Zgomotul de fond

E foarte posibil ca literatura să fi dobândit, în epoca noastră, definită de excesul de informație, o funcție nouă, o utilitate pe care n-o putea avea în trecut. Asaltată de ritmurile nebunești ale contemporaneității, conștiința umană atinge, din ce în ce mai des, punctul în care nu mai poate procesa mecanismele complicate ale realității. Consecința e o angoasă cvasipermanentă, o agitație maniacală, o îndârjire maniheică. Fenomenul e vizibil mai ales în Estul Europei sau în lumea orientală, acolo unde probleme rezolvate de Vest încă dinainte de apariția internetului, trebuie înfruntate într-un climat de asalt informațional permanent. Estul abia de câteva decenii a descoperit noțiunea de cetățean, de individ care se implică, de conștiință care trebuie să-și dea cu părerea despre taxe, despre corupție, despre economie, despre politică. Românii, ucrainenii, moldovenii, bulgarii sau ungurii își exercită de foarte puțină vreme vocația de oameni ai cetății. Descoperirea lor, însă, din păcate, se produce exact în momentul în care inflația de știri și opinii atinge un maxim la care nimeni nu putea visa câteva decenii mai devreme.

În ultimii ani ai secolului XIX, Mark Twain se găsea la Viena în momentul asasinării Împărătesei Austriei. Într-un text dedicat șocantului eveniment (The Memorable Assassination), el constată că știrile încep să circule cu o viteză foarte mare, grație dezvoltării tehnologice. Mirările bietului Mark Twain par astăzi complet naive. Reflecțiile lui, citite azi, ne ajută să înțelegem cât de radical diferită e lumea în care trăim acum. Când totul se află și se răspândește în timp real, când opiniile și faptele devin noțiuni sinonime, omul cetății, cel care vrea să se implice activ în mersul comunității, se trezește adesea în postura unui ins impulsiv, excitat de jumătăți de adevăr incomplet digerate, radicalizat de frânturi de idei și devorat de indignări. Buna-credință nu mai este suficientă. Prea mult zgomot de fond, prea multă revoltă, prea multe încrâncenări, prea multe reacții viscerale. Într-un astfel de context, oricât de paradoxal ar putea părea, a te păstra mai puțin informat poate fi soluția.

Or, aici, literatura are foarte multe de oferit. Când vorbesc de literatură, mă refer la marile ficțiuni, nu la textele ancorate în problemele momentului. Dacă judecăm nu după ce ne spun esteții și literații, ci după ceea ce se vinde și se citește, literatura se dezvoltă în patru direcții distincte (le putem spune genuri, dacă nu se vor supăra prea tare teoreticienii umaniști): literatura ficțională, literatura motivațională, literatura de sinteză și literatura timpului prezent. Să le analizăm în ordinea inversă enumerării lor, din perspectiva soluției pe care o oferă la problema zgomotului de fond. Înainte, însă, poate că e de folos enumerarea genurilor literare muribunde. E un fel de omagiu adus unei literaturi care, atât de fecundă odinioară, a obosit și tinde să fie acoperită de praf. În această categorie, avem poezia, dramaturgia, monografiile și folclorul local. De remarcat, ultimele supraviețuiesc în România întreținute artificial de banii publici pe care unii și alții îi acordă generos din bugetele locale sau naționale.

Să revenim, însă. Literatura timpului prezent e o prelungire a zgomotului cotidian. Aici intră (auto)biografiile mai marilor zilei, confesiuni ale celor implicați în diferite scandaluri publice și radiografii ale unor evenimente la zi. Acest gen de literatură, aparent informativ, se înscrie în linia generală a exploziei de informații și opinii. Cărțile scrise de și despre fondatorul Wikileaks, Julian Assange sunt un bun exemplu. La noi, s-ar putea cita „Cronica de Cotroceni”, a Adrianei Săftoiu sau „Pas cu pas”, volumul scris de președintele Klaus Iohannis. Acesta este genul de literatură care conectează cititorul la marile probleme ale zilei. O literatură care nu schimbă percepții, ci doar produce argumente suplimentare pentru ideile predefinite pe care un cititor sau altul le are deja. Literatura timpului prezent este o literatură cu o agendă predeterminată, care nu poate produce dezinflamări, ci adaugă noi surse de excitabilitate. Majoritar, cititorii ei au deja o anume opinie, o anume raportare la evenimentele sau oamenii despre care se vorbește. Lectura nu schimbă nimic fundamental, ci doar oferă muniție suplimentară.

Literatura de sinteză e privită cu dispreț suveran de profesioniștii unui domeniu de strictă specialitate. Istoricii de profesie ridică din sprâncene la cărțile lui Lucian Boia, antropologii sunt vexați de simplitatea lipsită de profesionalism a cărților lui Noah Yuval Harari, oamenii de știință sunt jenați de statutul de vedetă al lui Charles Dawkins sau Neil deGrasse Tyson etc. Aceste cărți de popularizare, pe lângă enormul serviciu pe care îl fac în alfabetizarea cititorului lor, ridică o anume problemă. Ele pot transmite în mod eronat ideea că cineva ajunge să cunoască un domeniu de strictă specializare doar parcurgându-le. Din perspectiva zgomotului de fond, efectul e negativ. În definitiv, marea problemă a epocii noastre e că mulți au impresia că se pricep, că înțeleg. Citind „Scurtă istorie a timpului” (Stephen Hawking), ai putea avea senzația că poți vorbi în mod competent despre astrofizică. Evident, nu poți. Așadar, literatura de sinteză, deși utilă, contribuie subtil la inflația de opinii și la confortul dezarmant cu care ne exprimăm azi în legătură cu orice.

Literatura motivațională este un hibrid fraudulos, cu puternice accente de ridicol. De ce hibrid? Pentru că, deși se alimentează cu ficțiuni, pretinde explicit că posedă soluții miraculoase. Este, dacă acceptați analogia, echivalentul vraciului care vindecă prin atingeri și cu puterea minții. Medicul ezitant, care are mereu nevoie de teste, radiografii și analize pentru a încerca un diagnostic, se află în dezavantaj față de vraciul sigur pe el, cu răspuns ferm la toate întrebările și, câteodată, cu tarife mai mici. Literatura motivațională creează, la nivel colectiv exact ceea ce pretinde că vindecă: imense depozite de angoase și frustrări. Poate că cel mai important autor al acestui tip de literatură e Paulo Coelho. În „Alchimistul”, găsim următorul postulat celebru: „Dacă îți dorești ceva, întregul Univers conspiră ca să te ajute să obții acel ceva”. De îndată îți imaginezi efortul cosmic conjugat al galaxiilor, planetelor, găurilor negre, cu scopul de a te ajuta să ai o carieră strălucitoare, mai mulți prieteni și, de ce nu, să câștigi la loto. Cine lucrează cu milenialii (părinți, profesori ș.a.), poate lesne observa câte din aspirațiile lor, câte dintre ideile pe care le au despre lume sunt tributare clișeelor vehiculate de literatura motivațională. Multe dintre revoltele de stradă sau din spațiul virtual pornesc de la proiecția unei lumi ideale, unde indivizii sunt monocromatici, unde binele și răul sunt entități distincte, ușor observabile, unde a-ți dori ceva cu ardoare echivalează cu a avea ce-ți dorești. Acest tip de literatură adaugă zgomot de fond și contribuie la cacofonia prezentului.

În fine, literatura ficțională cuprinde marile povești ale umanității. De la utopii la realismul magic, de la romantism la naturalism, de la science fiction la marea literatură a absurdului, literatura ficțională oferă ceea ce niciun alt tip de literatură menționată până acum nu poate oferi. Tradiția neîntreruptă a marilor povești îl extrage pe cititor din prezentul lui imediat. Zgomotul de fond e aproape anulat. În marele vacarm debusola(n)t al unei lumi cu prea multă informație, literatura ficțională oferă oaza de unde zgomotul de fond e inaudibil. Sigur, se poate spune că a lipsi din realitatea zgomotului de fond e un exercițiu periculos. Cât timp citești Ian McEwan, guvernele pot să cadă, codurile penale se pot schimba… Se poate spune că a citi Coetzee și nu cărți despre criza economică sau falimentul capitalismului e o mare pierdere de timp și resurse. Ba chiar se poate afirma că e o mare dovadă de naivitate să nu te conectezi deplin și permanent la secolul în care trăiești. Vigilența, implicarea și reacția sunt îndatoriri civice, nu-i așa?! Însă, nu cumva un exces de vigilență echivalează cu lipsa vigilenței?! Nu cumva un exces de implicare echivalează cu lipsa implicării?! Nu cumva un exces de reacție echivalează cu lipsa reacției?!

Dacă acceptăm că răspunsul tuturor acestor interogații este unul afirmativ, atunci e posibil ca literatura ficțională să-și fi descoperit o funcție nouă: aceea de a ne extrage din mijlocul zgomotului de fond, de a ne oferi timpul necesar reflecției, de a ne oferi pasivitatea lucidă și analitică drept alternativă la impetuozitatea reacției prompte. Acțiunea, în absența reflecției, este lipsită de luciditate. Cetățeanul permanent excitat, animat continuu de nevoia imperioasă de a reacționa, de a protesta, de a reforma, de a înlocui ajunge să fie fascinat de reacție în sine, de reacție de dragul reacției, de protest de dragul protestului, de reformă de dragul reformei, de înlocuire de dragul înlocuirii.Refugiul în marea literatură ficțională poate dilua încrâncenările și, mai ales, poate reintroduce în tiparele noastre comportamentale discursul calm, rafinat, tonul scăzut al vocii și perspectiva.

Sigur că dintotdeauna actul lecturii a fost, printre altele, și un manifest în favoarea fugii din prezent. Nicicând, însă, până azi, această formă de evadare nu cred să fi fost mai necesară pentru că, nicicând până astăzi, zgomotul de fond nu cred să fi fost mai puternic. Reacția publică în societatea românească de azi atinge cote atât de înalte, atât de pătimașe, atât de discordante, încât, uneori, pentru că toată lumea vorbește, pare că nimeni nu mai are ceva realmente important de spus.