Era o zăpușeală teribilă ce-l afecta și pe Gabrielescu, și tramvaiul care se târa de-a lungul șinei dilatate, pe Calea pitorească a Căuzașilor. Imobilele înalte și cernite ce o flancau de o parte și de alta împiedicau, totuși, razele necruțătare să înferbânte metalul vehiculului.
Venea din strada Vestalelor, de la hebdomadara lecție de flaut ținută cu eleva sa, Otilia, despre care nu putuse să nu constate, cu ocazia acestei ultime lecții, ce remarcabile progrese făcuse în mânuirea instrumentului muzical. Pentru a nu adormi în zăpușeala infernală, Gabrielescu iniție cu unul dintre mai comunicativii pasageri, aflat un pic mai în față, la dreapta, inevitabila discuție despre canicula ucigătoare.
Dar realiză că, dacă va continua să dezvolte detalii despre aceasta, curând s-ar putea să adoarmă cu concluziile pe buze. Așa că, prinse zvonul discuției unora ce păreau studenți, din partea stângă, un pic mai în față și, fiindcă le auzise lămurit părerile, își permise să facă precizarea: nu, colonelul britanic Lawrence nu din pricina vreunui atac de apoplexie, cauzat de căldurile groaznice din întinderile Arabiei, ar fi fost atât de scund, ci din pricina oreionului contractat în copilărie, care îi oprise creșterea în înălțime la doar 1,66m. Studenții, nevrând, din politețe, să intre în declarație de clarificări cu cineva mai în vârstă ca ei, se limitară la a îngâna un politicos „Da, dom’ profesor…” Nemulțumit de formalismul lor, profesorul de muzică ținu să precizeze că, deși avea o fire de artist, a ajuns doar profesor de flaut – și nu de trombon, așa cum și-ar fi dorit – din pricina probabil a vreunei pedepse karmice care-l împiedicase a-și realiza visul. La așa rezoluție ce părea irefutabilă, toată lumea tăcu, inclusiv cel de mai din față, dreapta, plus cei de mai din față, stânga.
Vai, dar în ce hal s-a aglomerat? Când s-a întâmplat asta?… Profesorul chiar că acum simți că-i este peste poate să mai respire.
Și un gând salvator îi dădu motivul să părăsească interiorul ca de furnal al tramvaiului, intenționând să-l ia din nou, dar în sens opus, având în vedere că își uitase mapa cu partituri la eleva Otilia. Odată coborât, nici el nu știu cum, prin aglomerația teribilă, intenționă să traverseze spre refugiul de sens invers, dar rămase trăznit: este înconjurat de ruine. De o parte și de alta a Căii, imobilele erau parțial sau total distruse, în anumite locuri terenul fiind curățat. Hm, ce se întâmplă? Izbucnise un nou război? Asculta Radio Londra în fiecare seară, dar nimic despre așa ceva; aaa, că era vorba, asta da, se sugera, astfel încât, U.R.S.S., care își încălcase promisiunea de a nu încerca să-și impună sistemul social în Europa de Est, să fie împins înapoi în granițele interbelice. Cel puțin.
Tramvaiul – de un design care i-ar fi lăsat fără replică și pe proteicii avangardiști – dispăruse în lungul Căii, în ceața formată din praful continuu ce îmbâcsea atmosfera. Nedumerirea profesorului fu accentuată și de basculanta ce mai stârni o porție zdravănă de praf de moloz, a cărei cupă era plină de resturi de construcții.
Din instinct de conservare, profesorul încetă să-și mai pună întrebări despre ciudățeniile din jur. Un factor de echilibru interveni când observă în acel deșert alb-roșu, ca după un bombardament aerian, ceea ce părea a fi o casă de paiantă în mijlocul unei curți foarte umbroase, pe lângă care trecuse de nenumărate ori cu tramvaiul, de fiecare dată atras de insolitul locației modeste, prinsă parcă în menghină între imobilele cenușii, masive și marțiale. Nu o dată, îi auzise pe pasageri vorbind cu glas scăzut despre acel loc, dar nicicând nu se căznise a auzi mai bine ce se vorbea, nefiind dispus să-și aplece urechea – iată, om al jumătății de secol XX! – la păreri ce țineau de basm sau de superstiție. Acum, se îndreptă într-acolo, spre a se agăța ca de o cracă de singura imagine ce-i era familiară, dar și atras de răcoarea binefăcătoare pe care doar o bănuia. Și constată că presupunerea era corectă, imediat ce depăși poarta din uluci de lemn a curții.
– Dați-mi o cană cu apă, vă rog!…
Romele, preocupate cu introducerea unor catrafuse în bocceluțe, se opriră, privindu-l ca pe o curiozitate. Cea mai matură, care părea a fi șefa familiei, făcu doi pași spre dânsul:
– N-avem.
Privi cu mină descompusă la cișmeaua legată cu sârme de un stâlpișor de lemn. De un cui bătut în stâlp era agățată îmbietor o cană mare de tablă cu aspect impecabil.
– Cum puteți fi atât de lipsite de inimă?…, murmură. Sunt, totuși, un om trecut de o vârstă, nu se cuvine să vă purtați ca…
– Nu avem, repetă calm cea care părea să fie stăpâna casei, făcând încă un pas spre el, de o săptămână de când am primit ordinul de evacuare, au tăiat apa care da, ar fi fost rece și binefăcătoare pentru dumneata, dacă am fi putut să te servim cu o cană. Câți trecători nu s-au îndestulat de la cișmeaua asta în decursul anilor dar acum, dacă ne demolează… Încearcă, dacă nu crezi…
Încercă, mai mult din reflex, decât pentru motivul că nu le-ar fi crezut. Cișmeaua expectoră o flatulațiune scurtă.
– Într-adevăr, nu este…, murmură sfârșit, râmânând cu privirea fixată pe grătarul canalului unde era de presupus că se scurgea cândva, viguros, fuiorul de apă. Prea târziu… Cum au putut să comită și mârșăvia asta?…
S-ar fi prăbușit fără doar și poate pe cimentul curții, dacă roma-șefă a familiei nu l-ar fi apucat de mâini.
– Vino în casă, vino, atât cât îi este sortit să mai existe!… Vino și n-ai să regreți, pentru că nu mai ai, oricum, nimic de pierdut…
– Mi-e sete…, murmură el cu ultimele puteri.
– Acolo nu o să-ți mai fie, fiindcă acolo nu există suferință…
Și fără a-i mai cere din nou consimțământul, femeia îl trase în prima odaie unde, într-adevăr, nu părea să existe decât o pace adâncă. Senzația de sete se diminuă, spre a dispărea cu totul.
– Ce vezi?…, începu să se învârte roma cu el prin încăpere, ca într-un dans modern apărut în high-life de numai câțiva ani.
– Nimic, o odaie… foarte plăcută și răcoroasă, dar o simplă odaie…
– Și asta numești dumneata nimic?… Este un noroc că ai ajuns aici la timp, chiar dacă în ultimile momente ale existenței acestui loc, în care și alții, ca într-un templu al împăciuirii, și-au făcut trecerea lin, fără suferință și temeri. Ce vezi?… – îl întrebă din nou roma intrând parcă în ritm de foxtrot în cea de a doua odaie, unde se mai afla o femeie care-și unduia trupul ca de șerpoaică.
– Aici, parcă este toată viața mea, murmură Gabrielescu, privind insistent la unduirile de reptilă. Nu știu de ce, dar asta îmi evocă…aici văd motivele neîmplinirilor mele în viață, cauza pentru care am rămas un simplu profesor de flaut și, nu cum mi-aș fi dorit, de trombon!…
– Ei, asta e, vezi, ai început să intri în spiritul noului spațiu, zise roma temperamental, introducându-l în cea de a treia odaie.
Și acolo se afla o femeie, dar nu vreo romă cu trup unduitor de șarpe. Era ea, impasibilă!
– Hildegar!…
– Vezi? Se cheamă că ai ajuns la sfârșitul primei părți a călătoriei. Cu ea vei rămâne pentru vecie, noi plecăm, știi – ordinul de evacuare!…
Nu apucă să-și definească stările față de noua situație, că un huruit teribil se auzi de dincolo de pereți, iar gheara unei cupe se văzu pe geamul ferestrei curate-pahar. După prima lovitură aplicată, tavanul se fisură ca un geam mare de magazin, înainte să se facă cioburi. Cea de a doua lovitură a cupei cu gheară…
*
Cu un zvâcnet violent pe bancheta tramvaiului, se deșteptă din visul ajuns la stadiul de coșmar. Molcom, pasagerul de mai în față, din dreapta, intrase în vorbă cu studenții aflați ceva mai în față, în stânga. Se exprima părerea că, după asemenea teribile călduri, este imposibil ca, până la urmă, să nu apară și norii izbăvitori care să pună capăt infernalei canicule.
Zâmbi, amintindu-și ultimul gând pe care-l avusese înainte de a adormi: anume că trebuia să se întoarcă la domnișoara Otilia Voitinovici, spre a-și recupera mapa cu partituri.
Coborî din tramvaiul aproape gol, ca să ajungă la primul refugiu de sens opus al vehiculului. Probabil din pricina deshidratării provocate de căldură, avea senzația de ușurare a unui balon cu heliu, capabil să se ridice în văzduh. Chiar i se părea că vede strada din văzduh, anume cum, la o răspântie, o ambulanță dădea primul ajutor unui bărbat întins pe caldarâm, victimă fără doar și poate a caniculei teribile; ceva mai în susul străzii, în curtea unei biserici, se perinda spre poarta dinspre stradă o procesiune cernită, tăcută și înlăcrimată, participanți fără îndoială la un serviciu funebru.
Cu o undă de bună dispoziție nepotrivită cu imaginile ce le avea sub priviri, se gândi la festa suplimentară pe care i-o jucase visul, preschimbându-i numele, din Gavrilescu în Gabrielescu.
Și, fiindcă nu departe, se găsea strada Mântuleasa, iar, în apropierea ei aflase că locuiește un fost elev de-al său, căruia îi fusese profesor cu treizeci de ani în urmă la școala ce funcționa pe aceeași stradă, se gândi să-i facă acestuia – între timp ajuns mărunt demnitar al regimului proaspăt instalat – o vizită. Unde era imposibil să nu găsească o cană cu apă rece și o odaie răcoroasă, spre a contracara efectele caniculei de care, oricum, nu se mai simțea chinuit.
_______________
*LA ROME este un experiment de proză scurtă ce folosește intertextualitatea în raport cu nuvelele La țigănci și Strada Mântuleasa, de Mircea Eliade