Silvia Caloianu îşi editează a treia carte la Editura Vinea. Prima era intitulată, provocator, narcotango: „doamne uneori am impresia că în loc de sânge / îmi curge prin vene suc de rodii / şi ţie doamne îţi plac rodiile // te urmăream aseară prin biblii / pasionată / cu sufletul / dar tu ai văzut în mine un detectiv de temut // eu m-am supărat după asta şi mi-am luat perna / am dormit în mansardă / cu luna tremurându-mi de frig pe buze // şi m-am trezit înspre dimineaţă cu tine / alunecându-mi în trup / ca între ramele perfecte ale unei icoane // aşa şi / acum / unde vrei să mergem doamne” (prin vene suc de rodii). Exuberanţa aceasta, elegant temperată aici, va izbucni în volumul recent apărut, în alt registru: „de parcă mi-ar zburda prin vene cai sălbatici…”
A doua, cântece în staţia zoo, continuă provocarea într-un limbaj subliminal: „în mine parcă se făcea pop-corn / îmi venea să îi sar în braţe şi să rămân acolo tot filmul / spun doar atât / a fost mai frumos / aşa ceva rămâne fixat în memorie ca un poster / şi pentru dincolo // cântam în gând bună seara berlinul meu / alb-negru color sau în sepia / niciodată adio // şi luna se legăna pe cer ca un metronom”. Cărţile, tipărite în 2013, respectiv în 2014, păreau să anunţe o periodicitate strânsă (periculoasă chiar). Dar iată că următorul volum* apare după o pauză de patru ani. Benefică, întotdeauna, excluzând (fără garanţii, totuşi) improvizaţiile şi ocazionalele.
Adevărul este însă că autoarea trăieşte o permanentă stare poetică, ce se converteşte uşor în texte fluide, luând forma capricioasă a vasului / a lumii. M-a impresionat de fiecare dată capacitatea ei de a sublima stările dramatice, tulburătoare, într-un mesaj calm, coerent, deopotrivă poetic şi firesc, ca respiraţia (respirând cuvinte, dar despre asta mai jos). Profunzimea sentimentelor şi intensitatea trăirilor se aşază limpede într-un fel de scriere-broderie delicată. Sau amintind alteori finele desene, făcute cu vârful pensulei, ale caligrafilor japonezi.
Poemele sale aduc, din acest motiv, a nişte stampe cu linii abia sesizabile sau a nişte acuarele cu suprapuneri de nuanţe (nu de culori), într-un sfumato impresionist: „nu cutreier tenebre / și nu ademenesc melancolii / nu mă dau drept exemplu / eu m-am născut odată cu macii / peste câțiva ani după ce s-a scris doctorul jivago / care nu i-a plăcut lui hrușciov / tata era student și a strâns un buchet mare / mare chiar din curtea maternității” (poem securizat cu parolă).
Dincolo de această fragilitate se ascunde însă un caracter puternic, un artist stăpân nu doar pe expresie, ci şi pe lumea sa: „noaptea asta pare un truc o scamatorie / ştiam că mă vei găsi / că vor trece ani / că încurcate sunt căile pământului şi ale cerului / şi ale apelor / dar cât crezi că mai / putem rătăci pe un fluviu plin de morţi / sărbătorindu-ne dragostea şi frica”. Autoarea îşi construieşte universurile alias visele (nu din vise se fac lumile artistului?) nu doar convingător, ci şi plastic, coerent şi firesc: „spune-le să aducă ghirlandele de hârtie şi becurile colorate / somonul rachiul de anason şi vioara / să tacă orchestra / cântă-mi / cântă-mi / valsul zeiţei / încoronate / noi nu îmbătrânim / noi închidem cartea şi ne iubim cu lumina aprinsă / în carantină / iar când auzim bătaia din palme ne trezim” (în carantină). Spusă în finalul spectacolului, la sfârşitul cărţii, ca o cortină trasă, pentru dezvrăjirea necesară ieşirii din basm, afirmaţia finală trasează limitele poeziei.
Am citat din primul şi din ultimul poem al cărţii, ca să prind (-em) acolada ce va contura limitele spaţiului poetic explorat sau diapazonul stărilor. Remarcabilă e unitatea stilistică sau, dacă vreţi, posibilitatea de a-i plasa lucrările în cadrul aceleiaşi expoziţii.
Ce sunt poemele Silviei Caloianu? Stampe „din natură”, lacrimi în bătaia soarelui, rugăciuni, dialoguri cu lumea şi cu poezia anterioară – cea care schiţa şi ea tablouri din natură, rugăciuni, dialoguri, în şoaptă, cu lumea şi cu poezia de până la poezie: „ninge cu fulgi orbi / ninge zâmbind peste martie cu fulgi fericiţi / dacă aţi văzut vreodată orbi fericiţi / eu am văzut…” A se observa cum, în acest colaj de impresii, se alătură, etajat, dar simplu şi neforţat, metafore absolute şi amintiri de o concreteţe prozaică, dramatismul infirmităţii calme şi referinţele culturale de serviciu: „… când între prut şi nistru exista o singură tv / şi nu era internet etc. / eram cu echipa de filmare la o bibliotecă pentru orbi / la o şedinţă literară dragostea în poezia lui eminescu / ei ascultau cum recită actorii / pe lângă plopii fără soţ iubind în taină luceafărul de ce nu-mi vii / luceafărul sigur / pentru că i-am rugat să încerce să mi-l descrie / imaginaţi-vă şi emoţionaţi-vă / zâmbeau absolut ingenuu fiecare în cosmosul său plonjând / răsfirându-şi degetele / nişte radare afectuoase tremurătoare de melc / femei bărbaţi de orice vârstă copii generaţii de orbi / unii se ţineau de mâini / aşa ninge acum peste martie al meu” (ninsoare în luna lui martie).
Dar poeta îşi construieşte universul nu doar din trăiri (structurându-le poetic) şi vise (potenţându-le forţa de proiecţie), ci şi din neîmpliniri. Aici e un dar mai special, pe care Silvia Caloianu îl posedă şi îl aplică cu o plăcere masochistă: „tu de ce nu m-ai găsit predestinatule sau cum să îți mai zic / ne-am fi simțit mai tineri și mai norocoși / ne-am fi zâmbit acum banalități plăcute neamendabile / fără pretenții literare / cum ar fi tu ești primăvara mea tu ești un vis împlinit / […] / era o joacă eu nu am vrut să mi se piardă cu adevărat urmele / dar tu de ce nu m-ai găsit predestinatule sau cum să îți mai zic / uită-te acum în ochii lumii / ai curaj / explică-i”.
Textele ei lirice se nasc din stări nemijlocite, nici măcar căutate, ci doar structurate poetic, dar stări cotidiene, stări la îndemână. Lansându-se în literatură în epoca de tranziţie dinspre postmodernismul livresc şi textual, ea a încercat parcă intenţionat să lungească pauza de intrare în poezie, ca să vină pe valul „trăirismului” nouăzecist. Iar lecturile – multe! – nu i-au servit drept punct de pornire, ci doar de elemente de decor, precum – vezi mai sus – macii din grădina spitalului, ori fulgii ninsorii din martie. Sau aşa: „eu niciodată nu am fost un fel de lolită l-am detestat pe nabokov / şi niciodată nu am fost îndrăgostită / nu fizic / de nichita / nu încercam să zbor peste gardul uniunii să îl pup / ca unele studente pe atunci // dar eu îl citeam pe nichita înnebuneam şi / îl visam habar nu aveam pe cine // era un fel de biblie pe verso / un fel de umbră pe verso / un fel de ploaie de tango pe verso // şi nu aşteptam neapărat să fie mare poet ca să îi spun / într-o zi / pe verso / tu eşti un fel de nichita al meu” (contrabandă cu nichita). Jocul de-a inversarea perspectivelor e foarte productiv la Silvia Caloianu.
Surprinde de fiecare dată (că asta e datul poeziei moderne: să surprindă) firescul / natural-realul, dar şi virtualul, derivat tot atât de firesc din natural, ca în aceste reflecţii la o cafea: „trăiam în peşteri nu aveam habar desenam hărţi pe pereţi (ce ironie sublimă! – mvc) / ciopleam un fel de poezii în pietre săreau scântei ne împerecheam // şi ne mâncam unul pe altul / după care trecea câte un nor pe cer care semăna leit cu / animalul din burta noastră şi parcă ne încerca dorul / şi frica” (observ că până şi banalul ingambament, procedeu răsuflat şi parcă inutil deja în poezia fără rimă, încearcă să ne surprindă; fără a forţa nota, desigur – mvc). Forţa e convingătoare până şi atunci când trebuie să-şi etaleze… modestia: „uneori am senzaţia că suntem doar nişte corpuri naive / care cred că modifică viteza luminii”.
De o fineţe şi delicateţe mai specială (nu ştiu cum aş numi această teatralitate… discretă) sunt poeziile feminine (nu feministe!) în care un tabiet (şi încă dintre cele enervante, pentru o fire activă, cum e autoarea) se transformă în poezie… născută din sufocare-nerăbdare: „timpul meu banii mei răbdarea mea / frizerița îmi întinde fiece fir de păr uscându-l / i-am zis vopsiți-mi rădăcinile / atât / îi urmăresc în oglindă figura disperată și tac / oricum de aici ajung direct sub duș / la ea e luni / la mine se face marți / dar dacă mă gândesc mai bine se face miercuri / […] / duminică e ziua celor care sunt iubiți îi spun frizeriței / și nu mai știu dacă // întotdeauna mi-a fost frică // ea îmi face contul și zâmbește ca o moară de vânt / vi l-am scurtat un pic îmi zice…” (prizonieră). Tabloul final nu mai cere comentarii.
Silvia Caloianu este una dintre cele mai serioase şi intransigente poete din câte am cunoscut. Cochetăria ei cu viaţa şi cu poezia, ludicul (grav în intenţii), firescul gesturilor banale (şi da, cochete), pline de sacralitate (odată intrate în poem!), toate dau un aer de unicitate acestor secvenţe decupate din realitatea cea mai la îndemână. Realitate pe care poeta şi-o construieşte exact aşa cum îşi construieşte poemele (vezi şi versurile din alineatul anterior): „ieri când am vrut să trec pe la frizerie / Am dat căutare pe google tunsori / şi mi s-a răspuns pe loc tunsori pentru femei obeze / ceea ce nu mi-a plăcut / am ignorat şi mi-am făcut o cafea / după care google mi-a dat ceva pentru femei de la 40…”. Discursul ei este mereu orientat spre alteritate, ca şi gesturile şi faptele (nicidecum meditaţii pentru uz intern), astfel încât finalul anunţă un dramatism foarte nostim şi… da, cochet: „vedeţi femeia aceasta plină de orgoliu şi entuziasm / singurătatea a făcut-o să renunţe la înfrumuseţări / bărbaţii cei mai buni oricum au observat-o // vedeţi vedeţi o singurătate oricum nesigură” (vedeţi vedeţi femeia aceasta).
Un univers suficient sieşi, cu toate cele necesare prezente şi cu lipsurile, folosite şi ele pe post de avere. O avere impresionantă, egală cu o lume întreagă. Una pentru care trebuie să dai seamă (nu să te plângi), pentru care ţi se cere şi o declaraţie de avere: „notați / mai sunt și / deținătoarea unui rai privat / chiar aici nu departe în inimă / ceva râvnit / nu îndrăznesc prea mult / să mă apropii / stau în poartă / întotdeauna mi-am spus că e prea devreme / că am în față vecii vecilor”. Dar – banal de simplu – un tezaur e şi tot ce ai (şi ai o lume!), nu doar tot ce visezi: „iată altarul baroc iată orga iată / catacombele / iată umbrele noastre atinse de spaime / îmblânzite / edulcorate // ai / ceea ce crezi că meriţi / feliz navidad se cântă cu ochii închişi”. Şi, din aceeaşi casetă a epocii darurilor: „te aştept / a mai trecut un ianuarie / sunt aici sunt la fel / zeul uşilor m-a sărutat pe gură / iarăşi / ca tine / în locul tău”.
Contopirea lumilor („reală” şi imaginară, „poetică”) se produce simplu, prin asimilare, unele poeme (= universuri poetice) fiind nu doar produse ale convertirii „realului”, ci şi rezultatul exerciţiului transfigurării şi chiar mai mult: se nasc din explicaţia fenomenului, balansând pe axul care desparte / uneşte aceste lumi: „l-am întrebat rostindu-i numele îndelung / tu chiar eşti personajul poeziilor mele / el a zâmbit inedit cumva galeş / căutam răsfoiam titluri şi mă picta o linişte blajină dincolo de care / ameţea dansând o copilărie în arome de brad de lavanda”. Şi tot aici, poate mai mult decât în alte locuri, se produc micile alunecări de teren, alunecări… în afara poeziei. De pildă, după citatul de mai sus urmează încă vreo nouă versuri, perfect inutile. Sau, foarte simplu, într-un vers ca acesta: „ne sărutam de parcă sau de facto ne lingeam rănile”, tot ce stă între primele două şi ultimele trei cuvinte mi se pare de prisos.
Putem face o stratificare fizică a lumilor din care se adună poezia Silviei Caloianu: natură (greieri, ninsori, solstiţii, stoluri de cocori sau melisa înflorită); ambianţa domestică (vinul fiert, scorţişoara, cafeaua, tandreţea, fusta-pantalon sau oja de pe unghii) ori sacră: (clopotniţă, altar, pronaos). Sau una a intermitentelor interferenţe culturale: Klimt, Silvia Plath, Schubert, Luceafărul… Încă şi mai rare (deh, ca perlele) – dar memorabile – sunt figurile poetice, de genul: „învăţasem să respir cuvinte” (stănesciană, în spirit) ori: „plină de întrebări şi de acuarelă”.
Doar că toate i se întâmplă, nu sunt căutate. Volumele sale se adună din jurnale de amintiri, impresii sau meditaţii, care nu pot fi consemnate altfel decât în tipare poetice. Urmează doar o selecţie şi o structurare (nu ştiu dacă şi cu intervenţii pe texte), înainte de a se aduna în volum. O „tehnologie” auctorială cu toate riscurile posibile (nu toate zilele sunt trăite cu aceeaşi intensitate şi cu aceleaşi revelaţii), dar şi cu toate surprizele posibile în cazul unei poezii libere.
Ca respiraţia, da.
Silvia Caloianu, În carantină, Editura Vinea, Bucureşti, 2018, 98 p.