După două volume masive cu structură de dicționar, avînd ca obiect raporturile cu contemporanii ale lui Lucian Blaga, concitadinul nostru Zenovie Cârlugea ne prezintă o scriere similară consacrată lui Tudor Arghezi. O cercetare migăloasă, impresionantă în anvergura sa, care ne îngăduie a beneficia de o mai exactă imagine a interacțiunii dintre poet și epoca ce-l circumscrie. O relație a unor oglinzi paralele, nu o dată deformatoare prin inevitabile subiectivități. Neîndoios avem a face în personalitatea lui Arghezi cu un inadaptat cronic, gata a da riposte dure la ceea ce îl contraria, trăsătură explicabilă atît prin condiția sa de copil „din flori”, cît și prin dificultățile cu care s-a impus în viața literară. Declara cu amar autorul Cuvintelor potrivite: „am avut împotriva scrisului meu, un timp, toate autoritățile culturale asociate: Universitatea, Academia, poezia, proza, presa, poliția, justiția, cenzura, jandarmeria și chiar colegialitatea imediată. Fusesem izolat, cu condeiul și caietele mele, pe un bloc de gheață cît țara, ocărît, scuipat, insultat, pentru că, fără să mă simt vinovat cu nimic, încovoiam poate graiul moștenit cu oareșcare dexteritate suspectă”. O situație care i-a amplificat îndîrjirea împotrivirii: „Atacat, m-am apărat atacînd”. Se cuvine subliniată și psihologia toposului originar al lui Arghezi, cel oltenesc: o energie nu o dată cabrată, o incredulitate cronică, un joc al dispozițiilor variate ducînd la expresia promptă a incompatibilităților. Ca și trăsătura tranzacțională, vădită inclusiv în psalmi, relația, cum scrie I. Negoițescu, cu „un Dumnezeu cu care poți cădea la învoială «oltenește»”. Un cult al formei plutind deasupra neîncetatelor tensiuni ar putea fi înțeles cum un soi de redempțiune. De timpuriu, simțindu-se „cu toate-n veac nepotrivit”, Arghezi s-a despărțit tranșant de o seamă de nume literare în vogă: „Într-un articol publicat în Viața socială (2 februarie 1911), la rubrica Revista revistelor, Tudor Arghezi comenta poemul lui Alexandru Vlahuță, Slăvit e versul, găsind versurile inexpresive, „cu desăvîrșire obișnuite”, precum și cele din poemul 1907. Dînd citire poemului, gazetarul aprecia că „nu se găsește vîna de aur a inspirației și versurile nu-și împrumută unul altuia o umbră sau o lumină care să le adune la un loc, poate, doar, prin citirea «de-a îndaratelea», procedeu pe care recenzentul îl încearcă în sens umoristic”. Și mai tîrziu, în 1943, Arghezi se arată consecvent opiniei sale conform căreia Vlahuță rămîne „un ucenic al tristeților posteminesciene”, astfel cum Șt. O. Iosif a fost „un ucenic involuntar al poetului Vlahuță”. O altă „victimă” e Ion Minulescu. Comentîndu-i, în 1914, volumul De vorbă cu mine însumi, cel ce încă nu debutase cu o culegere de versuri releva „verbalismul său insipid și de prost gust”, spre a-l caracteriza drept „un perfect farsor literar”. Nu mai puțin a revenit după decesul acestuia cu o vagă corectură în planul relației umane: „N-aș putea să ascund că de Ion Minulescu mă animă și o simpatie regională… Poetul era Oltean, din Slatina. Pentru tot ce-i oltenesc am o slăbiciune congenitală. (…) Oltenii-s felibrii valahi și Minulescu e Mistralul lor. Lăutari de la Jii, struniți-vă viorile și cîntați! Poetul nu a murit”. Dar de o contestare înverșunată, fără nici o discordanță, a lui Arghezi a avut parte N. Iorga. Contestare începută din vreme, în 1904, cînd aprecia Istoria lui Ștefan cel Mare drept o carte „scrisă greu și încurcat, cum este tot ce poartă numele N. Iorga, deasupra sau dedesubt. (…) D-sa are o dibăcie permanentă de a întoarce pe dos priceperea citețului, nu știu cum face fraza, nu știu cum o strînge de gît, că ea e opacă”. În 1937, polemica se aprofundează: „Observînd că «un titlu de erudiție nu ține loc de calitate», poetul reproșează Profesorului gazetar că «adoptă procedeul Biletelor de Papagal », de la care a putut să învețe, în șase săptămîni de cînd reapar, că portretul e rezumativ, concret și mai concludent decît articolul descriptiv”. I se reproșase, așadar, lui Iorga talentul de „polemist” căci, odată aflat în fața adversarului, „arcul i se înmoaie, săgeata se sfarmă ca o macaroană, iarba nu mai ia foc și fierul domniei sale de cauterizat oamenii, cu o crestătură infamantă pe frunte, trebuie roșit cu chibritul”. Să menționăm și un caz aparte, amintirea ambiguă pe care Arghezi o poartă lui Macedonski, cel ce l-a apreciat cu entuziasm la vîrsta de 16 ani, girîndu-i debutul. Cuvintele autorului Nopții de mai: „Acest tînăr, la o vîrstă cînd eu gîngăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar pînă astăzi încoronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica veche a versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei ce multă vreme au fost socotite la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii și a artei”. Cuvintele autorului Florilor de mucigai, din 1941: „Pe domnul Macedonski nu știm cine nu l-a atacat în țara asta și poate de multe ori cu dreptate. Domnul Macedonski a scris alături de bucăți de o reală frumusețe, care vor rămîne ca niște nestemate ale literaturii noastre, și copilării”. Ca și acuza de a fi intervenit în textul adolescentului: „La tipar, cele mai multe din bucățile mele în versuri, de la șaisprezece ani, nu mai semănau cu manuscrisul. Poetul le transforma într-ascuns, bizuit pe complicitatea tăcută și dorind să facă școală servilă și elevi. (…) am suprimat relațiile brusc. Macedonski a fost exagerat de elogios cu versurile unui ucenic întrucîtva înzestrat: lăsînd să-i ardă în cădelniți un bob prea mare de tămîie, el se tămîia în realitate pe sine”. Să fie vorba aici, după cum observa cineva, de un complex oedipian al fiului în raport cu tatăl nelegitim, extins și asupra „patronului” literar? N-ar fi imposibil.
Deși în alte cazuri postura negatoare, fie și de-o mare asprime, a lui Arghezi cunoaște ondulații, momente de retractare. Satisfăcut parcă de apogeul expresiei pamfletului atins la un moment dat, fermitatea nu i se mai confirmă. Iese astfel la iveală o mobilitate valahă izvorîtă așijderea din spectrul ancestral al autorului Porții negre. Nu credem că ar fi o impietate să luăm în considerare familia de literați cu care, pe o treaptă evident inferioară, s-ar putea asocia: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu. Episoadele de oportunism sunt probatorii. Iată fulminanta, binecunoscuta rejectare a lui Liviu Rebreanu: „În articolul Ion de domnul Liviu Rebreanu sau «Cum se scrie românește» (Cugetul românesc, 1, nr.1, febr. 1922), Tudor Arghezi făcea, sub inițialele numelui, o critică foarte aspră romanului, considerîndu-l, prin realismul fidel al descrierilor, o «platitudine de plăcintărie și mediocritate totală, ochi mort, minte somnolentă”. „Un artist se spînzură și nu dă la tipar asemenea rezultate”, crede Arghezi, căci «demnitatea literară își impune un rol activ în spectacol, o atitudine în cuvinte, o frîntură în imagini, o iuțire și o abreviere lapidară, un ritm – o mie și una de sarcini pe care trebuie neapărat să le răstoarne scriitorul. (…) Limba nu trebuie să fie o magazie și un depou de unelte sterpe ca dicționarul, decît în cărțile proaste„. Ion este „o carte de registratură, nu de scriitor”, croită de „pana inferioară a domnului Rebreanu”. Lucrurile nu întîrzie însă a se schimba: „În 1930, cînd Liviu Rebreanu, recent numit director la Direcția Culturii Poporului, e atacat în presă, Tudor Arghezi îi ia apărarea în editorialul Poeții din Facla (20 februarie) și în tableta Iconițe (Avântul, an I, nr. 1, 21 februarie 1930), considerînd numirea respectivă „o revoluție” cu atîtea ecouri în presă și în lumea politică (O revoluție, în Facla, 18 februarie 1930)”. Generos, autorul lui Ion îl invită pe Arghezi, în primăvara 1941, să colaboreze la ziarul Viața. Iată termenii lui Arghezi: „Domnul Liviu Rebreanu, directorul acestei gazete, în cuprinsul căreia încep iarăși să umblu, cam tîrîș, de-a bușile copilului îmbătrînit, după ce-am zăcut fizicește aproape doi ani și într-alte feluri mai mulți, mi-a spus: «Scrie-mi un articol pe săptămînă (…) Trebuie să te adaptezi, să te readaptezi foii zilnice și iuți, dar și evenimentelor excepționale»”. Cu E. Lovinescu relațiile lui Arghezi au cunoscut identic două faze, prelungita respingere fiind succedată de o salutară armonizare finală. Îi adresează mai întîi criticului o învinuire de carierism: „«e tipic în privința asta cazul domnului Eugen Lovinescu», care, simțind la un moment dat «nevoia de scris», s-a apucat să scrie, dar nu dintr-o «necesitate artistică», ci pentru că «urmărea o catedră universitară». Iorga, însă, nu i-a luat în seamă cele «cîteva articole și niște impresiuni de călătorie», găsindu-l drept «un superficial pretențios». Și-a găsit apoi «azil» la Viața literară a lui Ilarie Chendi, devenind cel mai «asiduu» colaborator al acestui «dușman de moarte» al lui Nicolae Iorga. Îndepărtat de Chendi, se apropie de Viața Românească condusă de C. Stere spre a-și realiza «visul profesoral». Îndepărtat și de la Viața Românească, și-a găsit adăpost la Convorbirile critice ale lui Mihail Dragomirescu” ș.a.m.d. Sau pe secvențe de critică. E Lovinescu e incriminat ca fiind „tobă victoreftimească”, „farsor al erudiției și criticii”, „obraz bucălos și spîn”, stil „de manual secundar și prețiozități elino-romane”, „nulitate cu ifos din literatura critică românească”, străduindu-se să impună „idolii de carton și vax”. Dar spre onoarea sa, aflînd de boala gravă a lui E. Lovinescu, care i-a adus sfîrșitul, Arghezi îi scrie în cele din urmă patetic: „Îmi dai voie să-ți mărturisesc aici că sunt emoționat? Mult mai adînc decît ai putea să presupui din atitudinea mea rezervată față de atitudinea d-tale literară”. Urmează un panegiric care șterge dintr-odată toate rezervele anterioare printr-o justă așezare a lucrurilor: „Dumneata n-ai cunoscut nici o plăcere în afară de atelier, din care ai făcut un salon deschis, unic la noi, o școală de eleganță și un cămin primitor, care pe unii răzleți, descurajați și în conflict cu viața, i-a împiedicat în secunda gravă de deznădejdi să se descumpănească. (…) Și toți cei care au trecut prin cenaclul «Sburătorul», au rămas pe toată viața cu o legănare delicată în ființa lor secretă și cu o mireasmă pe care nu au putut-o găsi nicăieri aiurea, cu o stare sufletească inefabilă, cu o duhovnicie”. Pe de altă parte să reținem că, grație unei netulburate conștiințe critice, E. Lovinescu a recunoscut de timpuriu condiția de mare poet a lui Arghezi, înscriindu-l ca atare în Istoria literaturii române contemporane (1937).
Cu analoage iregularități ne apar și opțiunile politice ale lui Arghezi. După ce, în cursul șederii sale în Elveția , îl zărise pe exilatul Ulianov/Lenin („Mi l-a arătat cu spaimă un rus, într-o băcănie de cartier”), îi acordă o notă pozitivă, într-o tabletă din 1934, intitulată Soviet și intelect, apărută în Adevărul literar și artistic, considerîndu-l „mare intelectual”, „observînd că în șaisprezece ani nu mai puțin de șaisprezece generații au găsit o «experiență» netulburată, în care s-a dezvoltat cultura scrisă, răspîndindu-se «atîta știință de carte», în ciuda celor vehiculate în Occident că între scriitori și stat ar exista grave divergențe”. Ulterior însă, insuflat de bunăseamă de evenimentele în curs în 1941, scrie răspicat în articolul Stilul bolșevic, apărut în Timpul: „Comunismul politic e un plagiat vulgar și materialist al comunității religioase, care în diverse forme are o viață de mai multe mii de ani neîntrerupt și stilul lui, categoric, rusesc, e bolșevismul. În Rusia maniera ține loc de doctrină”. Spre a recurge la o tonalitate drastică: „Bolșevismul e un temperament și cel mai ieftin din toate temperamentele pînă la asasinat, cu el dimpreună; e o stare sufletească, starea demenței, exaltată de un sentiment de justiție fals”. Precizînd: „Alege pîrtia cea mai îngustă și cea mai scurtă, către o fericire foarte problematică. Bolșevismul e o fază de ignoranță grea. (…) Comunismul a izbutit în Rusia, exclusiv din pricina caracterului bolșevic și a procedurii lui instantanee, de la poftă la gură. Spargi și furi, asasinezi și încondeiezi și culegi. Nici un scrupul, venit măcar de la inteligență și carte, dacă nu de la iubirea de oameni și de la caritate nu poate opri valul de asasinat dezlănțuit”. Ca și o explicită aderență la direcția războiului în care fusesem angajați: „Armatele aliate, îndreptate spre Moscova, au călcat fruntariile URSS-ului cu un scop spiritual: stîrpirea stilului bolșevic”. Opinii abandonate printr-o răsucire de 180 de grade, după ce poetul, e drept, a suferit cîțiva ani de interdicție la începutul cîrmuirii prosovietice. Brusc, Lenin îi apare „o genială personalitate”. „așteptatul Mesia, mîntuitorul Rusiei, cel care a prăvălit lumină”. Ca și: „Lenin nu a murit, ci e viu și prezent, în plină vastă desfășurare, între popoare, realizat mereu în continuitate, unic în fața mileniilor omenești, trăite fals”. După elogiile aduse lui Carol al II-lea, autorul Florilor de mucigai emite altele, pe același calapod megacelebrator, adresate lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, „unanim iubitul nostru, figură de proveniență europeană”, ambilor dedicîndu-le și versuri. Comentează cu o comprehensivă mîhnire Zenovie Cârlugea: „Nu e vorba, desigur, de o renovare bruscă a conștiinței scriitoricești în profunzime, ci despre… o carte jucată, credem, cu inteligență «de juvete», reușind să păcălească regimul și, cu minime pierderi, să-și salveze situația și opera”. Se cuvine însă scos în evidență și un episod al bunei credințe a poetului adaptabil din anii regimului comunist. Citat, în martie 1946 să participe, în calitate de martor al acuzării, ca fost deținut în lagărul de la Târgu-Jiu, condus de colonelul Șerban Leoveanu, la procesul intentat mareșalului Antonescu, Arghezi refuză. O explicație a acestuia: „În fond, el ne-a scăpat de la moarte; pe mine și pe alții (…). Știam de la colonelul Leoveanu, care era în legătură firească și directă cu Președinția, că exista chiar un plan de evacuare secret, în cazul în care nemții ar fi atacat lagărul… Nu cred că inițiativa nu era străină Mareșalului, mai ales că ordinul de a fi arestat venea direct de la el, ferindu-mă de o altă arestare, pe care ar fi dorit-o Killinger”.
Cu riscul infim de a greși, socotim atitudinea anticomunistă iar nu cea pro răspunzînd sincerității lui Arghezi, care, prin compromisul său, a optat, ca și de altminteri un Sadoveanu, un G. Călinescu, ulterior un Noica, pentru soluția de a-și continua opera, de a rămîne pe siajul conștiinței publice. O tristă, imuabilă realitate. Dar nu cea esențială. Deoarece pe deasupra vicisitudinilor istorice cu ale lor dureroase reverberații asupra caracterelor umane, rămîne geniul poetului despre care însuși Blaga, „rivalul” său de căpetenie, i-a declarat subsemnatului: „E cel mai de seamă meșter al cuvîntului românesc”.
Zenovie Cârlugea, Tudor Arghezi. Dicționar esențial.
Oameni din viața lui, Editura TipoMoldova, 2019, 808 p.