist într-un singur vers! – mvc)/ Muşcam şi din pâine,/ mâncam întuneric pe pâine/ şi auzeam prapori grei fâlfâind,/ grei de noapte”(Întuneric pe pâine). Este chiar exemplul perfect când realitatea şi poezia se contaminează reciproc (se nasc reciproc!), într-o fiinţă hermafrodită. „Naraţiunea” (sau, dacă vreţi, „descrierea”) se încheie cu un mort (morga e alături, e imaginea-reper), dus pe umeri „de cutare şi cutare” e „gata să stea o veşnicie aşa,/ în poziţie de drepţi, în poziţie ţeapăn/ în universul tot mai viu colorat”. Naşterea lumii din poezie! Este genul de text care, structural, defineşte cel poate cel mai bine personalitatea poetică (nu maniera poetică) a lui Nicolae Popa.
Or, chiar asta trebuie s-o ştim, fie şi pentru a înţelege poemele sale, nu neapărat pentru clasificări generaţioniste (de fapt, la noi, mai curând pentru etichetări): Nicolae Popa e (cum spuneam) un poet modern. Un expresionist din spiţa lui Ion Mureşan (nopţile scitice şi piatra cu faţa la soare sunt doar unele imagini tari, ale modernismului expresiv), un suprarealist à la Gellu Naum, contaminat însă de dadaismul ocazional în maniera Stănescu, dar şi un minimalist de sorginte soresciană, cel din ultimii ani. El este, aşadar, modern structural, nu formal, nu prin anumite tehnici, tehnologii sau procedee. Şi, da, un poet cu simţul măsurii, amănunt care nu e de neglijat.
Nicolae Popa, O mie de ani cu faţa la soare, Editura Arc, 2019, 128 p.