ANII BUCUREȘTENI AI LUI COȘBUC

În urmă cu câțiva ani, paginile de socializare de pe internet au reprodus o fotografie senzațională, apărută parcă de nicăieri. De o calitate impecabilă, cadrul îi suprinde, de la stânga la dreapta, pe George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta din Bistrița, Alexandru Vaida-Voievod și I.L. Caragiale în jurul a ceea ce pare a fi masa unei terase de vară. Masa este mai degrabă goală. În dreptul lui Caragiale tronează inevitabila halbă de bere cu guler, abia adusă. Alexandru Vaida-Voievod are în față o cafea, iar doctorul Ciuta, o farfurie goală. În mjlocul mesei se află un pahar plin cu apă. Coșbuc, se pare că nu a comandat nimic. În dreptul său se află doar o cutie cu chibrituri, iar în mâna dreaptă ține firesc o țigară aprinsă. Toți privesc fix spre cameră, fără să zâmbească. Nenea Iancu, cu privirea solemnă, gravă, plină de importanță, pe care i-o știm din manualele școlare. Ține o mână în buzunar, iar cealaltă este sprijinită relaxat de colțul mesei, poartă batistă la sacou și monoclu, este clar că el este vedeta pozei. Mustățile îngrijite ale lui Alexandru Vaida-Voievod, cravata, monoclul și pălăria elegantă indică în chip evident că este un om de succes și nu ar fi de mirare ca el să fie omul care plătește consumația. Doctorul Ciuta ține mâinile încrucișate, pare să se sprijine într-un baston, privește fix în cameră cu o expresie vag ironică. Elena Vaida-Voievod, pare mai degrabă plictisită și figura ei sugerează că ar părăsi bucuroasă această masă pentru o plimbare în împrejurimi. În fine, Coșbuc, cu un palton aruncat cochet peste umeri, pare că îndeplinește fără niciun entuziasm un ritual obositor. A întors capul în unghi de patruzeci și cinci de grade spre cameră și privește undeva în gol. Nu este nici vesel, nici trist, are mimica neutră din mai toate pozele în care apare. Dincolo de aparențe, omul se află în culmea gloriei sale. Poza este făcută la Karlsbad, în anul 1911. Coșbuc s-a mutat de mai bine de un deceniu la București, și-a scris aproape toată opera, s-a căsătorit și are un băiat minunat, toate îi merg de minune, necazurile nu dau nici cel mai mic semn că l-ar putea atinge.

Cine a fost acest om misterios, aparent închis în sine, mai degrabă modest, netentat să se pună în centrul atenției, dar pe deplin conștient de propria sa valoare, în anii determinanți pentru deplina sa consacrare scriitoricească? Cum opera a fost comentată și citată până la sațietate, asupra ei s-au făcut judecăți globale de valoare inclusiv de către E. Lovinescu și G. Călinescu (ambii îl pun în vecinătatea imediată a piscurilor literaturii române, chiar dacă îi sesizează și imperfecțiunile viziunii sau ale formei), din necesitatea firească de a străbate cărări mai puțin bătătorite, îmi voi concentra atenția pe prezența lui George Coșbuc în societatea românească a primelor două decenii ale secolului XX.

Ca într-un joc al destinului, George Coșbuc sosește în București la câteva luni după moartea lui Mihai Eminescu. Remarcat de Titu Maiorescu, Coșbuc este invitat să citească în cenaclul Junimea. Evenimentul se petrece în 23 decembrie 1889, iar după succesul înregistrat, poetul ardelean se stabilește, practic, în București. Titu Maiorescu îi obține un post de funcționar la Casa Școalelor, devine un gazetar frenetic¹, începe să scrie la volumul Balade și idile, care va fi publicat în anul 1893. Cu toate acestea adaptarea poetului ardelean, crescut în spiritul demnității naționale, al eroismului lui Avram Iancu și al libertății spațiilor largi ale Transilvaniei, la viața plină de miticisme de sorginte balcanică a Bucureștilor a decurs anevoios, iar el a fost cuprins nu de puține ori de un adevărat spleen existențial. Într-o foarte frumoasă carte de evocări, Vintilă Russu Șirianu², fiul publicistului arădean Ion Russu-Șirianu și nepotul lui Ion Slavici, reproduce câteva dintre amintirile povestite de tatăl său „în rarele lui ceasuri de odihnă” despre marii oameni pe care i-a cunoscut. Scrie, Vintilă Russu-Șirianu despre tristețea, dezamăgirea, depresia în care intrase solarul poet, autorul veselului volum Balade și idile, în primii săi ani bucureșteni: „Primii trei-patru ani bucureșteni au fost o dezamăgire pentru poetul din ținutul năsăudean. Atmosfera falsă, cenușie, a epigonismului post-eminescian, cu lamentațiile poetaștrilor fără talent, supărau pe idilicul, pe bucolicul și chiar eroicul, sănătosul cântăreț ardelean. Atmosfera ciocoiască, gregarismul «de salon» al celor de la «Junimea» nu se potriveau cu robustețea spirituală, cu firescul rustic al lui Coșbuc. Slujba pe care i-o procurase Maiorescu – de conțopist la Casa Școalelor – era de un plictis superlativ, care-i rodea natura lui nativ voioasă. (…) Prietenii nu izbutise să lege încă, în afară de cea veche, cu Slavici. El, comunicativul, zglobiul strigător al chiuiturilor de nunți și de chef, luneca spre marasm. Lucru la care contribuia și lipsa totală de orice rost gospodăresc, decorul trist și rece al unei mizere camere mobilate³.”

Interpretarea lui Vintilă Russu Șirianu nu este rodul vreunei speculații. Ea se bazează pe o discuție purtată de poet cu tatăl său Ion Russu Șirianu, unul dintre prietenii cei mai apropiați ai lui Coșbuc, încă din perioada sa ardeleană. Acest scurt dialog, reprodus cu ghilimele ca expresie a maximei autenticități stă, probabil, la baza întregului tablou al existenței cotidiene a poetului mutat la București, schițat în rândurile anterioare.

„«Negri au fost anii aceia, vere Niță», povestea el. «Tot mai rău mă încovoiam sub tristețe, sub dorul de a fugi înapoi acasă… Ei! Știi cine mi-a schimbat soarta? O boală cumplită care a fost cât pe ce să mă răpună!…» Ce se întâmplase? Se ivise o dublă providență: librarul Constantin Sfetea și o boală grea a lui Coșbuc⁴.”

Spleen-ul existențial al lui Coșbuc, în primii săi ani bucureșteni este confirmat de un alt scriitor al epocii, A Vlahuță. Într-un soi de „portret la minut” din 1894 (dedus din vârsta lui George Coșbuc la acel moment), Vlahuță dă imaginea exactă a prezenței poetului în lumea bucureșteană, care corespunde perfect și celei din imaginea suprinsă în fotografia de la Karlsbad, despre care am scris la începutul acestui text. Între George Coșbuc din anul 1894 surprins de A. Vlahuță în frumosul său portret și George Coșbuc din fotografia de la Karlsbad din 1911, puține lucruri s-au schimbat, chiar dacă viața poetului a suferit schimbări majore, pe toate planurile și în special în cel familial. Dar iată cum arată cele două-trei tușe ferme prin care A. Vlahuță sintetizează portretul poetului ardelean: „28 de ani; blond, părul mătăsos, fruntea mare, bombată, ochii pe jumătate-nchiși; vorbește liniștit, tărăgănat și fără gesturi… Blând, visător, se uită cu indiferență la tot ce se petrece-n juru-i. I-ar plăcea să trăiască la țară. A citit mult, are o memorie extraordinară, e stăpân pe toate secretele limbii și versului românesc. Nu vrea să sperie pe nimeni, nici cu știința, nici cu talentul lui. Ține foarte puțin la versurile lui și mai deloc la ce va zice lumea despre ele⁵.”

Nici pentru Octavian Goga, chipul straniu, oarecum lunatic al lui George Coșbuc plimbându-se pe străzile Bucureștiului nu a trecut neobservat. Poetul „mântuirii noastre” face un portret al predecesorului său ardelean care se înscrie perfect în linia tuturor celorlalte evocări ale imaginii lui Coșbuc în primii săi ani de prezență bucureșteană: „Când l-am văzut întâia oară – sunt vreo 20 de ani de atunci -, strecurându-se pe Calea Griviței, cu trupul lui uscățiv, adus puțin de spate, cu privirile pierdute subt pălăria cu boruri largi, am simțit că nu vede nimic din apropiere, n-aude nimic, că înaintează ca un iluminat cu fanatism spre o țintă care e undeva departe, foarte departe⁶”.

Să revin, însă, la elementele care au dus la schimbarea radicală a vieții de bucureștean a lui George Coșbuc. Pe la sfârșitul anului 1893 editorul Constantin Sfetea, de la Editura Librăriei Școalelor, decide să investească niște bani pentru a scoate o revistă „ilustrată pentru familie”. Pentru aceasta apelează la I.L. Caragiale, un „greu” al literaturii române de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar și la un om care lucra în cadrul editurii, George Coșbuc, pe care îl prețuia pentru seriozitatea și priceperea sa în treburile redacționale, cel care urma să ducă greul muncii redacționale. În fine, pentru a da și mai multă greutate noii publicații Caragiale îi scrie lui Ioan Slavici, solicitându-i o întâlnire pentru a-l coopta în conducerea revistei. Scrisă luni, 27 oct. 1893, această scrisoare a lui I.L. Caragiale către Ioan Slavici este un document esențial pentru înțelegerea pașilor care s-au făcut în vederea apariției revistei „Vatra”și ordinea consultărilor cu cei care vor compune comitetul ei director:

„Dragă Slavici,

Vrei să ne întâlnim într-o zi împreună cu Coșbuc și Sfetea librarul, pentru ca să vorbim despre o afacere care desigur te-ar interesa?

Dacă vrei anunță-mă printr-o carte poștală când ai fi liber într-o seară și în ce loc ar fi mai bine să ne întâlnim. Se-nțelege că îmi vei hotărî aceasta cu trei-patru zile înainte ca să o pot comunica și celorlalți.

Salut,

Caragiale

Luni, 27 oct. 1893⁷”

Ordinea în care s-au purtat negocierile pentru completarea Comitetului Director este acum clară. La fel de clară este împărțirea sarcinilor în cadrul redacției. Toate sursele vremii (în primul rând memoriile celor în cauză ) indică faptul că rolul lui Coșbuc în cadrul redacției era mai degrabă cel al unui secretar general de revistă literară de azi. El ducea greul muncii redacționale, pe spatele lui rămânea construcția fiecărui număr al revistei, ceilalți doi bucurându-se de statutul lor privilegiat de clasici în viață ai literaturii române. În amintirile sale, Ioan Slavici spune explicit că singurul dintre ei care a lucrat cu adevărat în redacția revistei „Vatra” a fost George Coșbuc:

„Când noi, Caragiali, Coșbuc și eu, am luat cu C. Sfetea înțelegere să publicăm „Vatra”, ne puneam nădejdea în Coșbuc, pe care îl știam om înzestrat cu multe și mari destoinicii și totodată și muncitor. Eu eram atunci director de studii și profesor de istorie la Azilul „Elena Doamna”, iar în urmă am fost însărcinat de Academia Română să organizez ca director de studii Institutul „Ioan Otteteleșanu”, nu prea aveam deci timp și pentru redactarea unei reviste literare.

Pe Caragiali l-am fi jignit apoi în amorul propriu al lui dacă, puindu-l în rândul oamenilor muncitori, l-am fi rugat să poarte el sarcina de redactor. Editorul rămânea deci răzămat numai cu Coșbuc. Ne-ntâlneam, ce-i drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care muncea era Coșbuc, numai el, și, mai ales mulțumită ostenelilor lui a fost „Vatra” o revistă ilustrată, care poate să fie citită și azi cu plăcere⁸”

Dincolo de calitățile sale de organizator al muncii redacționale, George Coșbuc și-a publicat în Vatra și cele mai importante dintre poemele care vor compune volumul Fire de tort (1896), așa cum reamintește același Slavici. Revelat în paginile revistei poetul stârnește admirația și entuziasmul sarcasticului Caragiale. Scrie Șerban Cioculescu în consistentul său studiu dedicat vieții lui I.L. Caragiale:

„De la fiul său, Luca, știm că «marea lui (a lui I. L. Caragiale –n.m., T.U.) admirație recădea asupra lui Coșbuc». Seara la lampă îl citea în familie, «cu glasul lui sigur, plin de nespuse inflexiuni pentru diversele nuanțe pe care le exprima poetul». Mai ales îi plăceau poeziile epice din Coșbuc, deoarece, structural, n-avea aderență la lirism.

Caragiale își strămutase considerația față de operă în dragoste pentru omul, mai adesea tăcut, închis în sine, care nici înaintea unui pahar de vin nu-și prea dezlega limba⁹.”

Admirația lui Caragiale pentru Coșbuc a rămas neclintită în timp (poate că o dovadă este și prezența poetului în poza de la Karlsbad), iar Șerban Cioculescu susține în monografia sa că una dintre întrebările pe care i-o punea mereu fiului său Luchi era „Care e mai mare, Eminescu sau Coșbuc?” E drept, după momentele de exaltare ajungea mai mereu la aceeași concluzie cumpănită: „e o prostie să cântărești pe scriitori ca și cum ai cântări brânza sau salamul¹⁰.”

În pofida seriozității sale legendare, și a prețuirii de care se bucura din partea celorlalți membri ai comitetului director, într-o zi de luni, George Coșbuc a dispărut pur și simplu, fără să lase nimănui vreo vorbă, după câteva luni de apariție a revistei „Vatra”. Trecând câteva zile în care nu a dat niciun semn de viață, îngrijorat și descumpănit, patronul Sfetea a început să-l caute. Nimeni nu știa unde locuiește poetul. Întrebând din om în om „l-a găsit într-un fund de mahala, pe Nerva Traian, într-o mizerabilă cămăruță, cu fereastra lipită cu foaie de ziar, cu podeaua goală și spartă. S-a speriat văzându-l. Coșbuc arăta a mort. Cu chip de ceară, cu ochii sticloși căzuți în fundul capului, zguduit de frisoane, cu o febră enormă, Coșbuc nu părea că-l recunoaște. «Îi tremurau fălcile bolborosind cuvinte fără șir», povestește Sfetea¹¹”. Îngrozit de cele văzute, Sfetea a plecat în cea mai mare grabă și s-a întors puțin mai târziu, însoțit de un medic. Concluzia acestuia după ce l-a consultat pe poet a fost că acesta suferise o infecție stomacală, complicată cu o congestie pulmonară. După primele ajutoare, bolnavul a fost luat pe sus și dus direct la Sfetea acasă, pe Calea Moșilor, unde condițiile de igienă și hrană pentru a-și face convalescența erau infinit mai decente. În toată perioada de recuperare, la căpătâiul bolnavului a stat sora lui Constantin Sfetea, Elena. Între ea și importantul pacient s-a aprins o mare pasiune. Și vorba lui Vintilă Russu Șirianu, George Coșbuc nu a mai părăsit locuința din Calea Moșilor decât la brațul Elenei¹². Acesta a fost marele moment de cotitură pozitivă în viața lui George Coșbuc. S-a căsătorit cu Elena, boemul s-a metamorfozat într-un familist convins, au avut un fiu, Alexandru, viața sa dobândit valențele unui trai tihnit de burghez, și-a putut scrie în deplin confort opera, era înconjurat de dragoste, nimic nu părea să-l mai poată clinti de pe drumul bunăstării pe care pășise.

Fericita familie s-a mutat pe Calea Plevnei, într-o casă pe care Octavian Goga o numea „locașul bunei cuviințe”. Ion Russu Șirianu, la rândul lui, o numea „casa sfântă”. Vintilă Russu Șirianu scrie și el: „O familie a purității, a unei sfinte solidarități. George, Elena și Alexandru alcătuiau o extraordinară triplă ființă, dizolvată în ardoare și respect. Nu s-a auzit în acea casă, o viață întreagă, măcar un ton ridicat. Pacea caldă. Nobila chietudine a fost frontispiciul moral al casei din strada Plevnei¹³.”

Anii paradisiaci ai familiei Coșbuc s-au transformat în cel mai oribil coșmar în doar câteva secunde. În 29 august 1915, iubitul său fiu Alexandru, mândria și temeiul vieții lui, a plecat să facă o excursie pe Valea Oltului cu un prieten de-al său care avea cel mai nou model de autoturism Mercedes Benz Torpedo al timpului. Nu s-a mai întors niciodată din acea călătorie. Avea douăzeci de ani. Iar badea George a fost complet devastat. Nu și-a mai revenit niciodată din șoc. Vintilă Russu Șirianu povestește niște scene demne de tragedia antică din ultimii ani de viață ai lui George Coșbuc. Îl vedea mereu singur, la mormântul lui Alexandru, copleșit de remușcări și regrete. Nici măcar faptul că în anul 1916 a fost primit în rândurile Academiei Române nu a mai fost în măsură să-i redea un sens vieții sale, să-l scoată din teribilul autism social în care se prăbușise. George Coșbuc se topea cu zile, toată lumea vedea depresia sa profundă, marșul său accelerat spre moarte, dar nimeni nu era în stare să facă ceva pentru a-l salva. În monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu¹⁴, scrie și el despre prăbușirea fizică și morală a ultimului Coșbuc: „Îmbătrâni înainte de vreme, fiind la 50 de ani un om uscat, ca un țăran istovit de legarea snopilor, cu barba împuținată și căruntă. Muri în vremuri triste la 9 mai 1918, în locuința sa din strada Plevnei 48, luminată cu gaz aerian, după ce pierduse într-un accident de automobil lângă Târgu-Jiu, pe unicul său fiu Alexandru, întâmplare de care fu foarte afectat¹⁵.”

Scurt-circuitul din viața lui George Coșbuc, produs în urma morții șocante a unicului său fiu, este prezentat și de Vintilă Russu Șirianu, chiar cu mai multă empatie decât G. Călinescu. Poate și pentru faptul că a fost, încă din primii ani ai copilăriei prieten cu Alexandru Coșbuc, iar în noaptea fatidică ar fi trebuit să fie în aceeași mașină a morții. Fusese invitat de Alexandru în excursia pe Valea Oltului, promisese că vine, dar a renunțat cu regret la călătorie, în ultima clipă, pentru că mama sa tocmai se îmbolnăvise și a simțit nevoia să rămână alături de ea. Prietenul său a murit în acea zi fatală de 29 august, 1915. Confesiunea sa despre drama lui a fost scrisă în anul… 1969!

BIBLIOGRAFIE

Marin Bucur, Opera vieții. Caragiale – O biografie, Editura Cartea Românească, București, 1989.

Ion Bulei, Atunci când veacul se năștea… Lumea românească 1900-1908, Editura Eminescu, București, 1990.

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1982.

Șerban Cioculescu, Viața lui I.L. Caragiale, Editura Minerva, București, 1986.

Octavian Goga, Precursorii, Ediție și studiu introductiv de Ion Dodu Bălan, Editura Minerva, București, 1989.

Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. III, Editura Minerva, București, 1981.

Vintilă Russu Șirianu, Vinurile lor… Ore trăite cu George Enescu, Constantin Brâncuși, Mihai Sadoveanu, Octavian Goga, George Coșbuc, Panait Istrate, Ion Brezeanu, Nicolae Bălțățeanu, I.L.Caragiale, Mihail Eminescu, Editura Pentru Literatură, București, 1969.

Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut. Memorialistică și publicistică, Ediție și prefață de Constantin Mohanu, Editura Institutului Cultural Român, București, 2014.

A. Vlahuță, Versuri și proză, Antologie, prefață, tabel cronologic și bibliografie de dr. Virigiliu Ene, Editura Eminescu, București, 1981.

Note