Răsaduri, de Octavian Doclin, Editura Gordian, 2017, 80 p.; Poeme libere, de Octavian Doclin, Editura Gordian, 2018, 80 p.
Cele două cărți ai zice că-s univiteline. Adăpostind fiecare câte un șarpe Ouroboros, care uneori mai mușcă și coada vecinului. Numai aparent simplu, mai degrabă esențializat, „lirismul lui Octavian Doclin însumează aşadar, lângă micul răsfăţ lexical şi o bine pusă în valoare beatitudine a invocaţiei, tentaţii dintre cele mai diverse. […] Inevitabil, abundenţa de notaţii fugare, de fulgurante imagini şi reflecţii lăsate în stadiul impresiei intelectualizate, fără dezvoltări şi ramificaţii metaforice, cunoaşte destule reliefuri inegale de expresivitate pe tot acest parcurs al foarte frecventelor apariţii editoriale”, remarcă Ion Pop în prefața prin care, pe opt pagini, aruncă o privire retrospectivă asupra titlurilor apărute după debutul cu Neliniștea purpurei (1979). Referințe critice semnează și: Marian Barbu, 2008, Adrian Dinu Rachieru și Alexandru Ruja, 2017.
Pentru volumul cel mai recent: Maria Bologa, Maria Nițu, Mircea Martin, Tudorel Urian, 2018. Prefața este semnată de Mircea Bârsilă, fost coleg de liceu în 1968, ambii debutând cu versuri, în același an, în Vârste cărășene, revista școlară pentru uz intern a Liceului din com. Grădinari, jud. Caraș-Severin.
Sunt câteva poeme-punte (Geamgiul și olarul, Mama, Amantul), trei poeme libere care sunt de găsit și la finalul volumului Răsaduri, și la începutul volumului următor. Iată un fragment din Geamgiul și olarul: „cînd lumina dansa albindu-i ochii/ spărgea liniştea doar un strigăt/ ca un cîntec suit pînă la el/ din vechime/ era al unui om mai mult scund/ care căra în spatele lui prea îngust/ o sarcină de lumini ocheţi şi oglinzi/ […] «oglinzi şi geamuri pentru neamuri,/ geamuri şi oglinzi pentru oameni cuminţi»/ numai un singur astfel de îndemn/ îl mai scotea cu aşa nerăbdare din casă/ cel al olarului din Biniş/ care şi el parcă intona un alt cîntec bătrîn/ «hai la oale, hai la oale» şi el olarul/ bucuros dădea gol pe plin/ şi pleca mai departe”.
„Monedele de rouă” jalonează un drum care, de fapt, nu se sfârșește niciodată, este infinit, fiindcă mereu se va ivi pentru poet un nou punct şi de la capăt (avant la lettre): „într-o viaţă de om/ a adunat atîtea/ poeme scurte/ iubiri devastatoare/ doxuri/ monede de rouă/ spunea cîndva/ […] acum nu întîmplător/ a găsit punctul/ după atîta mişcare/ şi după puţină odihnă/ îmbrăcat într-o platoşă nouă/ de sudoare/ se pregăteşte să o ia/ de la capăt.” Un șarpe de rouă al unei alte dimineți reprezintă tentația și puterea perpetuă a poetului. O platoșă nouă, care apără și încorsetează, așa cum poemele lui Octavian Doclin sunt, după spusa autorului, „libere, precum o capcană”.
Empatii, de Genoveva Logan, Editura Limes, 2019, 239 p.
80 de ani! Alertă! Ei bine, nu! Genoveva Logan este aceeași scriitoare pe care o știm, nepanicată și înțeleaptă, o Șeherezadă hâtră, dovedind o ubicuitate intermitentă, deschisă spre amintirile boemei ieșene sau bucureștene, dar și spre ezoterism, spre sensurile solide ca niște menhiri translucizi, veniți întru noi din opera brâncușiană. Sau noiciană.
De la debutul prozatoarei cu Idolii peșterii au trecut 50 de ani. Prin introspecție și rememorare, ne căutăm cum-necum identitatea și menirea, ca indivizi, ca națiune, ca specie. Găsim spre finalul volumului Empatii câteva reflecții despre timpul ce ni s-a dat: „Nimic fără întoarcere. […] Nimic fără precedent. Cercul, ori spirala, ori banda aceea a lui Möbius, se reia mereu, prin rularea şi auto-rularea aceluiaşi film. Trăim, legănaţi între dragoste şi ură, iar în cea mai mare parte a timpului suntem indiferenţi. Murdărim pe unde ne aşezăm tot ce este curat şi o mare parte din timp ne-o petrecem spălând ceea ce am murdărit. Stricăm ceea ce natura a făcut bun în noi şi o mare parte din timp încercăm să reparăm ceea ce am stricat. Răscolim, mânaţi de o nepotolită curiozitate, toate tainele universului, iar după ce le aflăm ne dăm seama că n-am devenit mai buni şi nu am redus nici cu un milimicron bolovanul pe care trebuie să-l urcăm orbeşte spre punctul final al traseului nostru prin lume. Pentru ce atâta zbatere în gol?”
Volumul cuprinde bucăți inedite de proză, inclusiv cea propusă spre publicare revistei Iașul literar în 1964. Prima parte a cărții aduce laolaltă articole deja apărute în presa literară: Eseuri, Evocări, Lecturi recreative, Egografii, Interviuri (cu pictorul basarabean Mihail Grecu și cu D.I. Suchianu). Mai sunt incluse în volum două texte, Avatarurile unui centenar și Eminescu sub auspiciile sacrului, scrise cu gândul la cel care, în anii regimului comunist, a fost plămânii prin care respira un întreg popor, de o parte și de alta a Prutului: „Decenii la rând, în ultima jumătate de veac, poporul român, asfixiat de dogmatismul culturii socialiste, a respirat prin Eminescu. În teritoriile de peste Prut fenomenul a luat proporţii cu totul neobişnuite, cum bine se ştie. Pe fondul dublei înstrăinări – cea umană, prin exacerbarea spiritului colectivist al omului de tip nou, şi cea naţională, prin ştergerea oricărei identităţi – scutul lui Eminescu a constituit refugiul benefic pentru toţi vorbitorii de limbă română. Constatarea amară a lui Grigore Vieru «Ne-am ales cu Eminescu» însumează o jumătate de veac de restrişte şi resemnare.”
Tonul atât de personal al scriitoarei Genoveva Logan poate fi regăsit și într-un scânteietor dialog, preț de câteva sute de pagini (incitată fiind de cercetătoarea Carmen Brăgaru de la Institutul „G. Călinescu”), publicat acum mai puțin de un an: Între umor și înstrăinare, Junimea, 2018.
Timpul ce îmbătrânește în mine, de Dorina Stoica, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018, 110 p.
Autoficțiune și numai. Poeta adaugă cu fervoare cotidianului tușe celeste, nu numai prin referințe biblice („Luați seama la crinii câmpului”), trimiteri la Judecata de Apoi, rai&iad sau apelul la diferite elemente din sfera ritualului creștin ortodox.
Tușele celeste vin și din proximitatea unui cer care numai indiferent nu este (cum nici în copilăria Dorinei Stoica nu a fost), ci este aproape-aproape, mai că devine parte a familiei. Până la urmă, cea mai protectoare parte a familiei, pe măsură ce bătrânețea propriei mame este și mai acaparatoare, și mai învăluitoare: „Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea./ Mi-am luat în serios rolul de mamă/ şi ea pe cel de fiică./ Are mereu gura plină de cuvinte/ le adună cu limba/ înainte de a vorbi le ordonează./ În ochiul cu degenerescență maculară/ se pietrifică o lacrimă./ Poartă peste capotul din stambă/ trecutul./ În fiecare noapte puse la presat/ între cer şi iarbă ea, eu şi luna./ […] E trecut de miezul nopţii./ Undeva în beznă cântă o cucuvea./ Mi-e somn./ Câteva stele îmi gâdilă fruntea./ Aş vrea să mă schimb de ziua de ieri./ Mama e din ce în ce mai mică./ Mi-e teamă că în noaptea asta/ o voi naşte aici în iarbă”. O naștere sub cerul liber, sub cel mai liber cer.
O zi de cristal/Jour de cristal, de Gavril Ciuban, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018, 90 p.
Atent la sunet, poetul maramureșean Gavril Ciuban iscodește sunete de demult, dintr-un nord de dincolo de timp, primordial, loc geometric al tuturor latențelor: „Sămânța sunetului/ încolțește/ Stea de azil// Unica mea sahară/ în care vor înflori magnolii”. Și iar, în poemul Metafizică: „Ascult șenilele roții de moară/ cum apa cea crudă// o rupe// Etern e doar sunetul/ alergat din Cuvânt”. Culorile sunetului apar și dispar, chiar și în acest Proiect neterminat de ars poetica: „Colonii de furnici/ pe trupul dimineţilor mele/ tot mai ades învelite în pături cazone// Frig de jăratec/ cum ar ploua cu nisip/ într-atâta mă ustură sângele// şi-ntinereşte în mine doar spaima/ alteța mea serenissimă/ cu torţe sleite în mâini mă petrece/ cum un orb în culorile sunetului/ în vorba celui fără de grai// Degeaba-i traduc/ turmele stelelor păstorite de lupi/ ori pe tata lanurile ploii cosindu-le// Ea mă priveşte cu aceleaşi cuvinte/ ce nu mai apuc să le spun// Furtuna din călimară/ le îneacă înţelesul”.
Traducerea poemelor în limba franceză îi aparține Ioanei Trică. Volumul bilingv este însoțit de un DVD, pentru ca poemele să capete glas și sunet, atât în franceză, cât și în română.
Încotro se grăbește cuvântul, de Maria Pal, col. Școala ardeleană de poezie, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 110 p.
Între ambiguitate și precizie, Maria Pal are înțelepciunea și talentul de a găsi mereu drumul cuvenit poeziei, aceeași și mereu nouă: „în timp ce nimeni nu reuşeşte să arunce nebunia pe fereastră/ traduci cu sârg solilocviile înserării/ înfăşurate în jurul tău mai strâns decât ghinionul// păianjeni remaiază aerul luând pulsul misterelor/ întunericul mocneşte în tablouri halucinante// oare cine îţi va deschide un nou drum/ precum o constelaţie de greieri în febra creaţiei// prin inima ta mai trece doar o pasăre/ căreia i-a rămas un singur cântec” (Un nou drum). Poezia este singura care vine cu puteri înnoitoare, dă glas și înalță – de altfel, în 2012 versurile Mariei Pal apăreau într-o ediție bilingvă româno-franceză care se intitula chiar așa: Pasărea greier sau pseudonimul unui poet (traducerea fiind a Letiției Ilea). O poezie bine dozată, aparent urbană, chiar dinamică, dată fiind ocurența verbelor de tot felul, dar care se grăbește să lase loc, mult loc, și pentru ceea ce este de nespus, pentru ceea ce plutește, ca un abur, deasupra contingentului. Sau, cum spune poeta: „numai tu înveți de la umbră cum se calcă pe ape”. Chiar dacă „frigul se rănește în trotuare/ […] cerul e atât de aproape încât mâna îți trece prin el”.