Când plecă să se amestece printre stele, vestea se răspândi cu rapiditate în tot orașul. Și, pe măsură ce se răspândea, se împăna cu detalii, unele adevărate, altele nu. Unii spuneau că îl părăsiseră ideile pe care le mai avea, și cuvintele, și pornise în căutarea lor, prea departe ca să se mai poată întoarce. Alții spuneau că murise de inimă rea, tot din cauza cuvintelor. Și mai erau și alte opinii, că-l răpusese singurătatea, dorul după cine știe ce iluzie, poate amintirile pe care nu le împărtășise cu nimeni. Doar doctorul care îi examinase cadavrul spusese ce trebuia spus: pur și simplu îi venise sorocul; nu-l mai ținuse trupul. Câțiva îndrăzniră să îl contrazică. El nu era asemenea celorlalți, nu avea cum să fie trădat tocmai de haina care îi îmbrăca sufletul. I-o văzuseră nu de mult, tot mai apăsată de ani, tot mai peticită, dând tot mai mult să se rupă pe ici pe colo. Ba îl durea capul, ba articulațiile, ba spatele. Ba trebuia să șontâcăie sprijinit în baston, adus de spate și cu privirea ițită, de sub ochelarii care nu o mai ajutau nici ei, ca să vadă pe unde merge. Oamenii îl vedeau în fiecare dimineață adăstând la cafea cu alții de vârsta lui, dar, între toți, părea tânăr. Și, deși de-a lungul timpului i se aruncaseră în cârcă multe, niciodată nu i se reproșase ceea ce nepricepuții consideră unul din atuurile esențiale ale marilor scriitori: bătrânețea.
Când vestea se răspândi, nu murise de tânăr. Pășea tot mai greu către șaptezeci și nouă bătuți pe muchie. Și deși majoritatea dinților îi părăsiseră de mult ascunzișurile gurii, deși ochii renunțaseră să se mai concentreze pe lumea de afară și se întorseseră către ce mai rămăsese în el, mărturisea zâmbind șăgalnic că mândria cea mai mare a simțit-o atunci când împlinise șaizeci și nouă de ani. Un număr magic, spunea el, care însă, în noaptea cu pricina, nu-i mai adusese niciun folos. Doar îl apropiase cu încă un pas de moarte.
Sătul de agitația marilor aglomerări urbane se mutase într-un oraș mic, căutându-și liniștea. Un oraș cu nici zece mii de suflete, cu douăzeci de străzi, în care, dintre femei mai locuiau doar cele ale altora. Deși atunci abia era trecut de patruzeci de ani, nu părea deloc afectat: „Am venit să caut liniște, nu consoartă”, le spunea celor de care începuse să se apropie. Și reușise să se facă de-a dreptul neplăcut femeilor, când, la o petrecere, bând prea mult, îi spuse unei gospodine rotunde căreia gândul îi stătea la pregătirea murăturilor pentru iarnă, că femeia ar putea fi considerată cea mai gravă boală a umanității. „Doar ea a adus moartea în lume, nu”?! Obrajii bucălați ai femei se înroșiră, dar palma grea nu i se năpusti peste obrazul păcătosului. Îl acoperi doar cu vorbe de ocară, numindu-l om de nimic, o inutilitate care, ca să își ascundă neputințele, pretinde că e scriitor. La început, când le spusese oamenilor despre scrisul lui, fuseseră destui entuziasmați să îl asculte. Dar cum orice noutate își pierde interesul când devine obișnuință, în timp rămase cu rândurile sale și cu câțiva prieteni care nu îi citeau cărțile. Măcar avea cu cine discuta, oricine are nevoie de prieteni. De dușmani nu ducea lipsă. Reușise să își facă destui. În treizeci și nouă de ani, se certase cu toți cei care se succedaseră la cârma orașului. Mulți îi aruncaseră în obraz amara exclamație „am crezut că suntem prieteni. Nu ai urmă de loialitate”. El îi lăsa să plece de fiecare dată, fără să caute să-i împiedice nici măcar cu o vorbă. Târziu, după ce trecuse de șaptezeci de ani, le mărturisi celor care îi mai stăteau alături că el nu poate să fie nimic altceva decât scriitor. Și singura loialitate pe care o poate oferi este cea față de adevăr. „Dar adevărul are mai multe fețe”, îi răspunse cineva și îl puse pe gânduri. Sinceritatea lui nu putea să aibă decât o singură față.
Când muri, muri cu sinceritate. Nu se trezi din morți. Nu se ridică în capul oaselor la priveghi, nu zgârie capacul sicriului, ca să fie lăsat să iasă. Nu înspăimântă nici pe cel care noaptea păzea capela în care fusese depus. Le dădu ceva de furcă doar celor care îi căraseră coșciugul – se lăsa prea greu, de parcă nu voia să se ducă. Dar până la urmă îl așezară frumos, regulamentar, la doi metri sub pământ și îl acoperiră cu țărână. Dacă problemele pe care le-ar fi făcut s-ar fi terminat aici! Dar el se încăpățâna. Ca în zilele când era școlar. Ca mai târziu, când devenise adult. Ca mai târziu, când pusese mâna pe condei. Ignorase sfatul multora, de a se lăsa înainte chiar să înceapă. Chiar îi râse în nas unuia care-i spusese că nu are nume de scriitor, nu se poate apuca de scris. Nu își schimbă numele în vreunul exotic, se încăpățână să-și urmeze inima și dorințele. Și muri fără să știe dacă reușise să-și îndeplinească visul. Muri știind că nu va ști niciodată, vor ști doar cei care îi rămân în urmă. Dar murise sperând că pe buzele copiilor pe care nu îi va cunoaște niciodată, va flutura, bucuros, un nume. Numele lui. Amedeo Gârbaciu.
Când vestea ajunse la urechile primarului, primul gând care i se înfiripă în minte fu unul de bucurie: „Am scăpat de el”. Apoi începură să îl macine temerile. „Dacă e doar o glumă?! Dacă, de fapt, nu moare?!” Mai fuseseră mulți dați morți și apoi întorși de la groapă. Se duse la priveghi și, când nu îl privea nimeni, împunse mortul cu degetul în coaste. Pe fața de ceară a lui Amedeo Gârbaciu nu se clinti niciun mușchi. Îl disprețuia până și în acele clipe. Îl disprețuise de mult timp, de când îl auzise, într-o noapte, parafrazând: „când aud cuvântul cultură scot revolverul”. „Dacă-i ăla din pantaloni, răspunse Amedeo, am auzit că nu trage prea bine”. De gura lumii, primarul dispuse ca autoritățile locale să se implice în petrecerea lui Amedeo Gârbaciu spre alte tărâmuri. Îi făcu înmormântare cu fast, chiar ținu un discurs înduioșător pe marginea gropii, întrebându-l pe popă, după aceea, dacă vorbise bine și îi infipse la cap o cruce mare, albă, de marmură, pe care îi dăltuiseră numele, anii de viață și ocupația.
O vreme, ca și cum i s-ar fi refuzat moartea, lespedea sub care se adăpostise Amedeo Gârbaciu fusese acoperită pe de-a-ntregul cu flori. Flori proaspete și înmiresmate, care păreau să spună că el nu își dăduse viața, doar continua să dea viață. Și o vreme, lucrurile decurseră ca și cum nu ar fi plecat dintre cei vii. Casa în care locuise rămase neatinsă. Neschimbată. Mai intra din când în când o vecină care avea cheile, să-i șteargă lucrurile de praf. Mereu căsca ochii mari în fața bibliotecii ce ocupa o cameră întreagă și nu se încumeta să scoată vreo carte. Doar ștergea în grabă praful de pe ele și pleca, parcă prea apăsată. În schimb, era bucuroasă că își poate lăsa nepoatele să se joace în curtea lui. Le crea amintiri pe care să le povestească cu mândrie, că își petreceau după-amiezele însorite în curtea lui Amedeo Gârbaciu.
Deși trecuse destulă vreme de la moartea lui, nu apăru niciun moștenitor. Nu revendică nimeni ceea ce avea Amedeo. Sau, mai degrabă, ce nu avea. Avea o casă cu trei camere – biblioteca, dormitorul și camera de oaspeți. Avea o curte micuță în fața casei, unde îngrijea multe flori. Și în spate o curte mai mare în care pusese cușca câinelui și câteva cotețe pentru orătănii. Se făcură formalitățile ca autoritățile locale să preia avuția lui Amedeo. Iar primarul, încântat, își făcu planul să se mute în casa lui. Se gândi să o scoată la vânzare și să o cumpere chiar el. Dar lucrurile luară o altă turnură. Încă de la înmormântarea lui Amedeo, câteva voci se ridicară cerând să fie cinstit cu mai mult decât o înmormântare, pe care oricum nu și-ar fi dorit-o. Cei câțiva prieteni pe care îi părăsise strânseseră în jurul lor tot mai multe voci. Într-o zi, vreo douăzeci de oameni se adunară în fața primăriei și prezentară o hârtie semnată de mii de locuitori, care cerea onorarea memoriei lui Amedeo Gârbaciu. Discuțiile fuseseră aprinse. Se acceptă o cerere inițială, pe casa lui Amedeo să fie pusă o plăcuță pe care să scrie: „Aici a trăit și a creat scriitorul Amedeo Gârbaciu, între anii….” Multora li se păru prea puțin. Chiar dacă nu îi citiseră cărțile, nu puteau lăsa scriitorul cu care se mândreau să cadă în uitare. Cerură ca una din cele douăzeci de străzi ale orașului să îi poarte numele. Primarul refuză cu îndărătnicie, dar, după o vreme, se văzu nevoit să facă o contrapropunere: una din căile de trecere care lega două străzi mari, va fi numită Intrarea Amedeo Gârbaciu. Se căzu de acord cu propunerea. Pentru o vreme. Intrarea Amedeo Gârbaciu nu avea mai mult de șaptezeci de pași. De-o parte și de alta, era străjuită de garduri prin care se putea vedea în interiorul curților. Coșmeliile din ele nu erau locuite. De fapt curțile nu erau folosite decât pentru creșterea animalelor. Când ploua, Intrarea Amedeo Gârbaciu se noroia până peste poate. Vara, își împroșca trecătorii cu miros fetid de gunoi de grajd și de cocină. Prietenii lui Amedeo se revoltară și Intrarea Amedeo Gârbaciu își încetă existența. Unii, turbulenți, porniți tare împotriva primarului, cerură ca fiecare stradă din oraș să poarte numele uneia dintre cărțile lui. Propunerea fu considerată exagerată, cu atât mai mult cu cât unele din cărțile lui Amedeo ar fi rămas fără stradă. Erau mai mult de douăzeci de cărți. Pentru că orașul începea să fiarbă din ce în ce mai tare – și numai din pricina unui mort, nu a vreunei probleme urgente – părțile căutară pacea cu orice preț. Amedeo Gârbaciu nu mai trebuia să facă probleme. Dimpotrivă, trebuia să stea cuminte și tăcut. Casa în care locuise deveni casă memorială. La poartă, aproape o zi întreagă, stătea o femeie care să încaseze banii pe care vizitatorii trebuia să-i plătească. Mai trebuia să facă și curat, împreună cu încă două femei, special angajate pentru asta. O vreme casa memorială se susținu din venituri proprii, dar în timp curiozitatea oamenilor se stinse. Se cerură fonduri de la primărie, dar primarul refuză și o închise. Ura i se mai stinsese și căută să-și vadă mai mult de buzunarul propriu decât de orgoliu. Scoase casa la vânzare. O cumpără unul dintre cei care nu susținuse ideea de a numi vreo stradă după Amedeo. „Scriitorii nu au nevoie de străzi, susținea el. Ei au nevoie de căi. Și Gârbaciu are Calea Lactee. Plus, adăuga el, cum să permitem oricărui bou să-l calce în picioare?! El n-a permis, cum să permitem noi?” Cumpără casa, scoase toate ușile din interior și așeză în biblioteca încăpătoare câteva mese. Goli celelalte camere de mobilă, le zugrăvi și le mobilă cu mese și scaune. În antreu, pe unul din pereți, construi un bar din lemn masiv pe care îl umplu cu sticle de toate felurile. Își boteză cârciuma „Calea Lactee”. Dar, cum în orașele mici obiceiurile se schimbă greu, toți cei care veneau să bea acolo o numeau „La Gârbaciu”.
Nu după mulți ani, prietenul lui Amedeo muri și el și cârciuma trecu în proprietatea fiului său. Un timp urmașul lăsă lucrurile să meargă așa cum le aranjase tatăl. Dar vremurile se schimbau, afacerile mergeau din ce în ce mai greu și trebuiau ori să se reinventeze, ori să dispară. La început, se schimbară pereții. Albul imaculat se transformă într-un zid rece făcut din pietre de diferite dimensiuni. Apoi, pe zid, puse în suporturi montate, începură să ardă făclii. Mobilierul fu schimbat în totalitate, mese și bănci grele, de lemn umplură camerele. Din loc în loc, printre făclii, începu să apară ba un cap de mistreț, ba unul de cerb. Pătruns de pasiunea vânătorii, fiul transformă treptat „Calea Lactee” în local vânătoresc. Chiar la intrare atârnă, cu mândrie, noua firmă, sculptată cu litere rotunjite, pe o bucată masivă de lemn: „Casa vânătorului”. Oamenii se încăpățânară și nu-i respectară dorința; continuau să numească locul „La Gârbaciu”, chiar dacă defunctul nu avusese nici în clin nici în mânecă cu vânătoarea. Susținând că vrea să își arate prețuirea, patronul bătu în cuie, printre trofee, câteva din cărțile lui Amedeo Gârbaciu. Ca și cum l-ar fi răstignit.
O vreme, „Casa vânătorului” merse foarte bine. Decorul și meniurile vânătorești atrăseseră multă lume și nu puțini erau cei care reveneau. Chiar primea, cu ușa deschisă larg, vizitatori din alte orașe. Curtea din spate fu asfaltată și înțesată cu mese și scaune. Afacerea se dezvolta tot mai mult, tot mai bine. În timp, decorul fu îmbogățit cu animale împăiate în diferite ipostaze.
Într-o seară, câțiva din cei care nu erau de-ai locului porniră o petrecere care rămase de pomină. Unul dintre ei, amețit de alcool și prea neîndurându-se să părăsească discuțiile, porni în grabă spre toaletă. Se întoarse cu pantalonii uzi, stârnind mirare între comeseni.
– Am așteptat prea mult, spuse. Am urcat în grabă scările, am pornit-o spre toaletă. Cred că s-au zgârcit cu făcliile, nu le-au lăsat pe toate aprinse. În întuneric, chiar acolo unde faci colțul să ajungi la toaletă, este ursul ăla în două picioare, cu labele ridicate, gata să lovească. Și, la naiba!, am auzit un mârâit și ursul parcă prinsese viață și se uita la mine gata să îmi facă felul. Am scăpat pe mine.
Hohotele de râs îi acoperiră confesiunea. „Bărbat numai când are pușca în mână!” îi aruncă unul. Deși toți știau că fusese o farsă pusă la cale de un mucalit, care își dorise doar să îl sperie. Vestea se răspândi și înveseli pe mulți. Dar îi dădu patronului o nouă idee, iar chefliilor le oferi prilejul să râdă unii de alții. În colțurile din ce în ce mai întunecate ale casei, apăreau animale împăiate în ipostaze tot mai înfiorătoare. Apoi drumul spre toaletă fu în întregime decorat cu tot felul de sălbăticiuni. Nou-veniții parcurgeau un drum al groazei și nu puțini erau cei care se vedeau nevoiți să se întoarcă cu capul în pământ, cu umilința în suflet și cu dorința de a pleca acasă cât mai repede. Uneori se făceau pariuri, și câte un chefliu se ascundea în spatele animalelor, mârâind sau apărând din senin, căutând să își sperie vreunul din tovarăși. Într-o seară, patronul le mărturisi unor prieteni apropiați:
– Am citit undeva că în niște mănăstiri din Germania și Italia, călugării sunt mumificați, îmbrăcați în straiele ordinului lor și aliniați în firide, în diverse ipostaze. Nu sunt mulți cei care ar rezista la așa ceva, cred.
Tema fu respinsă ca macabră. Dar după câteva săptămâni mulți afirmau, simțind încă fiori pe șira spinării, că aproape muriseră de inimă. Într-unul din colțurile casei, ascunsă pe drumul spre toaletă, fusese așezată o statuie de ceară în mărime naturală a lui Amedeo Gârbaciu. Îl înfățișa nervos, gata să îl ia de guler pe cel care o privea. Deși se râdea încă pe seama celor care cădeau în capcană, câteva voci se ridicară în formă de protest. Și, în scurt timp, ecoul crescu, devenind asurzitor. Nu numai că localul devenise un fel de toaletă publică, dar aducea atingere memoriei lui Amedeo Gârbaciu. Oamenii încetară să frecventeze „Casa vânătorului”. Și, deși afacerea se ținea încă destul de bine pe picioare, de dincolo de neguri, Amedeo îi aplică patronului o ultimă lovitură când funcționarii responsabili cu sănătatea publică îi închiseră localul. Încercă să salveze câți bani mai putu. Vându mobilierul, vându animalele împăiate. Încercă să vândă chiar și statuia lui Amedeo Gârbaciu, dar nu o vru nimeni. O aruncă la gunoi, ca răzbunare, lăsând-o să se topească sub razele soarelui și sub povara timpului. Încercă să vândă casa, dar nimeni nu dorea să o cumpere. Până când, tot lăsând din preț, un nou venit îl scăpă de ea. O vreme casa rămase părăsită. Între zidurile ei nu se mai auzeau hohote de râs. Nu se mai auzeau voci vesele. Nu se mai auzea clinchet de pahare. O stăpânea o liniște de mormânt. Ca și cum ar fi prevestit viitorul. După câteva luni, oamenii care treceau pe lângă ea îi văzură ușa deschisă. Deasupra ei atârna o firmă simplă: „Pompe funebre”. În dreptul ușii, pe o tablă neagră fusese scris cu cretă albă: „Nu am murit pentru voi, am murit de dragul vostru”. Câțiva curioși, cunoscându-l pe noul proprietar, îl întrebară de unde i-a venit ideea unui asemenea mesaj.
– Am adaptat ce zicea Gârbaciu într-o carte: nu am scris pentru voi, am scris de dragul vostru, le răspunse.
– Și Gârbaciu ce a vrut să spună cu asta?
Întrebarea rămase fără răspuns. Dar oamenilor le plăcu atitudinea noului patron, care, deși nu îl cunoscuse pe Amedeo Gârbaciu, încercase să creeze o analogie cu el. Căuta să se identifice cumva cu cel sub spectrul căruia orașul fusese bântuit de mai multe scandaluri de câte fuseseră în ultimii cincizeci de ani. Ca răsplată, majoritatea începu să apeleze la noua firma de pompe funebre. Nimeni nu îi cunoștea numele, nici patronul nu încercase să îl impună. Toți o numeau „La Gârbaciu”.
Într-o zi, cel care fusese primar pe vremea morții lui porni pe cărări necunoscute în căutarea lui Amedeo Gârbaciu. Își mutau rivalitatea în alte lumi. Tot orașul știuse de ea. Și, cumva, ironia sorții se dădu în spectacol.
– Cu ce îl îngroapă, cu Primăria? întrebă unul, neștiutor.
– Nu, cu Gârbaciu.
Nu au fost prea mulți curioși să vadă cum Gârbaciu își îngropa vechiul rival. Cu cinste. Cu sinceritate. Dar nu îi ținu niciun discurs la marginea gropii. A doua zi după înmormântare – deși câteva voci se ridicară împotrivă – la intrarea firmei de pompe funebre fusese pus un afiș mare cu chipul lui Amedeo Gârbaciu. Sub chipul său, care nu mai îmbătrânise deloc din ziua morții, scria cu litere mari, să se vadă din stradă: „La Gârbaciu. El o să vă-ngroape pe toți”. Și, într-adevăr, în timp, și foști rivali, și prieteni, și necunoscuți fură înmormântați cu aceeași firmă de pompe funebre. Amedeo Gârbaciu îi înmormânta pe toți, fără ranchiună, fără șiretlicuri, fără umilințe. Cu râvnă și cu sinceritate.
Ce nu știa nimeni era că patronul, după ce își termina activitățile de peste zi, după discuțiile de fiecare seară cu prietenii, se retrăgea în biroul său, fosta bibliotecă a lui Amedeo Gârbaciu. Se așeza pe scaun și deschidea câte o carte. Pe când citea, îi pipăia cu buricele degetelor copertele ofilite, îndoite, în care rămăseseră urme de cuie. Parcurgea rândurile de pe filele îngălbenite și desprinse, și uita că afară exista o lume care avea grijile ei. Uita de grijile lui și parcă se înmormânta singur sub cuvintele altuia. Sub gândurile lui. Până când, într-o noapte în care uitase din nou de el, citi ceea ce înspăimântă pe toată lumea. Chiar și pe cei care îi înmormântează pe alții. Un singur cuvânt. „Sfârșit”. Atunci luă teancul de cărți de pe masă și le mai mângâie o dată. Buzele i se mișcară a rugăciune. „Întru veșnică amintire”. Deschise un sertar și le înmormântă și pe ele acolo. Să îi fie aproape. Și peste zeci de ani să le dezgroape și alții.