De câtva timp văd, transmise cu oarecare insistență pe posturi franceze de televiziune, știri și chiar reportaje mai dezvoltate despre o nouă tendință a cumpărătorilor de haine, și anume aceea de a refolosi îmbrăcămintea și încălțămintea purtate de altcineva, pe limba noastră (sic) second hand. Am văzut chiar detalii ale felului în care se prelucrează pantofi gata purtați ca să pară noi și cum te poți abona la un astfel de magazin ca să schimbi încălțările o dată la două luni, fără să le arunci, firește, pe cele dintâi și, tot firește, cheltuind mai puțin decât te-ar costa dacă i-ai cumpăra noi de fiecare dată.
Second hand-ul nu mai e o rușine, cum era până mai deunăzi nici când se manifestă în vreo operă de artă. Epigon este un cuvânt care nu se mai folosește. Se preferă, de pildă, pentru imitatorii lui Georges Ballantine (nume fictiv, cu parțiale indicații spre un whisky, totuși, altfel numit), romancier vestit în Țara de Foc, titlul „generația Ballantine”. Cum, la noi, nici plagiatul nu mai este „o problemă importantă”, de ce-ar fi pastișa demnă de dispreț? Deci e vorba despre o literatură de ocazie, sau second hand, cu un nume mai la modă.
Dar mai sunt și altele, un fel de altfel de second hand… De mai multă vreme, în lume, și chiar la noi, care, oricum, suntem cu o sută de ani în urmă, sau – conced – poate cu doar 99, au făcut câte-o mică vâlvă trecătoare cărți de literatură, romane mai ales, scrise de inși care, în prealabil, își asiguraseră o oarecare notorietate, în așa fel încât atunci când le apare cartea să fie imediat luată în seamă. Am mai dat aiurea exemplul unei lansări, în opinia mea exemplare, petrecută cu vreo 20 de ani în urmă în Sala Oglinzilor a Casei Scriitorilor de pe atunci. Un prim-ministru al clipei, Dumnezeu să-l ierte!, își lansa, sub un alt nume, o carte de, cred, poeme. Alături de ăsta, mai erau și doi poeți autentici, cu două cărți de reală valoare, prezentați de doi scriitori, și ei cu pretenții de profesionalitate. Buluc de televiziuni – că de astea nu duceam lipsă nici atunci! – buluc de presă scrisă sau spusă, iar seara, la știri, peste tot, se anunța numai lansarea cărții bietului prim ministru, al cărui pseudonim zău că l-am uitat. Filmările erau, și ele, montate în așa fel încât nu se vedeau decât personajele implicate în lansarea acelei cărți de triste poeme (nu ca ale lui Ovidiu, ci triste din cauză de lipsă de talent a autorului lor). Nici o vorbă, nici o scăpare a unei imagini cu ceilalți doi scriitori, poeți autentici. Și câte și mai câte altele, romane sau încropiri cu pretenții de literatură ale unor vedete de televiziune – știți, asta la noi înseamnă, de obicei, cineva, chiar prost de tot și incult-incult-incult strigător la cer, dar care apare mereu și mestecă vorbe, mestecă vorbe, mestecă vorbe, – toate încropirile alea repede remarcate la posturile surori sau măcar verișoare, în timp ce scriitorii autentici, chiar când apar la târgurile de carte, sunt trecuți cu vederea. Nu mai spun că și editorii sunt mai îngăduitori cu scriitorii de ocazie, ba chiar ahtiați după ei, care s-ar mai putea vinde. În schimb, scriitorii-scriitori n-au decât să aștepte. Dacă totul e de vânzare!
Te întrebi de ce se mai zbat scriitorii ăștia de ocazie, cei care au avut și ei o zvâcnire așa zis literară, să mai întristeze hârtia, cum bine zicea un coleg, poet uitat de la Cluj, când oricum erau celebri pentru alte prostii, uneori chiar mai mari. O fac, poate, în virtutea unei mentalități rămase din epoci trecute, nu doar cu vederea, precum scriitorii de mai sus, în virtutea cărora scriitorul, prin însuși faptul că se ocupa cu literatura, dobândea o anume respectabilitate în ochii societății. Dar doamnelor crainice, domnilor trompetiști fără instrumentul propriu zis, respectabilitatea aia s-a topit, nimeni nu mai dă doi bani pe scriitor, așa că de ce vă mai zbateți să vă numărați alături de niște ăia? Ba, unii domni, după trasee vag politice, sau măcar de analiști, insistă să fie autori de versuri sau romane, care le apar, ba sunt și lăudate, tocmai pentru că tăticii sau mămicile lor, ai/ale cărților respective, sunt cunoscuți/cunoscute de dincolo, dintr-un domeniu mai producător de celebritate și, într-un fel, cât o mai fi, de respectabilitate. În fond, își dau și ei la refăcut, într-o făbricuță nevăzută, căputele puțin sau chiar foarte mult uzate, pentru a le înfățișa lumii cu o nouă – vai! – strălucire. Ternă și trecătoare, ca toate strălucirile lumii acesteia, din păcate. Sau din fericire.
A fost o vreme când nu se folosea expresia românească second hand, ci se spunea, habar n-am în ce limbă, dacă ceastălaltă e româna, de ocazie. Cumpărai o mașină de ocazie, sau te miri ce alt obiect la mâna a doua, adică de ocazie. Dacă erai sărac-sărac te duceai la Taica Lazăr (să explic ce e aia? ei, uite că n-o fac, mai cercetați și dicționarele sau, cine știe, chiar internetul) și-ți luai o haină de ocazie, care, însă, nu fusese în prealabil cine știe ce netezită să pară nouă, era lustruită dar nu neapărat ruptă-n coate și îți acoperea, cât de cât, organismul de frigul toamnei ori chiar al iernii.
Cum cartea e un obiect mai circulat, găseai cărți de ocazie, la prețuri sensibil micșorate față de cele inițiale, la anticariate. La Paris, pe Boulevard St Michel, la Boulinier, găsești cărți importante la unul sau doi euro sau chiar subdiviziuni. Acolo l-am sfătuit pe un coleg, nu spui cine, persoană importantă, becher la urma urmei, să cumpere memoriile lui Jean-François Revel, Le voleur dans la maison vide, adică Hoțul în casa goală, cu doi euro. O luam eu, dar mă lăcomisem să o cumpăr la câteva zile după apariție cu de vreo zece ori (dacă nu) mult mai scump și o și citisem. E drept, o asemenea pleașcă e rară și trebuie să scotocești mult și acolo, dar cartea de ocazie umple vreo trei nivele, dacă nu patru. Dacă vreți, vă dau și adresa: 20, Boulevard St Michel, Paris VI.
Cărți de ocazie s-au găsit, așadar, întotdeauna și se mai găsesc și azi, când și cele nou-nouțe sunt concurate de te miri ce alte invenții. Dar scriitori de ocazie, mai rar acum câteva zeci de ani, poate chiar o sută. Firește, în afara autorilor de memorii, care puteau fi orice înainte de a se adăposti la masa de scris. Eu mă refeream la cei care cad în ficțiune. Ei, bine, acum societatea se populează și cu asemenea persoane, unele mai insistente, altele doar în trecere prin literatură. Îmi aduc aminte și mă minunez mereu, ca un prost, de afirmația unui individ, mic ziarist pe atunci, prin anii 90 adică, proferată unde altundeva decât la o televiziune privată, dacă nu cumva chiar la cea națională, „vreau să mă fac poet și am să mă fac”. Între timp cetățeanul acela a consumat o carieră de televiziune, cu opinii vecine cu ale defunctului, pe când era în viață, Vadim Tudor, a dispărut și de-acolo și mai apare în lume din când în când, cu vreo ocazie. Poet nu s-a mai făcut, deși a scos, cred, o carte, dacă nu două, cu vorbe puse în scară, astfel încât la prima vedere a paginilor autorul lor să pară chiar ceea ce voia să se facă.
Există însă și o altă categorie de poet de ocazie, că doar „nu e om să nu fi scris o poezie, măcar o dată, doar o dată-n viața lui” și „când a iubit a luat o foaie de hârtie” și nu știu ce-a mai făcut cu ea, deși bănuiesc. Categoria scriitorului de ocazie sincer. E tot un veleitar, numai că destinul lui nu-l ajută să se facă remarcat, pentru că nu se făcuse în prealabil astfel prin vreo ispravă mai văzută de societate, cum ar fi crăinicia televizoristică ori sportul. Dacă unii dintre celebrii noștri sportivi (eventual tenismeni) ar fi știut să și scrie, mamă-mamă ce opere literare ar fi putut publica și chiar vinde!
Deci, să ne înțelegem, de când scriitorul nu mai prea contează în societate decât dacă are talent și, pe urmă, în spate o oficină de publicitate puternică, în cazuri foarte rare deci, de atunci tot mai mulți vor să se facă scriitori, ba se și fac. Într-adevăr se fac, adică se prefac. Deh, scriitori de ocazie, dar cum ocazia e totul azi, chiar și când i se spune oportunitate, cu un barbarism nespecific limbii române, al lor e succesul, a lor e gloria. De o clipă, ca multe altele, chiar mai bine stabilite printr-o pregătire specifică.