Piesa dramaturgului și scenaristului britanic Tom Stoppard, Rosenkrantz și Guildenstern, a fost scrisă în anii 60 și a fost jucată în 1967, la Festivalul de Teatru Alternativ de la Edinburg. „Vechimea” textului este un bun prilej pentru snobii noștri de azi, din 2019, să afirme dezabuzați că nu mai ține. Culmea e că această comedie absurd-tragică, de fapt parodie a piesei din care sunt extrase cele două personaje titulare, precum și propoziția respectivă, ține foarte bine astăzi și a dovedit-o din plin spectacolul regizat de Eugen Gyemant la Teatrul de Comedie.
Tom Stoppard jonglează magistral – impresie valabilă și azi – cu textul celebrei piese a lui Shakespeare, despre Hamlet e vorba în propoziție, dacă mai trebuie să amintesc, să nu uităm că el este și autorul scenariului celebrului film Shakespeare în love, nici acela prea respectuos cu Marele Will, cum nici piesa aceasta nu e. Și obține efecte comice remarcabile, de data asta ne referim la spectacolul de la Comedie, unde unda tragică este acoperită de cea parodică, inepuizabilă. Povestea lui Hamlet este întoarsă cumva pe dos și spusă, dacă pot să mă exprim așa, din unghiul celor două personaje deloc pozitive din Hamletul original, Rosenkrantz și Guildenstern, cei doi foști tovarăși de copilărie ai eroului, chemați de regele fratricid și de regina complice a acestuia ca să-l spioneze pe prietenul lor și să le raporteze tot ce ar scoate de la el. Faptele se petrec după ce perechea incestuoasă (reamintesc: soția lui Claudius, ucigașul de frate, nu e alta decât văduva foarte recentă (căci vorba fiului ei, „fripturile rămase de la praznic/vor fi servite reci la masa nunții”) a celui ucis și mama lui Hamlet cel tânăr) începe să se neliniștească în fața semnelor ciudate pe care le dă fiul celui mort și, poate, chiar să simtă că acesta s-a cam, vorba ceea, prins care e adevărul despre moartea regelui Hamlet, tatăl eroului nostru. Or, cei doi sunt, în piesă, două hahalere care vorbesc în dodii, se confundă unul cu altul, spre hazul galeriei. De la teatru, firește.
Trupa invitată de Hamlet-fiul (celălalt n-ar mai fi putut-o face) să joace Moartea lui Gonzago, o aluzie artistică și transparentă la moartea reală a tatălui prințului, este prezentă pe scenă cam de la început, Claudius e un caraghios care se bâlbâie, nu înțelege pe ce lume trăiește, Gertrude, regina-mamă a lui Hamlet și văduva lui Hamlet sr, e o individă rătăcită și ea pe scena acoperită de un soi de așchii negre, din care ies membre și trupuri, manechine făcute bucăți de diferite dimensiuni, care folosesc în anumite momente ale spectacolului personajelor spre a se lovi unele pe altele, conform principiului că pistolul care apare în actul întâi trebuie să tragă în actul trei, sau cinci, depinde numai de lungimea piesei (vezi Pescărușul lui Cehov).
Iuliana Vîlsan a închipuit un decor abracadabrant, așa cum e și spectacolul, cum e și piesa, cu o tentă evidentă de absurd subliniată în tușe grotești. Grotești sunt și cele două personaje, admirabil interpretate de Bogdan Cotleț și Silviu Debu, care vorbesc foarte convingător în dodii, mai ceva decât cel despre ale cărui manifestări similare trebuie să raporrteze superiorilor lor, regele și regina. Polonius, în persoana lui Lucian Iftime, face o figură comică irezistibilă, cu costumația sa aberantă, tunică neagră, cravată și cămașă albă, dar continuând cu un fel de fustanea de catifea, tot neagră, până la pământ, plus mimica și comportamentul. Animale și figuri fabuloase, închipuite, de plastic li se încurcă tutror în picioare la tot pasul. Regele, Liviu Pintileasa, irezistibil și el în uniforma sa militară cu pieptul plin de decorații aproape ca un mareșal sovietic din și de după al Doilea Război Mondial, se căznește să se adapteze situațiilor, dar o ia și el, ca și toți ceilalți, pe de lături, greșind ba identificarea celor de față, ba frazele care trebuie spuse, firește intenționat, conform regiei și piesei. O figură aparte face Ilona Brezoianu, în rolul intitulat aici Actorul, dar care joacă, de fapt, rolul regizorului trupei invitate la curte să joace Moartea lui Gonzago, care, și asta, sau acesta, spectacolul, se soldează cu un eșec, așa cum e totul în această piesă. Ea se plânge de condițiile de joc și de comportament ale actorilor, face un fel de teorie despre viață, fragmentată și puțin isterică. Ofelia (Blanca Doba) cutreieră scena cu inocența unei fete din zilele noastre, iar celebrele replici despre flori sunt expediate comic, iar florile nu sunt decât așchii de pe jos, pe care ea le aruncă în ochii și-n fața celor cărora, în piesă, le dăruiește. Iar Anghel Damian întruchipează un Hamlet care știe cu cine are de-a face și care, în consecință, execută tot felul de mișcări ce trezesc hazul galeriei, în scopul înșelării celor doi spioni, Rosenkrantz și Guildenstern. Care, morți, morți, dar sunt extrem de vii.
Dacă ar trebui să fac un clasament al actorilor din acest spectacol, ceea ce nu se face de către criticii profesioniști, dar se poate face de către un spectator, aș pune pe primul loc două nume: Bogdan Cotleț și Liviu Pintileasa, cărora le-aș atașa imediat numele Smarandei Caragea Gertrude), al lui Silviu Debu și al Ilonei Brezoianu. Numai că aici ar mai fi de adăugat și alte figuri rătăcite, precum interpretul actorului-rege, Angel Popescu, rostitor al unor foarte puține replici, dar cu toate acestea expresiv, și altele, așa că nu fac nici un clasament, vă rog să-l uitați. Pe clasament, vreau să zic.
Regia și scenografia ironizează gros hecatombele de morți din piesa lui Shakespeare și – de ce nu? din mai toate piesele Marelui Will (sic) – ceea ce contribuie, alături de costumele fanteziste, la comicul spectacolului de la Teatrul de Comedie.
Iată și distribuția spectacolului, dacă mai e nevoie: Guildenstern – Silviu Debu; Rosenkrantz – Bogdan Cotleț; Actorul – Ilona Brezoianu; Hamlet – Anghel Damian; Ofelia – Blanca Doba; Gertrude – Smaranda Caragea; Claudius – Liviu Pintileasa; Polonius – Lucian Iftime; Regina Actriță – Laura Creț; Alfred – Eduard Cîrlan; Regele Actor – Angel Popescu; Sufleor – Antonia Boantă. Regia: Eugen Gyemant, care este și autorul traducerii piesei. Scenografia: Iuliana Vîlsan. Premiera a avut loc la 5 aprilie. O premieră (sic) este și anunțarea acesteia în caietul program. De obicei, premiera este… două sau trei spectacole, una pentru rude, alta pentru presă, alta pentru cine știe cine…
(Titlul acestui text îl copiază pe cel, celebru cândva, al unui vodevil de Alecsandri.)