o ţară unde nu poţi nici să trăieşti nici să mori
„am deschis poarta iadului” – zice –
şi capcâni de smoală şi sânge şi litere strâmbe se revarsă
huind
în odăi pe străzi în păduri peste ape
din mintea înnegurată
din gânguritul copilului
din lacrima despicată cu toporul
din inima cea bună a samarineanului
şi nu mă lasă nici să trăiesc
nici să mor
în ţara asta a lui nichipercea şi-a nimănui
„lepădat sunt din faţa ochilor Tăi” – spui şi tu şi tu şi tu
şi ei sunt câtă frunză şi iarbă
şi ei sunt legiune –
frig şi spaimă urât şi târziu în preajma lor
vaet şi hulă
scârnă aruncată pe flori cărţi făcute scrum
vaca Domnului strivită cu bocancul
încrâncenare
şi ei
călare pe suflete hrănindu-le cu murdărie
cu smârc şi otravă grâu stricat cântece cu moarte gloduri
şi ei
cu gheara înfiptă în gâtul tatălui
şi ei descărcând pubelele eşecului
în ochiul mamei curat
hohotind
hohotind
şterge-i Doamne din lume şterge-le numele din catastifele tale
adu
zăpezile copilăriei
florile de cireş
plânsul în sughiţuri al băieţelului părăsit pe autostradă –
în lăcaşul încăpător al spaimei
picură Doamne lumină
să ningă doamnelor şi domnilor cu fulgi de lumină
ia uite-l
pe Marinică D.J. care îmi cere un foc
să-şi aprindă fitilul vieţii lui cenuşii
uite-l
pe Bobo-Trei-Nasuri răscrăcărat peste calea ferată
vrea să-i dau o chitanţă ca să locuiască
în paradisul Cursa de Şoareci
măcar trei ani
el cu puştoaica lui friptă la 220 V cu multă dragoste
iată-l
şi pe Muri-KK omuleţul de gumă şi rumeguş cu un ochi roşu şi un ochi alb
jupuind sfinţi şi filozofi din Jena şi Sankt Petersburg
cu briceagul
toţi vor muri – zice – deja au făcut-o prin ganguri umede şi reci
fără să plătească Organonul
– ah ah ah nu –
ci Orgasmul cosmic comic şi unic
acum îmi arată bicicleta cu care a mers pe ecuatorul ceresc
fără să cadă în hăuri
şi pe don’şoara aceea
frumoasă cât eu nici nu pot
o mai frumoasă să-mi socot
ca soaţă pentru Barbă-Cot
ay ay ay
¡ Lolita – fetiţa cu Tom Degeţelul în mână
deja în flăcări erotice ¡
iat-o
cum trece
dintr-o parte în alta prin ureche
cu vrăjitorul din Oz
cu păsărica împăratului Roş
sfârâind lângă Pipăruş cel Viteaz
ay ay nebunatico
te-ai culcuşit în ventricolul stâng
şi aştepţi
să vină primăvara să-ţi crească sânii cât pâinile
o să cânţi acuşica ambetată absolut de clorofila lui aprilie
„trei iezi
cucuieţi
fetei uşa descuieţi
dar
pe rând
pe rând
băieţi”
dar ei nu mă lasă
să dorm să dorm
să intru încet în mine
ca apa în apă
ca lumina în pământ
ca pământul în pământ
şi ei cotrobăie prin sertăraşele minţii cu băţul cu gheara
– ce-or fi căutând –
poate chipul tău străvechi de om
aruncă
giocondele odaliscele acadelele serenadele în stradă
pe Venus-în călduri-şi-în-spume –
o împăiază
bat ţăruşi în inima dragostei
fac
din parcul de distracţii al poeţilor de antărţ
o debara cu vechituri pentru hrana academiei
se lăfăie
cu sentimentele de doi bani cu plânsetele pufoase şi dulci
copiate la indigo
de omul căzut în macacus macacus
şi ei dau foc
peisajelor de septembrie tivite cu albastru celest şi cu aur
toarnă gaz şi motorină
peste dumitriţe şi begonii
în ţevăria coşmarului care începe din apartamentul 12
de pe Bălcescu din Buhussy-City
dintr-o ţară unde nu poţi nici să trăieşti nici să mori
ca lumea să se-nvârtă să se-nvârtă
până la uitarea de sine
să se-aleagă
praful şi pulberea şi de ea şi de dorinţele noastre
da da omule
uită cine eşti
uită-ţi numele
smulge-ţi rădăcinile din smoală şi din smârc
despeliţează-te
aruncă în foc pieile multe şi râncede
ale vârstelor
aruncă-te în ziua de mâine
dă-te de-a berbeleacul
prin paradis
prin sare şi pier
dă-te cu capul de toţi pereţii
omule
tot mai puţin om
omule macacus macacus
şi spune
NU
şi spune NU
poem cu bisturiu înfipt între litere
dar el a fost ieri dimineaţă pe aici şi a bătut la uşă –
nu era nici poştaşul nici lăptarul nici hopa mitică-nici-
nu-bea–nici-nu-se-strică
şi era tare tras la faţă
străveziu
şi se vedea cerul prin el
şi mirosea a smirnă în două cu aer curat şi rece
şi nu i-am deschis
l-am privit de după perdea cum arde de prea multă
tristeţe
acolo
în strada pustie
i-am văzut privirea grea
de parcă atunci i s-ar fi terminat toate poveştile
şi nimeni nu mai era în jurul lui
să-i asculte
cuvintele care miroseau din ce în ce mai tare a livadă
după o ploaie de vară
a ars în faţa casei
de sete
de singurătate
de urât
şi toţi l-am privit de după perdea
ca pe o ciudăţenie
ca pe un străin fără nicio legătură cu viaţa noastră
cum arde fără să se consume
acolo
şi El era numai dragoste
şi privirea şi cuvintele Lui cauterizau rănile zilei
aceleia
am crezut
că va rămâne doar un pumn de tristeţe printre
glastrele de pe balcon
un fel de cărbune care dă să se stingă
şi nici măcar atât
dar în jurul Lui lumina de dimineaţă mirosea
a miere de mai
şi am privit cum ziarul zvârlit de băiatul cu cercel în
ureche
plutea în văzduh
şi ştirile rele se răspândeau peste tot şi se amestecau
cu plâsul înăbuşit al unui bărbat
cu tropotul bocancilor peste begonii cu hârşcâitul
spinilor pe frunte
a fost aici şi L-am privit de după perdea zăvorâţi cu
lacăte
în ruşine şi goliciune
şi nu L-am putut privi în ochi nu I-am putut răbda
iubirea aceea
fără de rest
nu cerea nimic de la noi decât un pic de dragoste
o vorbă bună
o atingere a rănii aproapelui
un surâs
dar nici de puţinul acela nu am fost în stare
ne ţineau în chingi
urâtul
şi spaima
şi vina
eram pierduţi în noi înşine
şi nu trebuia să plătim
pentru lumina lină de seară pentru lumina lină de
dimineaţă
pentru ploaia caldă de vară
pentru paharul de apă
nimic
nimic pentru nimeni
şi era numai durere şi amar şi târziu
şi era atâta puf de păpădie în iureş
atâta miros de iod sub nuc şi funigei de la
plopii de pe strada liceului
atâta tristeţe gris-piper între cornii deja trecuţi
atâta fierbere de gâze între florile reci de prun
când a venit
şi
n-a cerut decât un pahar de apă
din
izvoarele Lui
şi noi tot nu eram pregătiţi să-L primim
să-I dăm
un pahar cu apă
m-ai rugat să te ţin în braţe iubito
m-ai rugat să te ţin în braţe iubito şi să te trec strada
dincolo de realitate şi de vis
şi te-am ţinut –
o primăvară întreagă
şi apoi a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă
şi de atunci e dimineaţă mereu în grădina mea
în
cuvintele mele
în tine
şi tu înfloreşti în fiecare dimineaţă dar vine seara
dar vine seara şi ceva rău se întâmplă
şi nu ştiu cum să te feresc de răul ăsta
şi e neînchipuit de greu de vieţuit aşa
dar a trebuit să te smulg din moulin rouge-ul
cartierului
dintre alcoolurile falsificate
dintre florile de plastic
dintre dinţii stricaţi de pucioasă şi ciocolată
din malaxorul istoriilor fără sfârşit
din moarte
erai schimbată –
dar încă erai tu
încă era mirosul tău de fragă răscoaptă pe holuri pe noptieră
în sala de aşteptare
-acum nu mai eşti –
acum vreau să mă ţii tu în braţe ca să nu-mi
plesnească de durere capul
să nu plesnească de durere cuvintele
să nu plesnească de atâta vis toxic
cuvintele
să nu mă pierd
sparg piatră ore în şir ca să uit
de urât şi amar
ca să uit că rădăcinile fiinţei mele sunt între stele
sunt în cuvânt
dar nu pot să te uit
şi-ţi găsesc nervurile încordate printre fibrele pietrei
şi-ţi găsesc cuvintele luminescente
pe daltă
îmi mai rămăseseră 5 fiole de morfină
« îmi mai rămăseseră 5 fiole de morfină
ca să trec
şi de primăvara asta cu gheaţă şi sârmă ghimpată
care îmi curge prin vine
şi
de linia ruptă dintre mine şi tine
ca să trec de
spaima că nu sunt nici măcar
o virgulă
în textul ăsta încâlcit care e viaţa mea fără trecut fără viitor
ca să trec de
primăvara scăpată din lesă
pe străzile nenorocirii
îmi mai rămăseseră 5 fiole de morfină – zice –
ca să trec de zidul
din ochii tăi şi
să văd marea de gheaţă în care-i prins sufletul pătat de negru
ca să trec
de sârma ghimpată care îmi strânge fruntea
când sângeră indiferentă luna peste tufa de iasomie »
şi el îmi spune
că nu-i decât ceea ce se vede acum
că nu are trecut nu are vise nici viitor
şi-n tot acest timp
îngerul cu colţi de argint adună cu mătura
şi făraşul umbra florilor de mai
şi zăpada făpturii unui poet lovit de tristeţe
chiar pe trecerea de pietoni
pentru ceaiul de la ora 5
şi repetă bolborosind lecţia de imersiune în infranegru
în secolul XXI
dar eu ştiu că florile şi mâna ta şi luna pusă la naflalină
nu mai lasă umbră
şi pe faţa ta
nu bucuria se naşte
ci altceva neînchipuit de rece şi străin
şi e lut
şi tăcere
dar dacă e plămadă de praf stelar din care focul încă nu s-a stins
şi ai putea fi făcut din nou
după alt text după alt cântec-descântec
copilul depărtărilor
care se joacă pe malul mării
cu zmeii de hârtie
«lăsaţi copiii să vină la mine ! » se aude pe străzile //pierzaniei //
în sufletele care nu se pot rupe din gloduri şi fumegă
« – dar eu am ucis copilul din mine şi copilul ascuns în ziua de ieri
în copacul inexistent din faţa porţii
şi l-am alungat cu pietre – zice – pe pustia neagră
printre maşinăriile dereglate din montagne russe
şi l-am lăsat să zacă pe sacul ud din faţa uşii
în noaptea de sticlă pisată şi oţet
în noaptea dintre animal şi om
şi i-am tăiat aripile cu foarfeca tocmai când
se ridicase trei palme deasupra pământului
l-am minţit că orizontul e la căpătul patului de fier
că patul de fier e o pajişte ruptă din paradis
că paradisul e un pat de fier în care poţi să zaci până la dispariţie
când toţi şi toate te-au părăsit
l-am minţit
că marea e în oglinzile zidite-n pereţi
că realitatea
este o nucă tare
din care stă să se nască wonderland-ul tău şi al lui Alice
dar nu se naşte – nu-i aşa –
şi năvăleşte din vis albastrul vânăt dintre stele
care-i chiar albastrul vânăt dintre stele
dur şi îngheaţat
dar eu ştiu că există un băiat care se joacă pe malul mării
cu zmeul de hârtie radioactivă
cu zmeul-tată
cu zmeul-moarte
cu zmeul Aleph care e în toţi şi în nimeni
în care toţi şi toate sunt nimeni şi nimic
şi nu poate trece peste linia asta
dar încerc să mă smulg din gloduri – zice – tu doar lasă cheile pe masă
am nevoie de realitate am nevoie de timp
de mine însumi »