Jules Verne a scris 115 cărți. Iar despre Issac Asimov, care a editat peste 2000 de cărți, revista Reader’s Digest a publicat un articol intitulat Asimov – o mașină de scris însuflețită (azi, i-ar fi zis: un… computer… însuflețit?…), calificându-l drept un muncitor (muncoman) incurabil.
Dacă Ibsen scria cam o piesă la doi ani, Goldoni dă la lumina rampei, într-un an, 26 de piese în 3 acte, în altul – 24, iar în întreaga-i viață de creație a trimis spre scenă 200 de piese. Însă ar mai fi avut, ar mai fi avut, până la spaniolul Lope de Vega care a scris 2 mii de piese. Pe când Leopardi susținea ideea apariției unei poezii la 2-3 luni, fiind de părere că: „Cine nu știe să se limiteze, nu poate crea. Capacitatea de creație este scăzută sau inexistentă la o inteligență la care celelalte facultăți sunt prea vaste și prisosesc” (1829), la care poetul rus Aleksandr Blok l-ar fi putut susține, solidar: „A scrie e greu – și trebuie să fie greu”. În concordanță cu ce spunea Boileau în Satire: „dacă scriu patru cuvinte, voi șterge trei din ele”. Sau, Flaubert: „Eu am înțeles prin cuvântul muncă lupta cu dificultățile și consider că a lăsa o operă trebuie doar atunci, când nu se mai poate interveni deloc în ea”; „Pegas mai degrabă merge la pas, decât să galopeze. Întregul talent constă în a-i impune să meargă cu o alură ce ți se potrivește…” Asta și celelalte invocate aici țin de ceea ce filosoful alsacian Ernst Barthel avea să numească logodynamos. Aici o luăm în sensul pozitiv, conștientizând, bineînțeles, că pe lângă marii autori cu dinamism în scris au exista și există nu doar o puzderie de grafomani, ci chiar și de scriitori industrioși, lipsiți, însă, de cultură, savoare stilistică, – pe scurt spus: fără meșteșug în profesie. Dinamismul cuvintelor ar fi în raport direct cu dinamismul vieții, probabil, dacă ne amintim că Lev Tolstoi la 65 de ani învață să conducă bicicleta, la 75 de ani – aleargă încă pe patine, la 80, pe calul său Delir, făcea câte 20 de kilometri zilnic. Trăpașul contelui și uriașului scriitor rus duce, implicit, la gândul lui Flaubert despre… calul de tracțiune în literatură: „…Eu sunt umilit, naiba să mă ia, umilit în fața propriilor mei ochi de îndărătnicia penei mele de scris. Ar trebui să o hățuiesc, ca pe un cal nărăvaș, care e închingat din răsputeri, abia atunci el supunându-se”.
Cine știe de unde izvora/ izvodea ritmul, abundența scrisului unui sau altui autor. G. G. Markel spunea: „…primul lucru pe care trebuie să-l înțeleagă un scriitor matur este că nimeni nu scrie ce vrea, ci doar ceea ce e în stare să facă”, adagiul consunând cu mărturia lui Maugham: „Nu scriu cum vreau; eu scriu cum pot”.
Goethe scrie romanul Suferințele tânărului Werther în 4 săptămâni, în timp ce asupra unor poeme de mici dimensiuni, cum ar fi fost Patria, se întâmpla să revină cam pe durata a 40 de ani. Balzac dădea lumii câte 5 romane pe ani, pe când compatriotul său, de geniu și el, Flaubert, a lăsat posterități „doar” 6 cărți. Balzac a fost un geniu căruia, după ritmul și volumul său de muncă, e greu de spus dacă i-ar fi putut sta alături (sau doar… în preajmă) mai multe nume celebre din istoriei literaturii universale. Flaubert, tânguitorul geniu al prozei lumii: „Va înțelege cândva cineva câte combinațiuni complicate mi-a cerut această carte simplă?… E târziu, am obosit peste poate…Eu nu doresc decât să scriu cel mult trei pagini, să le termin pe altele cinci, la care tot scriu încă de săptămâna trecută, și să compun cinci sau șase fraze, care nu îmi apar deja de o lună întreagă… A scrie cinci sute de pagini – e prea mult pentru un singur om… Ce minunat ar fi să pot scrie măcar câte două pagini pe zi, odată ce eu, pe durata unei săptămâni, abia de scriu trei…” O, Flaubert, marele scâncitor în dulcele stil clasic al literaturii din totdeauna!
În 1978, pe când avea mai mult cu trei ani decât secolul XX, Louis Aragon spune cu o notă de umor, dar și de adevăr: „Acuma sunt bătrân, dorm puțin și în acest an am scris mult mai mult decât oricând”. Pe urma lui Aragon venind un ecou de departe, dinspre Cehov: „Scriitorul trebuie să scrie mult, însă nu trebuie să se grăbească”. Leit în consens cu paradoxalul adagiu antic festina lente. În tinerețe, Cehov scria câte o nuveletă pe zi, ba poate și mai mult, Vladimir Korolenko amintindu-și cum, la o întâlnire cu autorul viitoarei Livezi cu vișini, acesta îi spuse: „Știți cum îmi scriu eu povestirile scurte? Iată, vedeți această călimară? Chiar acum mă pot așeza la masă și să dau o proză despre ea”. Însă la o vârstă înaintată, Cehov se mișca chinuitor de încet în subiecte și predicate literare.
George Sand, poreclită „carnețel” sau… supranumită „doamna-pană”, s-a întâmplat să încheie unul dintre romane la ora unu de noapte, după care îndată începu să scrie altul. Asta, nu obligatoriu în conformitate cu nota lui Camus, că „marile opere se nasc adesea pe neașteptate, la colțul unei străzi sau la intrarea în restaurant”, pentru că cei cu mult dinaintea noastă, clasici, ca Tolstoi, Sand, Dostoievski, Sadoveanu, purtau/ frământau mult timp ideile viitoarelor opere în firea lor.
Simon Vestdijkaa fost unul dintre scriitorii cu un randament de creație ieșit din comun; un scriitor și om legendă nu doar pentru Olanda, ci pentru întreaga literatură universală. Poate doar Georges Simenon părea să-l concureze, dar să luăm în considerație că acesta fabrica romane polițiste alerte, gen lejer, totuși, cu o reputație valorică nu prea convingătoare, pe când Vestdijka a atins culmile artei, fiind admis în contextul marilor creatori ai secolului XX (și… împrejurimilor), publicând romane, nuvele, poezie lirică și filosofică, eseuri, critică literară, făcând investigații și în filosofiei, psihologie, medicină, astronomie, artele plastice, muzică… Acest olandez extraordinar ne duce cu gândul la universalismul geniilor Renașterii sau spre enciclopediștii din secolul al XVIII-lea. Dacă luăm în considerație că în anii 1937-1940 Simon Vestdijka editează 20 de cărți de diverse genuri, cum să nu te gândești la titanismul lui Balzac sau al lui Tolstoi? Încă în 1930, năvalnicul literat mărturisea: „timp de un an și jumătate am scris versuri pentru șase volume. A fost o adevărată erupție”. Acest hiper-temperament artistic l-a și făcut pe poetul olandez A. Roland Holst să exclame: „O tu, cel care scrii mai repede, decât e în stare Dumnezeu să citească!”
Aceștia și alți creatori importanți în literatura lumii parcă ar fi căzut sub incidența spusei celebrului retor Quintilian: „Cel care scrie repede, nu va învăța să scrie bine; însă cel care scrie bine, ar putea ajunge să scrie repede”. Printre aceștia fiind și din cei ce simțeau necesitatea să mai pună frână avânturilor, precum o făcea, la 26 de ani împliniți, Byron, care îi scria lui Thomas More: „Eu am scris mult și am publicat suficient pentru a anunța o mai îndelungată tăcere decât cea la care visez acum. Nu mai sunt dispus, fie și pe durata câtorva ani viitori, să pretind gratulările zeilor, cititorilor, librarilor”. Cam despre aceeași vârstă, Herman Melville, pe când scria Moby Dick, îi mărturisea unui prieten: „Întreaga mea dezvoltare s-a consumat în ultimii câțiva ani. Până nu am împlinit vârsta de 25 de ani, nu am avut niciun fel de dezvoltare. Viața mea începe în cel de-al 25-lea an. De atunci și până în prezent, nu s-a întâmplat să treacă nici măcar 3 săptămâni în răstimpul cărora să nu mă fi dezvoltat înlăuntrul propriei mele ființe. Simt, însă, că am ajuns la foaia cea mai ascunsă abulbului și că în curând floarea va cădea, putrezită…”
Odată ce este invocată, ca jalonare mai specială, și de alți scriitori, vârsta de 25-26 de ani ar putea părea deja una de referință, marcând destine. În cazul lui Italo Svevo acest sfert de veac e unul al tăcerii depline, e lungul răstimp după care revine la scris. Istoria e următoarea: primul său roman, Una vita (1891), este primit excelent de public și critica literară. Iar după șase ani Svevo editează un alt roman, Senilita, despre care nimeni nu scrie nimic nicăieri. Stupoare! Autorul e în deruta deznădejdii, la care se referă și Mircea Eliade în eseul Italo Svevo – geniu și umorism (Secolul 20, Nr. 1, 1979): „Tăcerea aceasta atât de generală și atât de semnificativă năruie complet cariera incipientă a lui Svevo. Ceilalți «neînțeleși» – Butler, Joyce, Proust – au continuat să lucreze în umbră, așteptându-și timpul lor. Italo Svevo, însă, renunță definitiv la scris. De abia după 25 de ani – și numai în urma sfaturilor lui James Joyce – își publică al treilea și ultimul său roman, La Consienza di Zeno, care îi aduce faima mondială… Faima, dar nu și succesul…”
Odată ce am ajuns la Eliade, sau parcă dânsul ne-ar fi venit în întâmpinare, spre subiect, întrebându-se și tot el răspunzând: „Se scrie mult? Ba deloc. Balzac publica patru-cinci cărți pe an, pe care le lucra însă zi și noapte. Strindberg a scris zece volume în trei ani – dar era să înnebunească la urmă. Un scriitor nu trebuie întrebat: câte cărți scrie? Ci: cât timp le scrie, la ce intervale, lucrând câte ceasuri pe zi. Ceea ce contează nu e numărul paginilor scrise pe an, ci viața care s-a stins în tine cu fiecare pagină scrisă”. (Mda, în final, poate era cazul să nu o dea în tragic, chiar dacă e cam adevărat asta, cu viața ce se stinge…)
În cazuri aparte, de accelerație în munca literară avea grijă altcineva. Astfel, pe când Kuprin amâna „la nesfârșit” încheierea romanului Duelul, soția sa, Maria Karlovna, precum își amintește Kornei Ciukovski, i-a spus soțului, că dânșii trebuie neapărat să divorțeze, răzlețirea durând până în momentul în care scriitorul nu va pune ultimul punct în respectiva proză. Și ce credeți? Propunerea cu subtext ușor impertinent a soției a avut efect peste așteptări. Kuprin a trecut cu chirie într-o cameră din centrul Sankt-Petersburgului și a reluat scrierea cu energii înzecite!
Când, câte ceasuri pe zi scrie un autor, altul? Pe zi și pe noapte, ca să invoc un caz mai special, de altfel ca toate cele care țin de viața și activitatea marilor scriitori. Poetul Ghevorg Emin (în cele câteva zile de aflare a lui la Chișinău și Bălți, în septembrie 1976, a fost să ne împrietenim) amintea de o întâmplare… monumentală (aș zice, peste cele trei puncte de suspensie) cu marele prozator americano-armean William Saroyan care, în anii șaptezeci ai secolului trecut, vizitase, pare-se a treia oară, Armenia sa natală. În Statele Unite ale Americii a ales să plece cu vaporul, din portul Odessa. Era însoțit de Zori Balaian, un mai tânăr coleg armean, cu care, la ora trei de noapte, obosiți la culme, ei s-au cazat la un hotel odessit. Ei bine, de cum ajunseră de la aeroport la hotel, junele scriitor se culcă și adormi instantaneu, pentru ca, la un moment dat, să audă un țăcănit mărunt în camera acelui apartament de lux; auzea niște furnicări/ furnici de sunete, să le spun așa. Trezindu-se cu greu, apoi trăgând cu ochii în camera vecină, îl vede pe septuagenarul William Saroyan muncind la mașina de scris… Probabil, asta ținea de ce spusese Stendhal: „Când nu desăvârșesc imediat exactitatea și stilul unei idei, o pierd pentru totdeauna”.
Alți scriitori aveau propriile lor tabieturi, bucurii sau necazuri. Kafka: „Scriu altfel de cum vorbesc, vorbesc altfel decât gândesc, gândesc altfel decât ar trebui să gândesc și tot așa, până în adâncul beznei…”, – pentru ca „să desparți nepotrivitul de nepotrivit și să pui potrivitul lângă potrivit”, – am continuat ideea lui Kafka cu una a lui Noica, această contaminare/ continuare ca de la sine vizând marii artiști care încercau să evite hazardul, aleatoriul, lipsa de importanță, specie de creatori azi cam pe cale de dispariție.