Cultura la televizor? Fumat subiect, o să spuneți, în cazul în care vă veți arunca ochii pe aceste rânduri. Cultura în presa scrisă? Chiar că aveți dreptate, fumat subiect și încă într-o vreme a războiului contra fumatului. Dar și contra culturii. Începând de la limbă; limba noastră românească, despre care știm – nu-i așa? – că-„i o comoară”, e făcută praf și pulbere în gura celor care se exprimă pe la televiziuni. Nu toți, dar prea mulți, totuși. Cineva care ar urmări cu oarecare consecvență vreun post de televiziune, mai ales dintre cele comerciale, ar putea furniza o listă fără sfârșit de greșeli gramaticale, de greșeli de logică a limbii, de confuzii ale unor expresii cu altele și așa mai departe. Am început cu televiziunea, pentru că presa scrisă s-a cam estompat în ultimii ani…
Strâmbătatea începe cu limba și continuă cu tot restul. Cândva, demult, prin primii ani ai președinției lui Horia-Roman Patapievici la Institutul Cultural Român, acesta a convocat un fel de masă rotundă cu ziariștii pe tema „cultura în ziare și la televiziuni”. Când i-am văzut pe participanți am cam știut încotro va bate vântul ușurelelor lor opinii. Și chiar într-acolo a și bătut, în seara aceea dintr-un an pe care, vorba lui Cervantes la începutul celebrei sale opere despre Don Quijote, „nu vreau să mi-l amintesc” („En un lugar de la Mancha, de cuyo nombre no quiero acordarme…”). Că ei, ziariștii (eram și eu mai mare peste o pagină de ziar cu titlul „Cultură”, dar nu mă simțeam deloc solidar cu ei), au un target și ăla e pe primul plan. Adică trebuie să te adresezi pre limba lor celor care, de fapt, nici nu mai au limbă, ci doar o mică sumă de semnale sonore, prost articulate – firește, nu spuneau ei asta, pentru ei targetul, adică ținta, adică publicul-țintă era sfânt, trebuia să-i respecți așteptările, ca să te vinzi. Hic jacet lepus! aș exclama odată cu latinii. De-aici sare iepurele, nu întocmai în limba noastră, care, repet, „i-o comoară, în adâncuri înfundată”, tot mai adânc, de a ajuns să nici nu se mai vadă. (Poetul basarabean nici nu spunea că această limbă înfundată e româna, dar toată lumea știa despre ce era vorba.) Dar revenind, iepurele vânat e publicul-țintă, cumpărătorul. Nu-i o idee nouă, dar în clipa în care totul devine marfă (în limba de lemn a adolescenților de azi, marfă! e o exclamație de admirație, imaginați-vă), inclusiv cultura, care, spuneau doi dintre corifeii de presă invitați atunci la ICR, trebuie să fie atractivă, adică, mai pe înțelesul nostru, senzațională și, dacă se poate, să nu se refere la vreo cât de mică adâncime culturală, ci mai degrabă la viața privată a cuiva din domeniul culturii, după modelul – adaug – știrilor sportive care ne spun cu cine se ține cutare mare sportiv, ori la alte asemenea chestii senzaționale.
Despre unii scriitori publicul-țintă află numai când mor, asta dacă publicul-țintă mai știe să citească ce rulează sub imagini, pe așa zisa burtieră. Și și atunci, doar în câte-o știre scurtă, „scriitorul cutare a murit.” Și scriitorul acela e norocos (sic), pentru că majoritatea nu beneficiază nici de-atât. În schimb, am văzut anunțată, la TVR, o comemorare a unui an sau a doi ani de la moartea lui Ion Dolănescu! Asta cultură, domnilor corifei!
În scurtă vreme după întâmplarea de mai sus, paginile culturale din ziarele care atunci mai apăreau – nu vi se pare că dispariția aproape totală a ziarelor din circuitul public are o legătură cu dispariția tot de-acolo a faptelor de cultură?, nu că ziarele ar fi fost cât de puțin culturale, dar – vorba cuiva – orișicâtuși… – au început să se schimbe, conform cu cele anunțate de cei doi corifei… Am mai dat și o să mai dau ca exemplu de cultură a ziariștilor de tip nou-nouț, o știre de acum vreo două decenii, dintr-un ziar altminteri respectabil, care anunța furtul unor icoane, dintre care „unele cu subiect religios”(!). Lipsă de cultură, dar și de logică. Se pare, de altfel, că lipsa culturii are ca urmare și o carență logică accentuată. Urmăriți emisiunea „D’ale lui Mitică” și logica sui generis a personajelor de-acolo și îmi veți da dreptate.
Ca să nu mai bat mult apa în piuă, dispariția culturii adevărate din presa scrisă a fost deliberată, decisă chiar de șefii ziarelor, iar gestul lor vădește aceeași prostie pe care o vădește insul care-și taie craca de sub picioare. Căci, dacă ținea ceva în viață ziarele, asta era tocmai pospaiul de cultură care-ți trebuia ca să le citești. Or, ei au vrut să le vândă mai bine fără cultură. Și unde au ajuns?! E drept, a intervenit și neglijarea totală a învățământului și a educației. Momentul când educația și instrucția (nu cea militară, dimpotrivă) scad sau dispar cu desăvârșire este acela când și identitatea unui popor începe să se dilueze, vorba lui Vintilă Ivănceanu, până la dispariție. Degeaba o ținem, apoi, cu afirmarea identității noastre, dacă ea nu este resimțită cultural, subliniez, cultural, de toți cetățenii. Or, când cetățenii se zburătăcesc care încotro, ce identitate să mai aștepți de la ei, pentru că, nefiind islamiști, ei încearcă să se adapteze în locurile unde emigrează, pentru a deveni alții.
O patrie care nu are grijă de cultura cetățenilor ei, de educația lor culturală nu cred că se poate numi așa. O mulțime fără identitate, se spunea demult, nu e un popor, ci o populație. Dar o patrie care nu are grijă de creșterea culturii cetățenilor ei cum se numește, vă rog? Nu cumva un simplu teritoriu?
(Titlul acestor rânduri îl parafrazează pe cel al unui cunoscut roman al scriitorului francez Michel Houellebecq, nume pronunțat cândva de o televizoristă hulebec, și anume Harta și teritoriul.)