Îl știu mai de mult pe Radu Țuculescu și am și scris despre cărțile lui de proză și de-atunci mă tot gândesc care este la qualité maîtresse a epicii autorului care, dacă nu mă-nșeală memoria, a debutat în 1978 cu volumul Portocale și cascadori. Cred că specificitatea lui Radu Țuculescu nu stă atât în stilistică, în volutele baroce ale scriituri (care e una sobră, funcțională, aproape „minimalistă”), ci în alegerea coerentă, programatică a unui anume tip de personaj, anume „omul nou”, adică ființa pe care s-a străduit s-o creeze comunismul și din care până la urmă (și chiar până azi) a ieșit un fel de avorton sau, oricum, la prima vedere, o „făptură neînsemnată” (ca să amintesc de un titlu din 1978 al prozatorului, actualmente trăitor în Franța, Alexandru Papilian). În marea literatură rusă a secolului al XIX-lea, pe care Radu Țuculescu o cunoaște foarte bine, exista un personaj, „lișnâi cielavek”, „omul de prisos”, care peste o jumătate de secol va deveni la Musil „omul fără însușiri”, prototipul – evident, mutatis-mutandis – al „omului (nostru) nou”, cum remarca într-un text și regretatul Petru Poantă. Sau al „românului erectil”, cum este numit în această carte. Pe care-l putem întâlni chiar în proza care dă titlul volumului, Uscătoria de partid.
Cum e „românul erectil”? E „un viril, un zdravăn, un sănătos”, care „plesnește de sănătate, de virilitate” fiindcă „și când lucrează i se scoală”. Face, desigur, politică, ajutat de… literatură, care literatură e, pentru el, o îndeletnicire de timp liber, „ceva în genul pescuitului”. El nu e „verde” (deși fizionomia lui ne duce cu gândul la „rrromânii verzi” ai lui Nenea Iancu), el e „roșu”. Q.E.D.
Nu întâmplător am pomenit de Caragiale. Aproape întreg demersul epic al lui Radu Țuculescu stă sub semnul satirei și al sarcasmului. Un sarcasm blând, mă grăbesc să adaug. Lecturând aceste pagini, cititorului îi vine să exclame, asemeni autorului Momentelor și schițelor: „Uite-i ce drăguți sunt!”
Mai e un lucru de remarcat: Radu Țuculescu nu păstrează mereu stilul indirect liber (pe care, de altfel, îl stăpânește fără cusur), ci alternează modalitățile relatării în funcție de personajul pe care-l ia în vizor. Din când în când, aceste blitz-proze capătă pe nesimțite o aură de parabolă, nu mai sunt ceea ce par a fi, ci sar au-délà, în metafizic. Exemplul perfect e schița „Papagali”, după mine o mini-capodoperă. Textul debutează cu o descripție voit neutră: „De curând am făcut o vizită unui prieten și nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit în bucătăria sa, destul de strâmtă, câteva colivii cu papagali pictați în cele mai năstrușnice culori”. Prietenul îi explică naratorului (sublinierile cu cursive îmi aparțin, I.G.): „Papagalii, dragul meu, după cum bine vezi și tu, sunt păsări superb colorate, mici și cântătoare, care-ți pot însufleți zilele mohorâte. Există și papagali mai mari, dar aceia sunt destul de blegi ca să nu prezinte interes. Atâta timp cât se află în colivii, dacă-i observi cu atenție, descoperi că au ușoare urme de personalitate. Ba, există și papagali melancolici. Papagalițele sunt mai cochete și trag, din când în când, cu coada ochiului la vecinul din cealaltă colivie. Dacă le dai însă drumul, își pierd orice urmă de personalitate. Se înșiră toți, ca pe ață, pe bara galeriilor de la perdele și nu se mai mișcă de acolo. Nu mai fac gălăgie, nu se mai hârjonesc, stau cuminți și abia așteaptă să fie vârâți înapoi. Îți dai seama cât sunt de minunate păsările astea?”Ca și cum pledoaria amicului pentru viața în cușcă n-ar fi fost de ajuns, ultimul cuvânt îl are naratorul: „Am ieșit în balcon și mi-am luat zborul”.
Deși – nu-mi dau seama de ce – foarte puțin prizat de critica „bucureșteană”, Radu Țuculescu, în toți acești ani, și-a construit un univers prozastic numai al lui, inconfundabil, cu neputință de ignorat.